Conştienţi de valoarea principiilor morale

Cei "convertiţi" la comunism în anii '80 nu erau oameni care mai credeau în iluzii

Carmen Muşat în dialog cu Daniel Cristea-Enache 

Daniel Cristea-Enache: Aţi făcut o antologie, comentată, din Lucian Raicu, un mare critic empatic cu care, de asemenea, cititorului îi e greu să nu empatizeze... Să mai rămînem puţin în sfera raportului dintre etic şi estetic; şi în a celui, la fel de complex, dintre responsabilitatea individuală şi contextul socio-politic în care ea se manifestă.
Lucian Raicu a trecut, ca mai toată generaţia lui, printr-o fază realist-socialistă. Parte din constrîngere, parte din convingere. I se poate taxa unui intelectual evreu, la cîţiva ani după Auschwitz, angajamentul ideologic?
E ceva din aceeaşi categorie cu traiectoria lui Adrian Păunescu (un poet excepţional la debut) în Epoca de Aur? I se poate taxa unui intelectual, în anii '80, la trei decenii şi mai bine de la instalarea comunismului, angajamentul ceauşist?
Recunosc, întrebările sînt de data aceasta puţin retorice; mi-am cam exprimat în ele punctul de vedere...

Carmen Muşat: Îmi aduc aminte de o afirmaţie a lui Sartre, referitoare la raportul dintre responsabilitatea individuală şi contextul socio-politic: "Nu sîntem vinovaţi de ceea ce a făcut istoria din noi, ci de ceea ce am făcut noi cu ceea ce a făcut istoria din noi". Este, desigur, un mod de a spune că singura responsabilitate pentru faptele noastre ne revine nouă înşine, eului nostru profund, nu contextului istoric. Contextul este doar un prilej de a ne manifesta adevărata esenţă. Am fost înzestraţi cu liber arbitru şi cu raţiune - calităţi pe care mi se pare firesc să le exersăm de-a lungul întregii noastre vieţi, pentru că de ele depinde, în ultimă instanţă, demnitatea umană (pe care nimeni nu ţi-o poate anula, decît tu însuţi, în măsura în care renunţi la raţiune şi la liberul arbitru). Mi se pare o supremă dovadă de laşitate să vorbeşti, cum face cronicarul, despre "bietul om sub vremi", pentru a formula justificări contextuale unor comportamente iresponsabile sau unor compromisuri compromiţătoare. Caracterul omului iese la iveală în împrejurări dificile, e ştiut lucru; înţelepciunea populară spune că e suficient să-i dai unui om bani şi putere ca să vezi din ce fel de "material" e alcătuit. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, o altă zicală, la fel de sugestivă, avertizează: nu-i da omului cît poate duce! Capacitatea unora de a suferi şi de a deveni, prin suferinţă, mai buni, mai luminoşi, mai aproape de înţelegerea profundă a sensului acestei lumi, este contrabalansată de "disponibilitatea" altora de a deveni, în împrejurări similare, homini lupus. Cele două totalitarisme care au însîngerat istoria secolului XX oferă nenumărate exemple de transformări aproape miraculoase ale unor semeni de-ai noştri. E uimitor să vezi cum, puşi în aceeaşi situaţie-limită, unii îşi păstrează nealterată esenţa umană, alţii, dimpotrivă, devin sau se comportă ca nişte ticăloşi. Cred că, de fapt, contextul îl face pe om să devină ceea ce este, nu-i anulează responsabilitatea individuală, ci, dimpotrivă, o potenţează, determinîndu-l să aleagă. Există, desigur, şi posibilitatea ca unele dintre alegerile pe care le facem, într-un anumit moment, să fie greşite sau, în orice caz, să nu fie dintre cele mai bune. Important mi se pare ca, atunci cînd ne dăm seama de eroare, să încercăm să o îndreptăm, să nu ne adîncim pe un drum fără ieşire. Între eroi şi ticăloşi distanţa e foarte mare şi în acest interval ne aflăm cei mai mulţi dintre noi, oameni obişnuiţi, prea timoraţi pentru a deveni eroi, dar suficient de conştienţi de valoarea principiilor morale pentru a nu ne comporta ca nişte ticăloşi.
Eu nu cred că cele două situaţii pe care le-ai invocat, dragă Daniel, sînt comparabile! Nici cazurile individuale, Lucian Raicu şi Adrian Păunescu, şi nici cele generice, al intelectualului evreu (şi nu numai al lui) la sfîrşitul celui de-al doilea Război Mondial şi cel al intelectualului în anii '80, nu pot fi comparate. Totul diferă, de la valoarea intelectuală (şi estetică!) a operelor celor doi autori, pînă la tipul lor de implicare în real. Şi, ca să răspund întrebării tale, da, eu cred că, după atrocităţile lagărelor de concentrare, singura opţiune posibilă pentru majoritatea intelectualilor de pretutindeni (şi cu atît mai mult a intelectualilor evrei, victime incontestabile ale ideologiei de extremă dreaptă) a fost opţiunea pentru socialism şi comunism. Una dintre cele mai tulburătoare confesiuni ale unui intelectual convertit la comunism şi lecuit, ulterior, este cea a lui Arthur Koestler. Autorul romanului Întuneric la amiază analizează mecanismul iluziei: "utopia revoluţionarului, care pare să reprezinte o ruptură definitivă cu trecutul, este întotdeauna modelată pe imaginea Paradisului pierdut, a unei legendare Epoci de Aur. [...] Astfel, orice credinţă adevărată presupune revolta faţă de mediul social şi proiecţia în viitor a unui ideal construit pe baza trecutului îndepărtat. Toate utopiile se adapă la izvoarele mitologiei: proiectele de inginerie socială nu sînt decît ediţii revăzute ale unui text din trecut" scrie el şi adaugă imediat: "Pentru psihiatru, atît năzuinţa spre utopie cît şi revolta împotriva statu-quo£ului sînt simptome ale unei sănătoase atitudini raţionale. Psihiatrul tinde să uite că adaptarea cu uşurinţă la o societate strîmb alcătuită deformează individul. La rîndul său, reformatorul social va uita că ura, chiar îndreptată împotriva unui obiect detestabil în sine, nu poate da naştere carităţii şi dreptăţii pe care trebuie clădită o societate utopică". Koestler - care a aderat la Partidul Comunist în decembrie 1931 şi l-a părăsit în 1938, în plină criză europeană, socială, politică şi economică - mărturiseşte că s-a convertit la comunism pentru că trăia "însetat de credinţă într-osocietate care se dezintegra". Acelaşi sentiment apăsător al sfîrşitului de lume, al descompunerii individuale şi sociale trebuie să-i fi dominat şi pe supravieţuitorii lagărelor de concentrare naziste, la sfîrşitul celui de-al doilea Război Mondial. Să nu uităm că, spre deosebire de ideologia extremei drepte, care făcea apologia asasinatului ca instrument politic, ideologia comunistă, mai perfidă, promitea egalitate, fraternitate şi libertate pentru toţi "oropsiţii sorţii". Teoria nu conţinea, aşadar, referiri la asasinate şi exterminări în masă, ci doar promisiunea unei lumi mai bune. Unora dintre cei care au crezut sincer în utopia comunistă le-a trebuit ceva timp pînă au înţeles un adevăr crunt: că diferenţa între cele două realităţi era infimă şi că drumul spre promisa lume nouă era acoperit de cadavrele celor care aveau îndoieli sau, pur şi simplu, gîndeau diferit. La sfîrşitul războiului, iluziile cu privire la bunele intenţii ale comuniştilor erau încă posibile, deşi se înmulţise numărul mărturiilor celor ce cunoscuseră la faţa locului realitatea din URSS - una dintre primele "spovedanii" de acest fel este cartea lui Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, scrisă după o şedere de şaisprezece luni în URSS şi publicată în toamna lui 1929. Trezirea din mirajul utopiei a fost o agonie dureroasă, inevitabilă pentru cei mai mulţi.
În România anilor '80, însă, după experienţa gulagului şi a închisorilor comuniste, după omniprezenţa partidului şi a Securităţii în toate domeniile, după eşecul tuturor utopiilor economice şi sociale, toate iluziile de acest fel se spulberaseră. Cei "convertiţi" la comunism în anii '80, apologeţii regimului, propagandiştii ce măcinau vorbe goale în presa vremii şi la tot felul de întruniri, plenare şi congrese, nu erau oameni care mai credeau în iluzii. Cu atît mai oportunist a fost "angajamentul ceauşist", care pentru un intelectual nu însemna altceva decît servitute voluntară, o formă de prostituţie poate mai gravă decît cea propriu-zisă,pentru că efectul ei, pe termen lung, este deformarea şi manipularea conştiinţelor. Genul acesta de prostituţie intelectuală este foarte des întîlnit şi azi, din păcate, cînd teama de Securitate nu mai există. Era limpede, încă din anii '50, că utopia comunistă este sortită eşecului, că e o formă extremă de manifestare a Răului. Devenise evident, încă de la începutul anilor '70, că Nicolae Ceauşescu urmărea să-şi consolideze puterea personală şi că utiliza toate instituţiile statului pentru a instaura şi a consolida un cult al personalităţii fără precedent în România. Toţi cei care au contribuit, prin faptele sau scrierile lor, la acest cult al personalităţii deşănţat au făcut posibilă supravieţuirea regimului. Ei sînt la fel de vinovaţi, după părerea mea, ca activiştii de partid şi, indiferent de valoarea operei lor, angajamentul lor politic va fi discutat şi sancţionat. Dacă e adevărat că angajamentul politic al unui scriitor, al unui artist sau al unui filozof nu anulează valoarea operei sale, cîtă vreme aceasta nu resimte influenţele nici unei ideologii, e la fel de adevărat că performanţa artistică sau intelectuală nu şterge cu buretele abdicările morale, compromisurile şi cedările omului.
Lucian Raicu vorbeşte adeseori în cărţile sale despre "deghizarea estetică" la care recurg scriitorii într-un regim totalitar, acolo unde cuvintele, lăsate libere, au forţa de a submina şi, implicit, de a schimba realitatea. Limbajul artistic a fost, chiar şi în cele mai negre epoci din istorie, un teritoriu al libertăţii, pe care doar cei prea slabi sau prea laşi nu au avut curajulsă-l ia în stăpînire. Adrian Păunescu a fost, aşa cum spui, un poet foarte bun la debut. Dar Păunescu este un foarte bun exemplu de irosire a unei certe înzestrări naturale. Cantitatea, în cazul lui, a ucis calitatea, structura propagandistică a anulat calitatea estetică. Şi asta pentru că opera lui Adrian Păunescu e permeată de retorică şi de ideologie, e o operă angajată în cel mai simplist mod cu putinţă, un kitsch ideologico-sentimentalo-agitatoristic.Din kilogramele de cărţi publicate de-a lungul vieţii, se pot alege, cu siguranţă, trei volume de poezie adevărată. Restul e, în cel mai bun caz, tăcere.

