Sindromul Stockholm in iubire
Familia teroristului de la Stockholm
Unde este iubirea reală, umană şi nu iluzia că iubeşti? Trăieşti acum, dar ai putea trăi o viaţă lângă o iubire-chin? Cum este mai rău: să iubeşti o persoană lângă care, din diverse motive, nu poţi fi... sau să nu iubeşti deloc...?
Când oamenii sunt puşi în situaţii limită, în care pierd posibilitatea de a-şi controla destinul, ca de pildă atunci când sunt răpiţi sau încarceraţi, ei resimt o imensă teamă faţă de suferinţele fizice ce le-ar putea fi pricinuite şi manifesta convingerea că viaţa lor este în mâinile răpitorilor; atunci, în minţile lor se dezvoltă o tragedie de supravieţuire transformată adesea într-un răspuns psihologic care poate merge până la simpatie şi sprijin pentru cauza agresorilor.
Reacţia pare să constituie un veritabil simptom, numit în literatura de specialitate „sindromul Stockholm”, datorită unui incident de acest gen, petrecut în capitala suedeză, în urmă cu mai bine de trei decenii.
Victima, căsătorită cu călăul!În vara anului 1973, doi indivizi mascaţi dădeau buzna pe uşile băncii Sveriges Kreditbanken, din cartierul Norrmalmstorg, al capitalei suedeze Stockholm. Erau înarmaţi până-n dinţi şi, pe un ton răstit, le-au cerut casierilor să le predea toţi banii. O patrulă de poliţie, aflată în preajmă, a încercat să intervină dar jefuitorii s-au opus, trăgând spre oamenii legii rafale de arme automate. Imediat, banca a fost înconjurată şi au început negocierile. Patru funcţionari au fost ţinuţi ostatici în clădirea băncii, timp de şase zile, mai precis între 23 şi 28 august, aflându-se permanent sub ameninţarea armelor. Pentru a spori groaza, agresorii le-au legat de brâu centuri cu explozibili, ameninţând că dacă poliţiştii încearcă să ia cu asalt clădirea, îi vor arunca în aer. Negociatorii poliţiei suedeze au reuşit să detensioneze situaţia şi explozibilii au fost îndepărtaţi. Dar, atunci când, după ce au înşelat vigilenta teroriştilor, echipele speciale de intervenţie au reuşit să pătrundă în bancă, victimele li s-au opus, încercând din răsputeri să-şi ajute potenţialii călăi! De-a lungul prizonieratului lor, ostaticii au început să apere acţiunile jefuitorilor şi chiar au opus o rezistenţă activă încercării autorităţilor suedeze de a-i elibera. Mai mult, ulterior, deşi scăpaseră de sub ameninţarea agresorilor, ei au refuzat să depună mărturie împotriva acestora şi au adunat bani pentru a le angaja cei mai buni avocaţi. Culmea, unul dintre ostatici, o tânără casieră, s-a căsătorit cu unul dintre agresori, Jan Erik Olsson, aflat în închisoare! Criminalistul şi psihiatrul suedez Nils Bejerot, care a colaborat cu poliţia în timpul incidentului va formula ulterior şi o teorie legată de această şocantă metamorfoză, el propunând prima dată titulatura „sindromul Stockholm”.
(sursa: Revista Magazin.ro)
Examinând efectul Lucifer"În situaţii de ameninţare şi supravieţuire căutăm dovada speranţei - un mic semn că situaţia s-ar putea îmbunătăţi. Când cel care abuzează/controlează arată victimei o cât de mică bunăvoinţă, chiar dacă este şi spre propriul lui folos, de asemenea, victima interpretează acea mică bunăvoinţa drept un tratament pozitiv din partea captorului. În situaţii de captivitate de război, a cruţa viaţa victimei este adesea suficient.", scrie Dr. Joseph M. Carver în articolul său "Iubirea şi Sindromul Stockholm: Misterul de a iubi un abuzator".
(sursa: The Epoch Times)
Nevoia victimelor de a supravieţui este mai puternică decât impulsul de a urî persoana care a generat această situaţie.
Victimele ajung să-i vadă pe răufăcători că pe nişte tipi buni, chiar că pe adevăraţi salvatori în următoarele 4 situaţii: 1. O persoană ameninţă cu moartea pe alta şi este percepută că având capacitatea de a pune în practică ameninţarea; 2. Persoana nu poate scăpa, deci viaţa sa depinde de agresor; 3. Persoana ameninţată este izolată de ceilalţi, astfel încât singura alternativă posibilă depinde de agresor; 4. Agresorul este perceput ca arătând un anumit grad de bunătate către victima.
(sursa: Presa militară - Spirit militar modern - Studii; Articole)
Ce este şocant şi memorabil din aceste situaţii-limită? Felul în care victimele au reacţionat faţă de agresori, între cele două părţi creându-se anumite legături emoţionale. Acest mod de-a reacţiona în faţa agresorului este cunoscut în psihologie sub denumirea de "sindromul Stockholm", care nu se referă strict numai la situaţiile de luare de ostatici sau jefuitori ci şi alte forme de abuzuri: copii abuzaţi, femei bătute/abuzate, prizonieri de război, membri ai diverselor culte, victime ale incestului, control şi intimidare în relaţii (familie sau cuplu) etc.
Victima înţelege postura agresorului şi se regăseşte parţial în identitatea acestuia, manifestând îngăduinţa şi chiar empatie pentru comportamentul agresorului. Cel care face rău devine cel care face bine. Bestia devine frumosul, agresorul devine potenţialul salvator, duşmanul este perceput prieten. Este de fapt modul tragic al psihicului de a reacţiona în faţa unei potenţiale suferinţe.
Simptomele "sindromului Stockholm" le regăsim şi în relaţiile noastre cu familia, cu prietenii sau chiar în relaţia cu partenerul de viaţă. Persoana care abuzează poate fi mama sau tată, prietenul sau prietena, soţul sau soţia etc. De care ori nu am auzit în jurul nostru: "M-am săturat de suferinţă..., am încercat să mă despart de el, dar nu pot." "Ştiu că-mi face rău relaţia asta, dar dacă mă despart şi rămân singură, va fi şi mai rău." "Poate mi se pare mie că totul este negru... Cred că el, în felul lui agresiv..., mă iubeşte la rându-i." Proverbul: "Rău cu rău, dar mai rău e fără rău", spune cam totul.
Sunt femei care nu vor să renunţe la relaţiile în care joacă rolul principal al victimei, la acele relaţii în care sunt folosite, manipulate şi agresate la nivel psihic-emoţional. Oricât de inacceptabil, oribil sau desprins din epoca de piatră ni s-ar părea, există şi în ziua de azi femei care permit să fie abuzate fizic. Sunt femei care acceptă să fie umilite, jignite, ameninţate, bătute. La mijloc se infiltrează diverse motive: există un copil/copii, situaţia materială precară te forţează să rămâi alături de el etc.
Mai mult sau mai puţin, toate acestea sunt forme de dependenţă, cea mai rea, cea mai grea şi cea mai dureroasă fiind dependenţa emoţională - "Obişnuinţa este a doua dragoste şi creează dependenţă mai mare decât prima". Sfârşeşti ca o "stafie între două lumi": să nu poţi sta alături de cel iubit, dar să nu ai suficientă putere de a te distanţa şi a-ţi oferi şansa ca, la un moment dat, să te poţi îndrăgosti de altcineva. Nu ai nici cea mai mică intenţie să stârpeşti cauza răului pentru că răul, aşa cum este el, este al tău. Devine propriul rău necesar, percepi abuzatorul ca pe o persoană răspunzătoare de acum încolo de viaţa şi fericirea ta.
Ura şi resentimentele pe care le simţi la început pentru cel care te face să suferi se transformă treptat în simpatie şi chiar înţelegere faţă de atitudinea acestuia. Poate chiar meriţi să te afli în această situaţie? Poate chiar tu ai fost cea care i-a provocat reacţiile şi comportamentul? Şi pentru gesturile de afecţiune, cuvintele frumoase adresate, atingerile sau săruturile tandre primite mult mai rar decât certurile, reproşurile, jignirile sau sentimentul că nu meriţi mai mult, nu eşti ulterior... şi mai recunoscătoare celui care îţi face rău? Nu îl iubeşti şi mai mult pentru toate astea?Chiar trebuie femeia supusă la asemenea tratamente să-şi facă rău cu permisiunea propriei conştiinţe şi acordul tacit şi categoric al sufletului?