Sindromul Stockholm

Sindromul Stockholm in iubire

Familia teroristului de la Stockholm

Uneori ne incapatanam sa-i iubim chiar pe cei care ne-au facut cel mai mare rau. Care ne-au tinut prizonieri intr-o relatie de pe urma careia am pierdut ani, demnitate, onoare si stima de sine. Sindromul Stockholm functioneaza, uneori, si la nivelul inimii.

Intr-un episod terorist cu luare de ostatici, petrecut in 1973 intr-o banca din Stockholm, prizonierii s-au legat afectiv de rapitori. Cand fortele de interventie au reusit sa intre in banca si sa-i anihileze pe cei care tinusera ostaticii sub dominatia lor aproape o saptamana, prizonierii au sarit in apararea celor care ii tinusera inchisi. De atunci incoace, episodul respectiv a devenit emblematic, la nivel psihologic, pentru cei care se ataseaza de oamenii care i-au adus intr-o situatie nefavorabila lor.

Am putea gasi urme din sindromul cu pricina in orice relatie de iubire in care unul insala sau se poarta urat, iar celalalt, sub pretextul unor idealuri proprii sau doar de frica, se incapataneaza sa-l iubeasca si sa-l apere. Si, mai ales, sa nu fuga din banca (sau familia) luata cu asalt… Am putea sa-l cautam cu folos in orice atractie nesuferita catre “baiatul rau” sau catre “fata rea”, aceea care n-ajunge in rai, ci unde vrea ea. In orice camin in care unul domina, iar celalalt se lasa dominat la infinit. In care unul sufera si rabda, iar celalalt se poarta ca si cum totul i s-ar cuveni. In care unul munceste si celalalt profita. In care unul are o mie de griji, iar celalalt doar drepturi, castigate in virtutea unor merite doar de el stiute.

Psihologul american Albert Bandura a scris o lucrare intreaga in care a incercat sa demonstreze ca sindromul Stockholm este gresit denumit. Ca in incidentul terorist din miezul Suediei, circumstantele au fost cu totul aparte si ca afectiunea ostaticilor fata de rapitori era, pana la urma, profund justificata. Ca de-a lungul zilelor de prizonierat, negociatorii au luat masuri aberante si au interzis aducerea de hrana sau medicamente pentru cei aflati in banca, iar prizonierii au suferit privatiuni cumplite pe care le-au pus, firesc, pe seama autoritatilor care au gestionat gresit rezolvarea conflictului. Singurii care au fost de partea lor, care au impartit cu ei putina hrana si i-au ingrijit, au fost chiar rapitorii, care s-au purtat omenos si nu s-au razbunat pe ostatici, desi autoritatile comiteau gesturi tot mai dusmanoase.

Sindromul respectiv exista, chiar daca, poate, nu trebuia sa poarte numele care l-a consacrat. Ne indragostim de cei cu reputatie de macho, nu de tipii molcomi si calini, care ne-ar putea asigura o viata tihnita. Ne plac personajele indraznete si alunecoase, ne ispitesc adesea cei cu morala indoielnica – chiar si pentru ca ne propunem sa-i schimbam si asta ne da senzatia plecarii intr-o expeditie palpitanta. Ajungem prizonierii lor si ii aparam de propriile noastre razvratiri si luari de pozitie, de adevarurile crude ale celor din jur care ne arata toate nepotrivirile dintre noi, de cei care, semnalandu-ne fara menajamente pacatele partenerilor nostri, vor sa elibereze banca ocupata cu forta, inima stapanita abuziv. Sindromul Stockholm exista, chiar daca ar trebui sa poarte numele altui oras, sau poate numele nostru de familie, sau poate numele parintilor nostri…   poveste scrisa de Alice Nastase Buciuta

Sindromul Stockholm

Sindromul Stockholm descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să simpatizeze cu răpitorul. Persoanele captive încep în a se identifica cu răpitorii, ca şi un mecanism defensiv, din teama de violenţă. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sunt amplificate, întrucât intr-o situaţie de captivitate, lipsa perspectivelor este prin definiţie imposibilă. Încercările de evadare sunt şi ele percepute ca şi o ameninţare, întrucât într-o tentativă de evadare, există marele risc ca cel răpit să fie afectat şi rănit.
Ca şi o consecinţă, victima devine hiper-vigilentă în privinţa nevoilor răpitorului şi neştiutoare în privinţa propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, intrucat ar pierde singura relaţie pozitivă formată - cea cu răpitorul.
Asta spune definitia de pe wiki. Pentru ca "stiinta" se chinuie ca de fiecare data sa explice lucruri aparent inexplicabile. Insa legatura intre economie si fenomenul mentionat este una si mai interesanta. Explicatia este data de catre David Corn si Kevin Drum pentru cine are curiozitatea sa vada acest interviu excelent.

Cand oamenii aud pentru prima data de un eventual colaps economic, reactiile sunt exact aceleasi ca ale unui captiv caruia i se propune o tentativa de evadare. Exact ca ale unui Prikoke din poveste. Si brusc li se face teama de schimbare. Si incep sa se intrebe: oare nu exista nici o teorie mai "optimista" legata de viitor ? Una in care lucrurile reintra in "normal"? Normalul cu care ne-am obisnuit atatia ani. Fara a intelege cat de anormal si naiv este acest "normal" pe care il pretuiesc acum atat de multi.

De aceea insistam ca cea mai importanta pregatire este cea MENTALA. Pentru a intelege ca sistemul actual e unul al naibii de prost si incorect. Si atunci devine "normal" sa iti doresti sa se duca naibii. Ceea ce in ultima vreme se intampla si mie de exemplu mi se pare "normal" sa ma bucur. Pentru cei care mai cred ca sistemul financiar de acum e unul corect si echitabil... somn usor. Pastrati banii la banci si urmariti in continuare stirile despre becali sau basescu, ca aici nu aveti nimic interesant de citit. Va trezim noi cand s-o strica de tot jucaria si se vor termina telenovelele la teve.

Sindromul Stockholm - simpatie pentru diavol

Unde este iubirea reală, umană şi nu iluzia că iubeşti? Trăieşti acum, dar ai putea trăi o viaţă lângă o iubire-chin? Cum este mai rău: să iubeşti o persoană lângă care, din diverse motive, nu poţi fi... sau să nu iubeşti deloc...?



Când oamenii sunt puşi în situaţii limită, în care pierd posibilitatea de a-şi controla destinul, ca de pildă atunci când sunt răpiţi sau încarceraţi, ei resimt o imensă teamă faţă de suferinţele fizice ce le-ar putea fi pricinuite şi manifesta convingerea că viaţa lor este în mâinile răpitorilor; atunci, în minţile lor se dezvoltă o tragedie de supravieţuire transformată adesea într-un răspuns psihologic care poate merge până la simpatie şi sprijin pentru cauza agresorilor.


Reacţia pare să constituie un veritabil simptom, numit în literatura de specialitate „sindromul Stockholm”, datorită unui incident de acest gen, petrecut în capitala suedeză, în urmă cu mai bine de trei decenii.

Victima, căsătorită cu călăul!În vara anului 1973, doi indivizi mascaţi dădeau buzna pe uşile băncii Sveriges Kreditbanken, din cartierul Norrmalmstorg, al capitalei suedeze Stockholm. Erau înarmaţi până-n dinţi şi, pe un ton răstit, le-au cerut casierilor să le predea toţi banii. O patrulă de poliţie, aflată în preajmă, a încercat să intervină dar jefuitorii s-au opus, trăgând spre oamenii legii rafale de arme automate. Imediat, banca a fost înconjurată şi au început negocierile. Patru funcţionari au fost ţinuţi ostatici în clădirea băncii, timp de şase zile, mai precis între 23 şi 28 august, aflându-se permanent sub ameninţarea armelor. Pentru a spori groaza, agresorii le-au legat de brâu centuri cu explozibili, ameninţând că dacă poliţiştii încearcă să ia cu asalt clădirea, îi vor arunca în aer. Negociatorii poliţiei suedeze au reuşit să detensioneze situaţia şi explozibilii au fost îndepărtaţi. Dar, atunci când, după ce au înşelat vigilenta teroriştilor, echipele speciale de intervenţie au reuşit să pătrundă în bancă, victimele li s-au opus, încercând din răsputeri să-şi ajute potenţialii călăi! De-a lungul prizonieratului lor, ostaticii au început să apere acţiunile jefuitorilor şi chiar au opus o rezistenţă activă încercării autorităţilor suedeze de a-i elibera. Mai mult, ulterior, deşi scăpaseră de sub ameninţarea agresorilor, ei au refuzat să depună mărturie împotriva acestora şi au adunat bani pentru a le angaja cei mai buni avocaţi. Culmea, unul dintre ostatici, o tânără casieră, s-a căsătorit cu unul dintre agresori, Jan Erik Olsson, aflat în închisoare! Criminalistul şi psihiatrul suedez Nils Bejerot, care a colaborat cu poliţia în timpul incidentului va formula ulterior şi o teorie legată de această şocantă metamorfoză, el propunând prima dată titulatura „sindromul Stockholm”.


(sursa: Revista Magazin.ro)



Examinând efectul Lucifer"În situaţii de ameninţare şi supravieţuire căutăm dovada speranţei - un mic semn că situaţia s-ar putea îmbunătăţi. Când cel care abuzează/controlează arată victimei o cât de mică bunăvoinţă, chiar dacă este şi spre propriul lui folos, de asemenea, victima interpretează acea mică bunăvoinţa drept un tratament pozitiv din partea captorului. În situaţii de captivitate de război, a cruţa viaţa victimei este adesea suficient.", scrie Dr. Joseph M. Carver în articolul său "Iubirea şi Sindromul Stockholm: Misterul de a iubi un abuzator".
(sursa: The Epoch Times)

Nevoia victimelor de a supravieţui este mai puternică decât impulsul de a urî persoana care a generat această situaţie.
Victimele ajung să-i vadă pe răufăcători că pe nişte tipi buni, chiar că pe adevăraţi salvatori în următoarele 4 situaţii: 1. O persoană ameninţă cu moartea pe alta şi este percepută că având capacitatea de a pune în practică ameninţarea; 2. Persoana nu poate scăpa, deci viaţa sa depinde de agresor; 3. Persoana ameninţată este izolată de ceilalţi, astfel încât singura alternativă posibilă depinde de agresor; 4. Agresorul este perceput ca arătând un anumit grad de bunătate către victima.


(sursa: Presa militară - Spirit militar modern - Studii; Articole)

Ce este şocant şi memorabil din aceste situaţii-limită? Felul în care victimele au reacţionat faţă de agresori, între cele două părţi creându-se anumite legături emoţionale. Acest mod de-a reacţiona în faţa agresorului este cunoscut în psihologie sub denumirea de "sindromul Stockholm", care nu se referă strict numai la situaţiile de luare de ostatici sau jefuitori ci şi alte forme de abuzuri: copii abuzaţi, femei bătute/abuzate, prizonieri de război, membri ai diverselor culte, victime ale incestului, control şi intimidare în relaţii (familie sau cuplu) etc.




Victima înţelege postura agresorului şi se regăseşte parţial în identitatea acestuia, manifestând îngăduinţa şi chiar empatie pentru comportamentul agresorului. Cel care face rău devine cel care face bine. Bestia devine frumosul, agresorul devine potenţialul salvator, duşmanul este perceput prieten. Este de fapt modul tragic al psihicului de a reacţiona în faţa unei potenţiale suferinţe.
Simptomele "sindromului Stockholm" le regăsim şi în relaţiile noastre cu familia, cu prietenii sau chiar în relaţia cu partenerul de viaţă. Persoana care abuzează poate fi mama sau tată, prietenul sau prietena, soţul sau soţia etc. De care ori nu am auzit în jurul nostru: "M-am săturat de suferinţă..., am încercat să mă despart de el, dar nu pot." "Ştiu că-mi face rău relaţia asta, dar dacă mă despart şi rămân singură, va fi şi mai rău." "Poate mi se pare mie că totul este negru... Cred că el, în felul lui agresiv..., mă iubeşte la rându-i." Proverbul: "Rău cu rău, dar mai rău e fără rău", spune cam totul.

Sunt femei care nu vor să renunţe la relaţiile în care joacă rolul principal al victimei, la acele relaţii în care sunt folosite, manipulate şi agresate la nivel psihic-emoţional. Oricât de inacceptabil, oribil sau desprins din epoca de piatră ni s-ar părea, există şi în ziua de azi femei care permit să fie abuzate fizic. Sunt femei care acceptă să fie umilite, jignite, ameninţate, bătute. La mijloc se infiltrează diverse motive: există un copil/copii, situaţia materială precară te forţează să rămâi alături de el etc.

Mai mult sau mai puţin, toate acestea sunt forme de dependenţă, cea mai rea, cea mai grea şi cea mai dureroasă fiind dependenţa emoţională - "Obişnuinţa este a doua dragoste şi creează dependenţă mai mare decât prima". Sfârşeşti ca o "stafie între două lumi": să nu poţi sta alături de cel iubit, dar să nu ai suficientă putere de a te distanţa şi a-ţi oferi şansa ca, la un moment dat, să te poţi îndrăgosti de altcineva. Nu ai nici cea mai mică intenţie să stârpeşti cauza răului pentru că răul, aşa cum este el, este al tău. Devine propriul rău necesar, percepi abuzatorul ca pe o persoană răspunzătoare de acum încolo de viaţa şi fericirea ta.

Ura şi resentimentele pe care le simţi la început pentru cel care te face să suferi se transformă treptat în simpatie şi chiar înţelegere faţă de atitudinea acestuia. Poate chiar meriţi să te afli în această situaţie? Poate chiar tu ai fost cea care i-a provocat reacţiile şi comportamentul? Şi pentru gesturile de afecţiune, cuvintele frumoase adresate, atingerile sau săruturile tandre primite mult mai rar decât certurile, reproşurile, jignirile sau sentimentul că nu meriţi mai mult, nu eşti ulterior... şi mai recunoscătoare celui care îţi face rău? Nu îl iubeşti şi mai mult pentru toate astea?Chiar trebuie femeia supusă la asemenea tratamente să-şi facă rău cu permisiunea propriei conştiinţe şi acordul tacit şi categoric al sufletului?
Manifestă milă, înţelegere şi compasiune, face compromisuri faţă de cel pe care strigă că îl iubeşte, inventează scuze acolo unde acestea nu există de fapt, amână la infinit ceea ce ar putea să însemne sfârşitul suferinţei, ba chiar se minte singură şi crede cu tărie în adevărul minciunii ei, dă din umeri cu neputinţă şi interpretează incompatibilitatea/nepotrivirea cu el ca fiind sfidare a destinului (soarta potrivnică), în final se resemnează - acceptă situaţia că lipsa prezenţei lui a devenit de neconceput în viaţa ei.