Manifestă milă, înţelegere şi compasiune, face compromisuri faţă de cel pe care strigă că îl iubeşte, inventează scuze acolo unde acestea nu există de fapt, amână la infinit ceea ce ar putea să însemne sfârşitul suferinţei, ba chiar se minte singură şi crede cu tărie în adevărul minciunii ei, dă din umeri cu neputinţă şi interpretează incompatibilitatea/nepotrivirea cu el ca fiind sfidare a destinului (soarta potrivnică), în final se resemnează - acceptă situaţia că lipsa prezenţei lui a devenit de neconceput în viaţa ei.
Uneori ne incapatanam sa-i iubim chiar pe cei care ne-au facut cel mai mare rau. Care ne-au tinut prizonieri intr-o relatie de pe urma careia am pierdut ani, demnitate, onoare si stima de sine. Sindromul Stockholm functioneaza, uneori, si la nivelul inimii.
Intr-un episod terorist cu luare de ostatici, petrecut in 1973 intr-o banca din Stockholm, prizonierii s-au legat afectiv de rapitori. Cand fortele de interventie au reusit sa intre in banca si sa-i anihileze pe cei care tinusera ostaticii sub dominatia lor aproape o saptamana, prizonierii au sarit in apararea celor care ii tinusera inchisi. De atunci incoace, episodul respectiv a devenit emblematic, la nivel psihologic, pentru cei care se ataseaza de oamenii care i-au adus intr-o situatie nefavorabila lor.
Am putea gasi urme din sindromul cu pricina in orice relatie de iubire in care unul insala sau se poarta urat, iar celalalt, sub pretextul unor idealuri proprii sau doar de frica, se incapataneaza sa-l iubeasca si sa-l apere. Si, mai ales, sa nu fuga din banca (sau familia) luata cu asalt… Am putea sa-l cautam cu folos in orice atractie nesuferita catre “baiatul rau” sau catre “fata rea”, aceea care n-ajunge in rai, ci unde vrea ea. In orice camin in care unul domina, iar celalalt se lasa dominat la infinit. In care unul sufera si rabda, iar celalalt se poarta ca si cum totul i s-ar cuveni. In care unul munceste si celalalt profita. In care unul are o mie de griji, iar celalalt doar drepturi, castigate in virtutea unor merite doar de el stiute.
Psihologul american Albert Bandura a scris o lucrare intreaga in care a incercat sa demonstreze ca sindromul Stockholm este gresit denumit. Ca in incidentul terorist din miezul Suediei, circumstantele au fost cu totul aparte si ca afectiunea ostaticilor fata de rapitori era, pana la urma, profund justificata. Ca de-a lungul zilelor de prizonierat, negociatorii au luat masuri aberante si au interzis aducerea de hrana sau medicamente pentru cei aflati in banca, iar prizonierii au suferit privatiuni cumplite pe care le-au pus, firesc, pe seama autoritatilor care au gestionat gresit rezolvarea conflictului. Singurii care au fost de partea lor, care au impartit cu ei putina hrana si i-au ingrijit, au fost chiar rapitorii, care s-au purtat omenos si nu s-au razbunat pe ostatici, desi autoritatile comiteau gesturi tot mai dusmanoase.
Sindromul respectiv exista, chiar daca, poate, nu trebuia sa poarte numele care l-a consacrat. Ne indragostim de cei cu reputatie de macho, nu de tipii molcomi si calini, care ne-ar putea asigura o viata tihnita. Ne plac personajele indraznete si alunecoase, ne ispitesc adesea cei cu morala indoielnica – chiar si pentru ca ne propunem sa-i schimbam si asta ne da senzatia plecarii intr-o expeditie palpitanta. Ajungem prizonierii lor si ii aparam de propriile noastre razvratiri si luari de pozitie, de adevarurile crude ale celor din jur care ne arata toate nepotrivirile dintre noi, de cei care, semnalandu-ne fara menajamente pacatele partenerilor nostri, vor sa elibereze banca ocupata cu forta, inima stapanita abuziv. Sindromul Stockholm exista, chiar daca ar trebui sa poarte numele altui oras, sau poate numele nostru de familie, sau poate numele parintilor nostri… poveste scrisa de Alice Nastase Buciuta
Sindromul Stockholm
Sindromul Stockholm descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să simpatizeze cu răpitorul. Persoanele captive încep în a se identifica cu răpitorii, ca şi un mecanism defensiv, din teama de violenţă. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sunt amplificate, întrucât intr-o situaţie de captivitate, lipsa perspectivelor este prin definiţie imposibilă. Încercările de evadare sunt şi ele percepute ca şi o ameninţare, întrucât într-o tentativă de evadare, există marele risc ca cel răpit să fie afectat şi rănit.