Sindromul Stockholm

Sindromul Stockholm se refera la comportamentul unei victime care ajunge sa simpatizeze cu agresorul sau. La noi e o vorba: "rau cu rau, dar mai rau fara rau". Cam asta e.
De ce ajunge victima sa simta afectiune pentru agresorul sau? Psihologii dau vina pe instinctul de conservare (si probabil au dreptate): cand realizeaza ca nu are nicio sansa de scapare, victima incepe inconstient sa caute motive care s-o tina in viata, creierul cauta scuze pentru faptele abominabile ale agresorului, pentru ca presiunea constientizarii lipsei de perspectiva ar provoca un scurtcircuit fatal organismului. Ca doar stim ca se poate muri de frica si de disperare.
Mai spune cartea de psihologie ca acelasi mecanism de supravietuire extrem de putrernic la orice animal - inclusiv la om - face ca victima, odata ce a constientizat situatia fara iesire in care se afla, sa caute solutii de a supravietui in conditiile date. Asa ca devine extrem de atenta la orice miscare a agresorului, incepe sa-l cunoasca si stbileste o relatie - fie ea inegala - cu agresorul. Relatia asta se dezvolta intr-o singura directie, in aceeasi directie in care merge si instinctul de conservare: micsorezi raul, amplifici binele pentru a ramane in viata. Daca din depresie se poate muri, din vitalitate nu se poate. Victima nu ajunge sa fie bucuroasa pentru ca se afla in situatia in care se afla, dar cauta permanent indicii ca totusi situatia nu e chiar atat de rea - ca nu e imposibil de suportat, ca se poate trai si asa, macar pentru o perioada de timp.
Din unghiul asta de vedere, sindromul Stockholm nu e nici bun, nici rau. E doar unul din nenumaratele tertipuri pe care le joaca instinctul de supravietuire. Gena egoista care vrea sa fie transmisa mai departe la urmasi, indiferenta la conditiile pe care trebuie sa le suporte purtatorul ei. Nu te superi pe leu ca vaneaza gazela, probabil nu te superi nici pe sindromul asta ca tine in viata un organism.

De subliniat ca sindromul stockholm presupune simpatie reala pentru agresor si recunostinta sincera pentru fiecare gest de omenie pe care acesta il face - chiar daca e unul la un milion si nu poate compensa nici pe departe raul facut. Si ca apare in situatii limita, percepute a fi fara iesire. 
Cu alte cuvinte, daca simpatizezi cu agresorul in situatii deloc fara iesire, cat se poate de modificabile, nu cred ca mai e sindrom stockholm. Cred ca e prostie, lasitate, a sta ca oaia, lipsa de respect pentru sine, lipsa de curaj, mitocanie. Dar e atat de raspandita atitudinea asta ca ma mir ca nu i-au pus un nume mai stiintific. 

S-ar putea numi "sindromul totusi": "lasa-l, ba, ce daca ne-a tratat ca pe niste rahati cu ochi, ce daca ne-a facut prosti, tampiti, idioti, ce daca ne-a pacalit la bani, totusi a fost dragut si ne-a dat voie sa plecam vineri cu 2 ore mai devreme". Sau, ma rog, o vorba celebra: "saracu Ceausescu, a fost el tiran, ne-a tinut in frig, ne-a bagat la bulau, ne-a cenzurat tot, ne-a facut sa ne turnam unii pe altii,  da' totusi pe vremea lui nu era nimeni somer." Poate ca e scuzabil sa gandesti "a la stockholm" cat timp esti sub bocanc, dar odata ce-ai iesit de sub el sau ai intrezarit o cale de scapare... 

Sindromul Stockholm

Sindromul Stockholm descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să simpatizeze cu răpitorul. Persoanele captive încep în a se identifica cu răpitorii, ca și un mecanism defensiv, din teama de violență. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sunt amplificate, întrucât intr-o situație de captivitate, lipsa perspectivelor este prin definiție imposibilă. Încercările de evadare sunt și ele percepute ca și o amenințare, întrucât într-o tentativă de evadare, există marele risc ca cel răpit să fie afectat și rănit.

Drept consecință, victima devine hiper-vigilență în privința nevoilor răpitorului și neștiutoare în privința propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, intrucat ar pierde singura relație pozitivă formată - cea cu răpitorul.

Este important de subliniat că aceste simptome apar în condiții de stres emotional foarte mare. Acest comportament este considerat ca o strategie obișnuită de supraviețuire pentru persoanele care sunt victime ale abuzului inter-personal și a fost observat în cazul divorțurilor cu copii, al copiilor abuzați emoțional, al membrilor sectelor religioase, prizonieri de război și tabere de concentrare.

Etimologie

Numele acestui sindrom provine dintr-un caz real de jaf la o bancă din Stockholm, caz în care jefuitorii au ținut captivi angajații băncii pentru 6 zile (între 23 și 28 august 1973). În acest caz victimele s-au atașat emoțional de răpitori și chiar le-au luat apărarea ulterior eliberării). Termenul a fost avansat de către criminologul și psihiatrul Nils Bejerot, cel care a asistat poliția în timpul jafului și care s-a referit la acest sindrom în cadrul unei emisiuni de știri din acele zile

O teorie care încearcă să explice sindromul Stokholm este teoria disonanței cognitive. Aceasta spune că oamenii în general nu pot sta nefericiți pentru perioade lungi de timp, și când oamenii sunt răpiți pentru o perioadă lungă de timp, o să fie nefericiți pentru toată acea perioadă de timp sau ajung să îi iubească pe răpitori și să se identifice cu ei.

Sindromul poate fi explicat din punctul de vedere al evoluționismului. În istorie au existat și există multe practici care au implicat răpirea femeilor sau copiilor (vezi ienicerii turci care proveneau din copiii răpiți sau practica răpirii femeilor pentru a deveni soțiile răpitorilor). Femeile răpite care nu acceptau noul statut, care încercau să fugă sau nu cooperau erau omorâte, încarcerate sau pedepsite drastic. Pe de altă parte, femeile care se supuneau răpitorilor ajungeau să câștige favorurile acestora, să aibă o viață mai bună și să aibă copii. De-a lungul generațiilor aceasta ar putea să fi avut un efect de a selecta în populația respectivă acele gene care favorizau pasivitatea și solidarizarea cu răpitorii.
[modificare]Sindromul Stockholm în cazul în cazul copiilor alienați parental
Sindromul Stockholm se întâlnește deseori în cazul copiilor alienați parental de către părintele cu care locuiesc. Copiii încep în a se identifica cu părintele alienator datorită unui mecanism defensiv, din teama de violentă sau, în cazul copiilor de vîrste mici, din teama de a pierde părintele de care s-au atașat emoțional ,
Acest sindrom a fost identificat și în cazul răpirilor internaționale de copii  . Părinți care în urma divorțului pronunțat aleg să plece din țară, ilegal, în contradicție cu voința celuilalt părinte și prin eludarea hotarârilor judecătorești care indică un anume program de vizitare pentru celălalt părinte. Părinți care au recâștigat după ani de zile de procese la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) dreptul de a se revedea cu copiii răpiți internațional , ajung să se vadă cu acești copiii doar pentru ca respectivii copii, ajunși adolescenți să le spună că nu vor să îi mai vadă vreodată .
[modificare]Recunoaștere

Sindromul Stockholm este recunoscut în legislația românească secundară, începând cu anul 2011

Buletinul de Bucureşti

Pe vremea lui Ceauşescu, buletinul de Bucureşti costa chiar şi 10.000 de lei

Dintotdeauna, Bucureştiul s-a văzut strălucitor din provincie şi, drept urmare, i-a atras ca un magnet pe cei care au dorit să-şi croiască un rost “la oraş”. Pe vremea lui Ceauşescu, graniţa Capitalei putea fi trecută doar la adăpostul buletinului de Bucureşti.
Astăzi, la mai bine de două decenii distanţă de vremurile în care cârmuia “nea Nicu”, buletinul de Bucureşti a rămas un punct de referinţă pentru viaţa trăită în comunism. Actul, un fel de paşaport pentru provinciali, putea fi obţinut ori prin căsătorie, fie şi de convenienţă, ori în baza unei repartiţii parafată de secretarii Partidului Comunist Român.
“Prin căsătorie era mai simplu, că Miliţia nu făcea atâtea verificări. De, oamenii se iubeau, se luau... trebuia doar să-ţi găseşti jumătatea. Dacă nu, umblai discret cu cinci-zece mii de lei prin târg şi căutai amatori şi tot la altar ajungeai. După câteva luni, oamenii divorţau şi cel venit de la ţară rămânea cu buletinul. Noi, miliţienii, verificam din când în când dacă însurăţeii mai stau unde s-au înregistrat, dar dacă se despărţeau ce puteai să zici?”, îşi aminteşte un fost miliţian.
Proprietarul «te lua în spaţiu»
O altă cale de a deveni bucureştean în scripte era metoda luării în spaţiu a provincialului de către o persoană care, fireşte, avea locuinţă în Capitală.
“Provincialul şi proprietarul care a acceptat să-l ia în spaţiu erau obligaţi să meargă împreună la Circa Financiară, să dea o declaraţie pe proprie răspundere, să facă un contract de subînchiriere şi să achite o taxă de 27-30 de lei. Apoi, intram noi, miliţienii, pe fir, pentru verificări. Întrebam informatori, vecini dacă respectivul, care trebuia să aibă o repartiţie semnată de membrii PCR de la uzina sau fabrica unde lucra, s-a mutat acolo”, completează fostul sectorist.
A devenit subiect de film
Catrinel Dumitrescu a jucat rolul provincialei care l-a plătit pe “bucureşteanul” Mircea Diaconu ca să se mărite cu ea
În filmul “Buletin de Bucureşti”, apărut în 1982, după absolvirea Facultăţii de Agronomie, Silvia (Catrinel Dumitrescu) caută o modalitate prin care să rămână în Capitală. Ea se căsătoreşte formal cu şoferul de taxi Radu (Mircea Diaconu), care are buletin de Bucureşti, dar şi mare nevoie de bani. Evident, urmează divorţul, numai că lucrurile iau o întorsătură prin idila care se înfiripă între cei doi.

Mai mult: Pe vremea lui Ceauşescu, buletinul de Bucureşti costa chiar şi 10.000 de lei | Libertatea.ro 

Băsescu pe vremea lui Ceaușescu

Traian Băsescu a dus-o bine pe vremea când la cârma României se afla Nicolae Ceaușescu.

Președintele suspendat nu s-a ferit niciodată să spună că, pe vremea când cei mai mulți români stăteau cu orele la coadă pentru un kilogram de carne, a avut destui bani.

„Domnule, eu am avut bani, slavă Domnului, ca lup de mare, am avut bani şi înainte de Revoluţie, cît am lucrat in Belgia, deci eu am venit în politică cu Audi 80“, se mîndrea Traian Băsescu într-un interviu din Academia Caţavencu, ironizîndu-şi totodată adversarii politici. „Să limpezim lucrurile. Năstase a venit în politică în Trabant. Pe bune, uite,Năstase a intrat în politică cu Trabantul, şi ăla, din orgoliu nemăsurat, l-a vopsit în negru, să pară Ceaika. În ziua Revoluţiei, eu aveam Audi 80, el un Trabant.“

Din cartea lui Marius Oprea, ”adevărata față a lui Traian Băsescu”, aflăm că lui Băsescu i-a fost repartizat un apartament cu patru camere, în condițiile în care ar fi trebuit să primească unul cu două camere, pentru că familia număra atunci 4 membri: el, Maria Băsescu și fata lor Ioana.

”Şirul recompenselor primite pentru activitatea sa în marină a început cu un apartament, primit încă pe cînd era ofiţer, pe 10 ianuarie 1980, prin repartizare din lista alocată Întreprinderii de Exploatare a Flotei Maritime NAVROM Constanţa. La acea dată, familia Băsescu „se compunea“ din „soţ, soţie şi un copil“, Ioana Băsescu, dar i s-a repartizat un apartament cu 4 camere plus dependinţe, situat în Aleea Zmeurei nr. 2, bl. U, sc. A. I s-a făcut, fără îndoială, un mare favor, căci repartizarea a încălcat normele legale în vigoare la acea vreme, după care avea dreptul la doar 2 camere, avînd în vedere numărul restrîns al membrilor de familie. După 1989, mai precis în 26 mai 1992, pe cînd era ministru al transporturilor în guvernul Stolojan, Traian Băsescu a cumpărat apartamentul respectiv, pe baza contractului nr. 1415, achitînd pe loc suma de 140.000 de lei; cam 630 de dolari, la vremea respectivă.”, se arată în carte.

De asemnea, Băsescu a strâns până în anul 1990, pe carnete CEC, suma de 1.000.000 de lei.

”Apartamentul cu 4 camere primit în 1980 de la NAVROM este doar o mică parte a recompensei. Traian Băsescu, după cum însuşi spunea, a cîştigat bani. Foarte mulţi bani. În iulie 2002, în contextul în care în presă au apărut informaţii care arătau că a investit brusc 2 miliarde de lei, cumpărînd un teren şi un autoturism Mercedes, declara că pînă în 1990 adunase pe carnete CEC 1.000.000 de lei. O sumă impresionantă pentru orice român care cunoaşte valoarea banului în anii comunismului, precum şi cît de greu se cîştigau de către cei mulţi. Dar, cum însuşi Traian Băsescu lasă să se înţeleagă, el se număra printre aleşi, printre favoriţii sorţii: „pe mine m-a găsit Revoluţia cu bani. După 12 ani de serviciu pe mare, după 3 ani de serviciu în Belgia, eram un om care cîştigase bani mulţi ş…ţ. Dacă mă căutaţi la CEC în vremurile acelea, vedeaţi că aveam 1.000.000 de lei ş…ţ. Deci nu m-a găsit Revoluţia sărac! Eu, înainte de a-mi cumpăra Mercedesul, am avut trei maşini Audi“ – declara Băsescu, în iulie 2002, pentru Jurnalul Naţional. La acest milion se adaugă, după cum tot el avea să precizeze într-o altă declaraţie publică, o sumă mare în valută, şi anume 60.000 de dolari. Nu mai cunoaştem pe nimeni care se poate lăuda că acumulase, la vedere, fără teamă de vestita Lege 18 a cîştigurilor ilicite, o asemenea avere. După cum se ştie, spre exemplu, Elena Ceauşescu, căreia i s-au făcut publice economiile păstrate pe libretele CEC care i-au fost confiscate în aprilie 1990 de statul român, avea cu puţin mai mult de un sfert din banii lui Traian Băsescu, şi anume 270.000 de lei.”

Pe lîngă milionul de la CEC şi cei 60.000 de dolari, despre care nu a precizat în ce formă au fost „economisiţi“ (fiind greu de crezut că autorităţile comuniste i-ar fi permis un cont în valută de asemenea dimensiuni), Traian Băsescu şi familia sa mai adunase încă aproape 1.000.000 de lei, adică, mai precis, echivalentul a 895.000 de lei, în bunuri de valoare. Astfel, într-o declaraţie de avere, specifica drept valori dobîndite în perioada 1975-1989 bijuterii (cercei, brăţări, lănţişoare etc.) în valoare de 20.000 de dolari, precum şi ceasuri şi brichete în valoare de 35.000 de dolari. De asemenea, el a mai declarat tablouri în valoare de 17.000 de euro, dobîndite începînd din 1985. Deci, după propriile-i declaraţii, Traian Băsescu poate fi socotit, fără îndoială, printre cei mai bogaţi oameni din România socialistă. Economiile sale totalizau în jur de 2.800.000 de lei. Cel puţin după carnetele CEC, valută, bijuterii, ceasuri, brichete şi tablouri, după cum însuşi declară, era de peste zece ori mai bogat ca Elena Ceauşescu. În cei 13 ani şi 4 luni de muncă, pînă în decembrie 1989, a pus deoparte, după o socoteală simplă, în medie 561 de lei în fiecare zi, inclusiv în perioadele de concediu, 17.500 de lei pe lună, 210.000 de lei pe an. Acestea sînt doar economiile realizate de familia Băsescu înainte de 1989, după propriile declaraţii ale lui Traian Băsescu. Dacă la suma declarată a economiilor familiei adăugăm cheltuielile curente ale acesteia, calculate la limita de jos a modestiei, la circa 3.000 lei pe lună, se adaugă, la banii declaraţi drept economii încă 480.000 de lei. Ajungem deci la 3.280 milioane de lei venit net, adică aproape 822 de lei pe zi, 25.000 de lei pe lună, 300.000 de lei pe an, pentru fericiţii locuitori ai apartamentului cu patru camere din Aleea Zmeurei, pentru întreaga perioadă scursă de la data în care capul familiei Traian Băsescu îşi lua în primire brevetul de ofiţer şi pînă la ziua în care Nicolae şi Elena Ceauşescu îşi luau zborul de pe clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român din Bucureşti. Un partid darnic cu domnul Băsescu, ceea ce explică greutatea cu care acesta, ajuns preşedinte al României, s-a lăsat convins să condamne regimul comunist în care, în mod justificat şi sincer, spunea că a dus-o bine. Mai mult decît bine. Este lesne de înţeles, dacă e să ne aducem aminte că o franzelă costa 3,50 lei, un kilogram de carne de porc era 35 de lei, unul de salam de vară, 64 de lei, un litru de ulei sau un kilogram de zahăr, mai puţin de 10 lei. Atunci cînd se găseau. Dar este greu de presupus că, avînd parte de atîţia bani, familia Băsescu a stat la coadă ori s-a „bucurat“ de politica „judicioasă“ de „raţionalizare“ a hranei. Cum spunea o lozincă a Frontului Salvării Naţionale, partidul care a fost trambulina politică a lui Traian Băsescu, el „n-a mîncat salam cu soia“.”, mai scrie mai scrie Marius Oprea în cartea sa.  Andrei Moisoiu / 24 Jul 2012 18:24

Abstract

In this article, we shall present a few aspects concerning the organisation and development of some terrorist acts on the territory of Romania, as well as the actions taken by the state bodies competent to prevent and fight against them.One shall refer to terrorist activities carried out by the former security general, Mihai Pacepa, agent of American Intelligence Service, country traitor, as well as by the former general Nicolae Militaru, agent of Soviet Intelligence Service.

Key words: legionary terrorism; “ART” department; country traitor Mihai Pacepa; agent of Soviet Intelligence Service general Nicolae Militaru.