Ca şi o consecinţă, victima devine hiper-vigilentă în privinţa nevoilor răpitorului şi neştiutoare în privinţa propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, intrucat ar pierde singura relaţie pozitivă formată - cea cu răpitorul.
Asta spune definitia de pe wiki. Pentru ca "stiinta" se chinuie ca de fiecare data sa explice lucruri aparent inexplicabile. Insa legatura intre economie si fenomenul mentionat este una si mai interesanta. Explicatia este data de catre David Corn si Kevin Drum pentru cine are curiozitatea sa vada acest interviu excelent.
Cand oamenii aud pentru prima data de un eventual colaps economic, reactiile sunt exact aceleasi ca ale unui captiv caruia i se propune o tentativa de evadare. Exact ca ale unui Prikoke din poveste. Si brusc li se face teama de schimbare. Si incep sa se intrebe: oare nu exista nici o teorie mai "optimista" legata de viitor ? Una in care lucrurile reintra in "normal"? Normalul cu care ne-am obisnuit atatia ani. Fara a intelege cat de anormal si naiv este acest "normal" pe care il pretuiesc acum atat de multi.
De aceea insistam ca cea mai importanta pregatire este cea MENTALA. Pentru a intelege ca sistemul actual e unul al naibii de prost si incorect. Si atunci devine "normal" sa iti doresti sa se duca naibii. Ceea ce in ultima vreme se intampla si mie de exemplu mi se pare "normal" sa ma bucur. Pentru cei care mai cred ca sistemul financiar de acum e unul corect si echitabil... somn usor. Pastrati banii la banci si urmariti in continuare stirile despre becali sau basescu, ca aici nu aveti nimic interesant de citit. Va trezim noi cand s-o strica de tot jucaria si se vor termina telenovelele la teve.
Ca şi o consecinţă, victima devine hiper-vigilentă în privinţa nevoilor răpitorului şi neştiutoare în privinţa propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, intrucat ar pierde singura relaţie pozitivă formată - cea cu răpitorul.
Asta spune definitia de pe wiki. Pentru ca "stiinta" se chinuie ca de fiecare data sa explice lucruri aparent inexplicabile. Insa legatura intre economie si fenomenul mentionat este una si mai interesanta. Explicatia este data de catre David Corn si Kevin Drum pentru cine are curiozitatea sa vada acest interviu excelent.
Cand oamenii aud pentru prima data de un eventual colaps economic, reactiile sunt exact aceleasi ca ale unui captiv caruia i se propune o tentativa de evadare. Exact ca ale unui Prikoke din poveste. Si brusc li se face teama de schimbare. Si incep sa se intrebe: oare nu exista nici o teorie mai "optimista" legata de viitor ? Una in care lucrurile reintra in "normal"? Normalul cu care ne-am obisnuit atatia ani. Fara a intelege cat de anormal si naiv este acest "normal" pe care il pretuiesc acum atat de multi.
De aceea insistam ca cea mai importanta pregatire este cea MENTALA. Pentru a intelege ca sistemul actual e unul al naibii de prost si incorect. Si atunci devine "normal" sa iti doresti sa se duca naibii. Ceea ce in ultima vreme se intampla si mie de exemplu mi se pare "normal" sa ma bucur. Pentru cei care mai cred ca sistemul financiar de acum e unul corect si echitabil... somn usor. Pastrati banii la banci si urmariti in continuare stirile despre becali sau basescu, ca aici nu aveti nimic interesant de citit. Va trezim noi cand s-o strica de tot jucaria si se vor termina telenovelele la teve.
Sindromul Stockholm - simpatie pentru diavol
Unde este iubirea reală, umană şi nu iluzia că iubeşti? Trăieşti acum, dar ai putea trăi o viaţă lângă o iubire-chin? Cum este mai rău: să iubeşti o persoană lângă care, din diverse motive, nu poţi fi... sau să nu iubeşti deloc...?
Când oamenii sunt puşi în situaţii limită, în care pierd posibilitatea de a-şi controla destinul, ca de pildă atunci când sunt răpiţi sau încarceraţi, ei resimt o imensă teamă faţă de suferinţele fizice ce le-ar putea fi pricinuite şi manifesta convingerea că viaţa lor este în mâinile răpitorilor; atunci, în minţile lor se dezvoltă o tragedie de supravieţuire transformată adesea într-un răspuns psihologic care poate merge până la simpatie şi sprijin pentru cauza agresorilor.