Rezumat

În acest articol vom prezenta câteva aspecte referitoare la organizarea şi desfăşurarea unor acte teroriste pe teritoriul României, precum şi măsurile întreprinse de organele statului îndrituite cu prevenirea şi combaterea acestora.Se vor face referiri la activităţile teroriste desfăşurate de fostul general de securitate Mihai Pacepa, agent al Serviciului de spionaj american, trădător de ţară, precum şi de fostul general Nicolae Militaru, agent al Serviciului de spionaj sovietic.

Cuvinte cheie: terorismul legionar; compartimentul „ARTA”; trădător de ţară Mihai Pacepa; agent al Serviciului de spionaj sovietic generalul Nicolae Militaru.

Consideraţii generale

În articolele anterioare apărute în revistă, au fost prezentate mutaţiile care au avut loc în recrudescenţa terorismului internaţional; de acestă dată  ne-am propus să scoatem în evidenţă unele dintre actele teroriste petrecute pe teritoriul României şi modul în care au acţionat structurile înfiinţate pentru prevenirea şi combaterea acestora.

O pată neagră în istoria României a înscris-o organizaţia legionară, care a practicat în activităţile sale terorismul. Echipele legionare au asasinat intelectuali de mare valoare, prim-miniştri, miniştri, magistraţi, procurori, cadre ale serviciilor de informaţii, generali, poliţişti, jandarmi, criminalişti etc. Dintre aceştia îi enumerăm pe următorii: profesorii universitari Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu; prim-miniştri I.G. Duca, Gheorghe Argeşanu şi Armand Călinescu; Mihail Moruzov, fostul director al Serviciului Român de Informaţii, Victor Iamandi, fost ministru de justiţie; generalul Gabriel Marinescu, fost prefect al Poliţiei Capitalei şi fost ministru al Ordinii Publice; colonelul Vasile Zeciu, fost prim-procuror al Tribunalului Militar al Capitalei;  generalul Ion Bengliu, fost inspector general al Jandarmeriei; Radu Pascu, fost prim-preşedinte al Curţii de Apel Bucureşti; Niky Ştefănescu, fost subdirector al Serviciului Secret de Informaţii.

Pentru faptele lor, unii dintre legionari au fost pedepsiţi conform legilor în vigoare, iar alţii au fugit în străinătate, organizându-se în diferite grupări, aşa cum a procedat şi şeful lor Horia Sima, care a constituit în Spania cea mai mare grupare legionară.

Acesta, pe timpul când conducea în ţară organizaţia legionară, a fost informatorul lui Mihail Moruzov, părintele serviciilor secrete române, fiind plătit lunar din fondurile S.S.I. cu suma de 200.000 lei (ceea ce însemna aproximativ 70 de salarii medii).

Când a ajuns la guvernare cu generalul Ion Antonescu, Horia Sima, în ziua de 6 septembrie 1940, dă dispoziţia unei echipe legionare să-l aresteze pe Mihail Moruzov, iar, în noaptea de 26-27 noiembrie 1940, acesta este masacrat de legionari la închisoarea Jilava. Prin această măsură, Horia Sima a vrut să dispară toate urmele despre el, în calitate de agent al serviciilor secrete. Împreună cu gruparea sa de legionari din Spania, Horia Sima a pus la cale o serie de acte teroriste împotriva  unor cetăţeni români aflaţi în misiuni în străinătate. Este semnificativ în acest sens cazul petrecut la 14 februarie 1955, la Legaţia României de la Berna, din Elveţia, unde o echipă de cinci legionari, condusă de legionarul Oliviu Beldeanu, au pătruns în interiorul Ambasadei ţării noastre şi după ce l-au omorât pe Aurel Şeţu, funcţionar al ambasadei, au sustras o serie de documente importante. Din gruparea lui Beldeanu au mai făcut parte legionarii Ioan Chirilă, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu şi Teodor Ciochină. Legionarul Oliviu Beldeanu mai avea la activul lui un act terorist. În 1947, în oraşul Dej, a ucis un gardian aflat în misiune. Pe parcurs, printr-o combinaţie, Beldeanu a fost atras în Berlinul răsăritean şi arestat, fiind adus în România şi condamnat la moarte.

Aşa după cum istoria a consemnat, în octombrie 1944, Churchil, în înţelegere cu  Stalin, au căzut de acord ca România să intre sub influenţa sovietică, iar în februarie 1945, la conferinţa de la Yalta-Crimeea, a consfiinţit această înţelegere şi Rooswelt, preşedintele Americii.

În vara anului 1946, Serviciul de Informaţii al S.U.A. avea informaţii alarmante, în sensul că se anunţa iminenta invazie sovietică în Turcia, Grecia şi Orientul Mijlociu. Concluzia Pentagonului a dus la suplimentarea fondurilor structurilor informative cu 10 milioane dolari şi decizia privind înfiinţarea unei forţe de rezistenţă în România, unde în ultima parte a războiului, structurile de informaţii americane îşi creaseră agentură şi relaţii în partidele politice, în armată, în presă, în rândul industriaşilor şi în cercurile apropiate Casei Regale. La realizarea planului de acţiune şi-a adus o importantă contribuţie şi Frank Gardiner Wisner, cadru al Office of Strategic Services (O.S.S.), precursor al C.I.A., care lucrase la Legaţia Americii din Bucureşti, având o legătură apropiată cu prinţesa Caradja. După aprecierea unor specialişti în domeniul informaţiilor, se consideră că Frank Gardiner Wisner a pus bazele  „Războiului Rece” pe timpul cât a lucrat la Bucureşti. El a reuşit să scoată ilegal din România cincizeci de persoane (români), care se refugiaseră la Ambasada Americii, ajungând în S.U.A..Printre aceştia se afla şi Constantin Vişoianu, cel care a fondat guvernul român din  exil.

Frank Wisner, fiind în conducerea C.I.A., a propus Consilului Naţional de Securitate, înfiinţarea postului de radio „Europa Liberă” ca instituţie complementară a O.P.C. ( Office of Policy Coordination), post care a intrat în funcţiune în anul 1948. Prin acţiunile sale, Frank Gardiner Wisner se implicase pe toate fronturile anticomuniste din Europa, Asia şi America latină.

Pe teritoriul României s-a organizat o forţă de rezistenţă, pe nucleul unor agenţi şi apropiaţi ai lui Frank Wisner, aşa cum au fost: organizaţia „Sumanele negre” (în zonele Năsăud şi Vatra Dornei); organizaţia „Haiducii lui  Avram Iancu”   (condusă de generalul de corp de armată Aurel Aldea şi generalul de brigadă Constantin Eftimiu).

Încă de la înfiinţarea, în anul 1948, a organelor de securitate, acestea au avut ca obiective  importante şi activităţi de prevenire antiteroriste. Începând cu anul 1960, România şi-a deschis mult mai mult porţile pentru intensificarea legăturilor cu străinătatea.

Ca urmare a dezvoltării învăţământului superior, o serie de studenţi străini, inclusiv palestinieni, au apărut în centre universitare. Din efectivele de studenţi palestinieni, peste 50% aparţineau grupării El-Fatah, care recunoştea ca lider pe Arafat, care se afla în relaţii bune cu Nicolae Ceauşescu. Aproximativ 30% din palestinieni, dar şi iordanieni şi sirieni, erau înregistraţi în gruparea condusă de liderul palestinian Georges Habace. Această organizaţie era dură prin programele sale cât şi prin valoarea membrilor săi (îndoctrinaţi până la fanatism, cu experienţă în lupta dusă împotriva israelienilor).

Între timp relaţiile dintre statul Israel şi palestinieni devin tot mai încordate, iar organizaţia „Al-Fatah” ajunge exponentul celor mai radicale soluţii de luptă împotriva Israelului şi a „imperialismului american”. Ca urmare a pericolului acţiunilor teroriste, care începuse să apară, la Direcţia de Contraspionaj, aflată sub conducerea regretatului general Cosma Neagu, s-a înfiinţat o structură numită „ARTA”, cu un plan de acţiune realist privind intesificarea muncii informative în rândul celor suspecţi pentru activităţi teroriste.

Este semnificativ următorul caz prevenit de compartimentul „ARTA”, cu sprijinul altor structuri ale Ministerului de Interne, inclusiv de Criminalistică.

O echipă palestiniană a grupării „Septembrie Negru” a sosit la Bucureşti pentru atac la Ambasada Israelului şi uciderea ambasadorului, general al Mosadului,  considerat „vechi duşman” al poporului palestinian care a condus o serie de activităţi împotriva palestinienilor aflaţi pe teritoriul altor state, soldate cu morţi şi răniţi. Echipa de terorişti a grupării „Septembrie Negru” a intrat în România prin Aeroportul Băneasa. Dar, ca urmare a coruperii vameşilor şi poliţiştilor de frontieră, controlul bagajelor s-a făcut superficial. Palestinienii aveau pe fundul valizei, în lăcaşuri de poliester expandat, un pistol automat, câteva încărcătoare pline cu cartuşe, două grenade, un steag palestinian împăturit şi cîteva exemplare ale unei declaraţii în limba engleză prin care explicau de ce au atacat Ambasada Israelului din Bucureşti. După sosire, echipa şi-a ascuns armamentul şi muniţia, după care a făcut un studiu asupra perimetrului Ambasadei Israelului. În acest timp, echipa de tehnicieni şi criminalişti  din Direcţia de Contraspionaj, a reuşit să neutralizeze tot armamentul (percutoarele de la automate au fost tăiate, cartuşele au fost golite de pulbere, iar grenadele dezamorsate). Membrii comandoului palestinian au fost reţinuţi şi obligaţi să părăsească România, explicându-le că România nu tolerează acţiuni teroriste. Această măsură a fost luată, fără ca cei din grupul terorist să fie condamnaţi pentru faptele lor, întrucât Arafat s-a înţeles cu Ceauşescu pentru ca membrii grupului să fie eliberaţi.

Pericolul terorismului a condus la înfiinţarea, în Departamentul Securităţii Statului, a Unităţii de Luptă Antiteroristă (U.S.L.A.),cu structuri bine puse la punct din punct de vedere al activităţilor informative şi tehnice, urmărind prevenirea şi combaterea terorismului pe teritoriul României.

În România, continua să-şi găsească adăpost  un număr apreciabil de palestinieni, izgoniţi de pe teritoriile lor de ocupaţia israeliană, dar şi iordanieni, irakieni, iranieni, libanezi, sirieni şi din alte ţări arabe.

Reprezentanţele diplomatice ale S.U.A. şi Israel  au continuat să fie în vizorul echipelor teroriste create pe teritoriul României. La prevenirea actelor teroriste, conform ordinelor date, şi-au adus contribuţia toate structurile Ministerului de Interne.Foarte multe din acţiunile prestate de U.S.L.A. până în 1989 nu au fost cunoscute de populaţie, dar ele erau în folosul statului şi al poporului român. Este semnificativ următorul caz soluţionat de cadrele U.S.L.A.

Un comando a venit din India la Bucureşti cu scopul asasinării ambasadorului indian din România. Membrii comandoului au acţionat în plină zi pe Bulevardul Aviatorilor din Bucureşti, între Statuia Aviatorilor şi Parcul Herăstrău, reuşind să-l rănească pe ambasador. Reacţia promptă  a luptătorilor U.S.L.A. a salvat viaţa diplomatului  şi a soţiei sale care-l însoţea. Cu acest prilej, un terorist a fost lovit mortal, iar ceilalţi doi, capturaţi.

Ion -  Mihai Pacepa – trădător şi terorist

Până în anul 1978, în Compartimentul informaţii externe al fostului Departament al Securităţii Statului s-au petrecut  fapte deosebit de grave, fiind vorba de trădare de Patrie, cu toate faţetele ei murdare. Toată lumea a auzit de cazul ex-generalului Ion- Mihai Pacepa, care a fost prim-adjunct al directorului Direcţiei de Informaţii Externe  (D.I.E.) şi consilier pe linie de securitate a fostului dictator Nicolae Ceauşescu. Alături de el au mai trădat încă 30 de ofiţeri, trecând de partea inamicului, predând serviciilor de spionaj care i-au recrutat documente secrete, inclusiv cifrul D.I.E. şi cel diplomatic. Aşa după cum cunoaştem, România a stabilit un record prin acest număr mare de trădători, care trebuie omologat. Trădarea de patrie a acestora nu se justifică nici ideologic şi nici politic. Patria, România, este  învăluită în cele trei culori ale Drapelului Naţional, atât şi nimic mai mult. Trădătorii au întinat acest Drapel. Trădarea lui Pacepa şi a celorlalţi, a fost posibilă deoarece, într-un regim de dictatură, cum a fost regimul lui Ceauşescu, orice era posibil.

Cum a ajuns Pacepa la securitate?

Ion-Mihai Pacepa s-a născut la 28 octombrie 1928, a absolvit Facultatea de Chimie în anul 1951. Şi-a început cariera în Securitate, ca urmare a relaţiilor tatălui său, Pacepa, evreu, originar din Cehoslovacia cu fostul şef al Direcţiei de Cadre a Ministerului de Interne, generalul Demeter (evreu). A lucrat o perioadă ca ofiţer în unitatea centrală de contrainformaţii economice, după care, cu sprijinul unor „oameni de bine”, este mutat în D.I.E.  Din ianuarie 1956, este numit şef al rezidenţei de spionaj din R.F.G., unde deţinea şi funcţia oficială de şef al Reprezentanţei Comerciale Române. Prin combinaţii informative specifice organelor de informaţii, Ion-Mihai Pacepa a fost recrutat de serviciile de spionaj ale R.F.G. şi S.U.A., trecând în slujba lor. Printre actele sale de trădare se înscriu şi următoarele:

a) Aflaţi în misiune în R.F.G., în ziua de 18 iulie 1958, ofiţerii Constantin Horobeţ şi Nicolae Ciuciulin au fost arestaţi la Wurms – Germania de către organele contrainformative din ţara respectivă şi din S.U.A. După căderea celor doi ofiţeri, Pacepa a fost retras de la conducerea rezidenţei din Frankfurt. Cei doi ofiţeri au fost condamnaţi, dar au refuzat propunerea de azil politic. În urma unor aranjamente, în iunie 1959, cei doi ofiţeri au fost eliberaţi din închisoare şi predaţi autorităţilor române. În ţară a început o nouă anchetă şi au fost ţinuţi în închisoare până în martie 1960, când au fost puşi în libertate. Într-o discuţie purtată cu Constantin Horobeţ, cel care vă scrie acest articol, a aflat că cel care i-a trădat a fost tocmai  Ion-Mihai Pacepa. Deşi pe parcurs această problemă a ajuns la urechile factorilor de conducere, aceştia nu au luat nici o măsură, întrucât Pacepa era considerat „omul” care a îndepinit multe misiuni cu rezultate bune.Una din misiuni a fost şi cea cu prinderea  şi aducerea în ţară a celui care a condus, în anul 1956, atacul de la Ambasada României în Elveţia, respectiv legionarul Beldeanu. Cu ajutorul spionajului american, Beldeanu a fost dus în Berlinul Democrat, sub o  acoperire în vederea îndeplinirii unei misiuni, şi arestat, fiind condamnat la moarte de instanţa supremă a României.

Ca urmare a „rezultatelor” sale, Ion-Mihai Pacepa a ajuns consilierul lui Ceauşescu pentru securitate şi dezvoltare tehnologică, iar în anul 1974 este avansat la gradul de general- locotenent.Familia Ceauşescu a avut mare încredere în acest trădător. Cu toate că la o întâlnire în Crimeea, dintre  Ceauşescu şi Brejnev, acesta din urmă l-a atenţionat: „La voi există un general care lucrează pentru americani…informaţia noastră este sigură… luaţi măsuri” Ceauşescu în loc să ia măsurile ce se impuneau, i-a dat sarcină lui Pacepa să afle cine este trădătorul. Cum era dibaci şi priceput în ieşirea din situaţii dificile, Pacepa a reuşit şi de această dată să nu fie descoperit.Pacepa este trădător de ţară, dar şi asasin profesionist. Crimele care s-au pus în cârca lui Ceauşescu aparţin şi lui Pacepa, el fiind ani mulţi sfătuitorul de taină al lui Ceauşescu. Măsurile de înfometare şi „congelare”  a oamenilor erau luate şi în conformitate cu sfaturile lui „Pacepa”, sugerate de C.I.A.  Reţeta „salamul cu soia” a fost adusă tot de Pacepa.

b) Vom reda un caz de terorism condus chiar de Pacepa  şi şeful său, generalul Doicaru, comis în incinta Hotelului Dorobanţi,  din Bucureşti, în seara zilei de 7 august 1975.A sosit la Bucureşti, în ziua de 30 iulie 1975, sârbul Vlado Dopcevici, aflat în exil în Belgia, cel mai aprig oponent al lui Tito. Pacepa, în urma intervenţiilor lui Tito pe lângă Ceauşescu, a fost desemnat de către acesta din urmă, să se ocupe de rezolvarea operaţiunii. Cu câteva zile înainte de sosirea în Bucureşti a lui Dopcevici şi a colaboratorului său Stojanovici, Pacepa a trecut la organizarea acţiunii şi instruirea cadrelor din subordine care urmau să participe la „misiune”, precum şi a unor sportivi de performanţă (boxeri). La instruirea participanţilor la acţiune a participat şi generalul N. Doicaru. Le-au fost luate angajamente la toţi participanţii pentru a nu divulga informaţiile primite în legătură cu activităţile care urmau să se desfăşoare. Încă de la sosire, cei doi sârbi s-au aflat în compania numiţilor Alexandru Opojevici şi Djordje Markusev, liderii organizaţiei dizidente sârbe din România. Pe tot timpul deplasărilor prin Bucureşti, Stojanovici (avea un corp atletic, înălţime impunătoare, mâini lungi până la genunchi, palmele mari cât lopata) era  foarte atent să descopere dacă nu sunt urmăriţi.