Reacţia pare să constituie un veritabil simptom, numit în literatura de specialitate „sindromul Stockholm”, datorită unui incident de acest gen, petrecut în capitala suedeză, în urmă cu mai bine de trei decenii.
Victima, căsătorită cu călăul!În vara anului 1973, doi indivizi mascaţi dădeau buzna pe uşile băncii Sveriges Kreditbanken, din cartierul Norrmalmstorg, al capitalei suedeze Stockholm. Erau înarmaţi până-n dinţi şi, pe un ton răstit, le-au cerut casierilor să le predea toţi banii. O patrulă de poliţie, aflată în preajmă, a încercat să intervină dar jefuitorii s-au opus, trăgând spre oamenii legii rafale de arme automate. Imediat, banca a fost înconjurată şi au început negocierile. Patru funcţionari au fost ţinuţi ostatici în clădirea băncii, timp de şase zile, mai precis între 23 şi 28 august, aflându-se permanent sub ameninţarea armelor. Pentru a spori groaza, agresorii le-au legat de brâu centuri cu explozibili, ameninţând că dacă poliţiştii încearcă să ia cu asalt clădirea, îi vor arunca în aer. Negociatorii poliţiei suedeze au reuşit să detensioneze situaţia şi explozibilii au fost îndepărtaţi. Dar, atunci când, după ce au înşelat vigilenta teroriştilor, echipele speciale de intervenţie au reuşit să pătrundă în bancă, victimele li s-au opus, încercând din răsputeri să-şi ajute potenţialii călăi! De-a lungul prizonieratului lor, ostaticii au început să apere acţiunile jefuitorilor şi chiar au opus o rezistenţă activă încercării autorităţilor suedeze de a-i elibera. Mai mult, ulterior, deşi scăpaseră de sub ameninţarea agresorilor, ei au refuzat să depună mărturie împotriva acestora şi au adunat bani pentru a le angaja cei mai buni avocaţi. Culmea, unul dintre ostatici, o tânără casieră, s-a căsătorit cu unul dintre agresori, Jan Erik Olsson, aflat în închisoare! Criminalistul şi psihiatrul suedez Nils Bejerot, care a colaborat cu poliţia în timpul incidentului va formula ulterior şi o teorie legată de această şocantă metamorfoză, el propunând prima dată titulatura „sindromul Stockholm”.
(sursa: Revista Magazin.ro)
Examinând efectul Lucifer"În situaţii de ameninţare şi supravieţuire căutăm dovada speranţei - un mic semn că situaţia s-ar putea îmbunătăţi. Când cel care abuzează/controlează arată victimei o cât de mică bunăvoinţă, chiar dacă este şi spre propriul lui folos, de asemenea, victima interpretează acea mică bunăvoinţa drept un tratament pozitiv din partea captorului. În situaţii de captivitate de război, a cruţa viaţa victimei este adesea suficient.", scrie Dr. Joseph M. Carver în articolul său "Iubirea şi Sindromul Stockholm: Misterul de a iubi un abuzator".
(sursa: The Epoch Times)
Nevoia victimelor de a supravieţui este mai puternică decât impulsul de a urî persoana care a generat această situaţie.
Victimele ajung să-i vadă pe răufăcători că pe nişte tipi buni, chiar că pe adevăraţi salvatori în următoarele 4 situaţii: 1. O persoană ameninţă cu moartea pe alta şi este percepută că având capacitatea de a pune în practică ameninţarea; 2. Persoana nu poate scăpa, deci viaţa sa depinde de agresor; 3. Persoana ameninţată este izolată de ceilalţi, astfel încât singura alternativă posibilă depinde de agresor; 4. Agresorul este perceput ca arătând un anumit grad de bunătate către victima.
(sursa: Presa militară - Spirit militar modern - Studii; Articole)
Ce este şocant şi memorabil din aceste situaţii-limită? Felul în care victimele au reacţionat faţă de agresori, între cele două părţi creându-se anumite legături emoţionale. Acest mod de-a reacţiona în faţa agresorului este cunoscut în psihologie sub denumirea de "sindromul Stockholm", care nu se referă strict numai la situaţiile de luare de ostatici sau jefuitori ci şi alte forme de abuzuri: copii abuzaţi, femei bătute/abuzate, prizonieri de război, membri ai diverselor culte, victime ale incestului, control şi intimidare în relaţii (familie sau cuplu) etc.