În ziua de 7 august 1975, când urma realizarea actului criminal, la acţiune au participat mai mulţi ofiţeri sârbi, cu trei autoturisme, dotaţi cu staţii de radio emisie-recepţie.  În seara acestei zile, când urma să se pună planul în aplicare, respectiv pe strada Grigore Mora, în apropiere de Statuia Aviatorilor, a fost o ploaie torenţială. Ca urmare, Pacepa a ordonat să fie pus în aplicare planul la hotelul „Dorobanţi”. Când au ajuns la hotel, cei doi sârbi au fost însoţiţi în cameră de către Opojevici. La intrarea în cameră, Stojanovici şi Opojevici au fost loviţi puternic în cap. Totodată, a fost lovit şi Dopcevici, care a opus rezistenţă. În urma acestei acţiuni, Opojevici a murit pe loc, celorlalţi doi le-au administrat câte 3 injecţii pentru calmare. Ulterior a decedat şi Stojanovici. Cei trei au fost puşi în portbagajele autoturismelor ofiţerilor sârbi şi scoşi prin punctul de frontieră fără a se efectua controale de cei îndrituiţi la acest punct. Dopcevici şi-a revenit şi a fost arestat de securitatea Iugoslavă.

Rezultatele acţiunii au fost raportate generalului Doicaru, care a întreprins măsuri de recompensare a adjunctului său, generalul Pacepa.

Familia lui Opojevici (soţia şi fiul) a făcut demersuri pentru aflarea adevărului în legătură cu dispariţia soţului său, inclusiv la O.N.U. şi Crucea Roşie Internaţională, dar adevărul nu l-a aflat.Cu toate că Ion-Mihai Pacepa, în raport cu faptele comise, a fost condamnat la moarte pentru trădare de ţară, după anul 1990 acesta a fost reabilitat şi i s-a acordat o pensie destul de substanţială şi o sumă mare despăgubiri, fiind considerat luptător împotriva comunismului.

În numerele viitoare vom prezenta şi alte aspecte legate de activitatea acestui ”defector”.

Generalul Nicolae Militaru a decapitat conducerea U.S.L.A.

Fiind consătean cu Nicolae Militaru, l-am cunoscut încă din copilărie. Acesta s-a născut în comuna Băleşti, judeţul Gorj, purtând numele de Nicolae Lepădatu. Înainte de satisfacerea stagiului militar, împreună cu un frate al său, cântau cu trompetele (goarnele) la nunţi şi mormântări. Fiind încorporat la o unitate militară a M.Ap.N. a fost trimis la o şcoală de ofiţeri, iar după absolvire şi-a schimbat numele de Lepădatu în Militaru. La scurt timp, Militaru a fost trimis să urmeze cursurile unei Academii Militare din fosta U.R.S.S., prilej cu care a fost recrutat ca agent de către serviciul de informaţii al armatei (GRU). După absolvirea Academiei, Militaru a fost numit în funcţii importante din armată şi avansat în grad, până la cel de general. După ce organele de contrainformaţii din armată l-au descoperit că este agent al serviciului de informaţii al fostei U.R.S.S., Ceauşescu l-a scos din armată şi l-a numit într-o funcţie civilă. Fiind nemulţumit de această măsură, Militaru, împreună cu alţi foşti demnitari comunişti, generali şi ofiţeri aflaţi în aceeaşi situaţie, s-au organizat în vederea înlăturării lui Ceauşescu.

Pe timpul evenimentelor din Decembrie 1989, respectiv pe 23 decembrie, în jurul orelor 16,00, Ion Iliescu l-a numit, verbal, pe Nicolae Militaru ca ministru al apărării. Decretul de reactivare a generalului – colonel Militaru a fost semnat de Ion Iliescu la 26 decembrie 1989, iar la 28 decembrie  a fost avansat la gradul de general de armată.

Pentru a se răzbuna pe ofiţerii Trosca şi Cotună din conducerea U.S.L.A. (cei doi lucraseră înainte în cadrul unităţii de contrainformaţii militare şi îl lucraseră informativ pe Militaru pentru legătura cu spionajul sovietic), Militaru vroia să lichideze întregul efectiv U.S.L.A., pentru că aceasta era un „cuib de terorişti”.

La 24 decembrie a ordonat ca întregul efectiv  U.S.L.A. să fie adunat pe actualul stadion „Steaua”, pentru revistă de front. Convocarea s-a făcut prin telefon, nu prin ordin scris, personal de generalul Militaru. Mai întâi a încercat prin generalul Iulian Vlad, dar acesta l-a refuzat, după care s-a adresat colonelului Gheorghe Gherghina, locţiitor al colonelului Ardeleanu, dar nici acesta nu a intrat în jocul periculos care se prefigura, comunicându-i că revista de front se poate ţine în clădirea U.S.L.A., unde întregul efectiv se afla consemnat şi păzit de 240 de paraşutişti din unităţile de diversiune ale D.I.A. (M. Ap. N.) din Buzău, Caracal şi Câmpia Turzii. Tot la sediul U.S.L.A. se aflau 11 tancuri, echipate de război, care înconjurau clădirea ţinând totul sub control.

Întrucât nu i-a reuşit scenariul pus la cale, Militaru a ordonat colonelului Ardeleanu , şeful U.S.L.A., reţinut în sediul M.Ap.N., să-i trimită pe ofiţerii Trosca şi Cotună cu un efectiv de uslaşi să apere sediul M.Ap.N., unde se aflau conducătorii importanţi ai Revoluţiei, printre care şi Ion Iliescu. Până la sosirea echipajului U.S.L.A., Militaru le-a pregătit o ambuscadă, ucigându-i pe cei opt uslaşi. Colonelul Gheorghe Trosca a fost decapitat, capul i-a fost aşezat pe un A.B.I. şi scris cuvântul „Terorist”. Cadavrele uslaşilor au fost lăsate în stradă, mai mult de 24 de ore, şi profanate.

Generalul Militaru, cel care a dat dispoziţie să-i ucidă pe uslaşi, a fost dat jos din funcţia de ministru al M.Ap. N. ca urmare a unei acţiuni fără precedent  în faţa Guvernului provizoriu, în luna februarie 1990, organizată de C.A.D.A. (organizaţie creată de militari în M.Ap.N.). La 12 februarie 1990, membrii C.A.D.A. au redactat „Apelul către preşedintele Consilului Provizoriu de Uniune Naţională (C.P.U.N.)”, în care se solicita aflarea adevărului în legătură cu rolul  Armatei în evenimentele din   1989 şi înlăturarea cadrelor militare care  s-au compromis, inclusiv a generalului KGB-ist Nicolae Militaru. Ca urmare, imediat s-a luat măsura trecerii în rezervă a acestui general şi  înlocuirea lui cu generalul Victor Stănculescu (omul englezilor).

Câteva luni mai târziu, Brigada Antiteroristă şi-a omagiat eroii, fiind decretată ziua de 24 decembrie  drept ziua „Luptătorului Antiterorist”. Astfel, moartea uslaşilor din faţa sediului M.Ap.N., va rămâne un exemplu de sacrificiu suprem în istoria U.S.L.A.

Din păcate, în ziua de 28 februarie 2011, preşedintele României a semnat un decret prin care se retrage titlul de Erou-Martir al Revoluţiei Române din Decembrie 1989 col. Gheorghe Trosca  şi celorlalţi uslaşi care au sfârşit ca martiri, lichidaţi din ordinul dat de generalul Militaru.

În lumea în care trăim, când teroriştii îşi fac de cap, depăşind orice limită a fărădelegilor, este nevoie ca de aer de structuri antiteroriste.

Bibliografie:

1.    Neagu Cosma, Ion Stănescu, „Adevăruri demontate”, Editura şi tipografia „PACO”, Bucureşti, 2001, I.S.B.N. 973-8314-37-2.

2.    Neagu Cosma, Ion Stănescu, Spionajul şi contraspionajul Românesc, Editura şi tipografia „PACO”, Bucureşti, 2001, I.S.B.N. 973-97169-8-9.

3.    Revista VITRALII – Lumini şi umbre, editată de Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul Român de Informaţii – numerele 1 – decembrie 2009, nr. 2, 3, 4, şi 5 – 2010,  nr. 6 – martie 2011.

4.    Ziarul „Curentul” nr. 37 (4689), miercuri 2 martie 2011, articolul Trosca – decapitat a doua oară, autor George Roncea.

5. Revista „Lumea”, an XVI, nr. 8 (209) 2010

Preluare Revista Română de Criminalistică nr. 2 Aprilie 2011