Victima înţelege postura agresorului şi se regăseşte parţial în identitatea acestuia, manifestând îngăduinţa şi chiar empatie pentru comportamentul agresorului. Cel care face rău devine cel care face bine. Bestia devine frumosul, agresorul devine potenţialul salvator, duşmanul este perceput prieten. Este de fapt modul tragic al psihicului de a reacţiona în faţa unei potenţiale suferinţe.
Simptomele "sindromului Stockholm" le regăsim şi în relaţiile noastre cu familia, cu prietenii sau chiar în relaţia cu partenerul de viaţă. Persoana care abuzează poate fi mama sau tată, prietenul sau prietena, soţul sau soţia etc. De care ori nu am auzit în jurul nostru: "M-am săturat de suferinţă..., am încercat să mă despart de el, dar nu pot." "Ştiu că-mi face rău relaţia asta, dar dacă mă despart şi rămân singură, va fi şi mai rău." "Poate mi se pare mie că totul este negru... Cred că el, în felul lui agresiv..., mă iubeşte la rându-i." Proverbul: "Rău cu rău, dar mai rău e fără rău", spune cam totul.
Sunt femei care nu vor să renunţe la relaţiile în care joacă rolul principal al victimei, la acele relaţii în care sunt folosite, manipulate şi agresate la nivel psihic-emoţional. Oricât de inacceptabil, oribil sau desprins din epoca de piatră ni s-ar părea, există şi în ziua de azi femei care permit să fie abuzate fizic. Sunt femei care acceptă să fie umilite, jignite, ameninţate, bătute. La mijloc se infiltrează diverse motive: există un copil/copii, situaţia materială precară te forţează să rămâi alături de el etc.
Mai mult sau mai puţin, toate acestea sunt forme de dependenţă, cea mai rea, cea mai grea şi cea mai dureroasă fiind dependenţa emoţională - "Obişnuinţa este a doua dragoste şi creează dependenţă mai mare decât prima". Sfârşeşti ca o "stafie între două lumi": să nu poţi sta alături de cel iubit, dar să nu ai suficientă putere de a te distanţa şi a-ţi oferi şansa ca, la un moment dat, să te poţi îndrăgosti de altcineva. Nu ai nici cea mai mică intenţie să stârpeşti cauza răului pentru că răul, aşa cum este el, este al tău. Devine propriul rău necesar, percepi abuzatorul ca pe o persoană răspunzătoare de acum încolo de viaţa şi fericirea ta.
Ura şi resentimentele pe care le simţi la început pentru cel care te face să suferi se transformă treptat în simpatie şi chiar înţelegere faţă de atitudinea acestuia. Poate chiar meriţi să te afli în această situaţie? Poate chiar tu ai fost cea care i-a provocat reacţiile şi comportamentul? Şi pentru gesturile de afecţiune, cuvintele frumoase adresate, atingerile sau săruturile tandre primite mult mai rar decât certurile, reproşurile, jignirile sau sentimentul că nu meriţi mai mult, nu eşti ulterior... şi mai recunoscătoare celui care îţi face rău? Nu îl iubeşti şi mai mult pentru toate astea?Chiar trebuie femeia supusă la asemenea tratamente să-şi facă rău cu permisiunea propriei conştiinţe şi acordul tacit şi categoric al sufletului?
Manifestă milă, înţelegere şi compasiune, face compromisuri faţă de cel pe care strigă că îl iubeşte, inventează scuze acolo unde acestea nu există de fapt, amână la infinit ceea ce ar putea să însemne sfârşitul suferinţei, ba chiar se minte singură şi crede cu tărie în adevărul minciunii ei, dă din umeri cu neputinţă şi interpretează incompatibilitatea/nepotrivirea cu el ca fiind sfidare a destinului (soarta potrivnică), în final se resemnează - acceptă situaţia că lipsa prezenţei lui a devenit de neconceput în viaţa ei.
Sindromul Stockholm
Sindromul Stockholm se refera la comportamentul unei victime care ajunge sa simpatizeze cu agresorul sau. La noi e o vorba: "rau cu rau, dar mai rau fara rau". Cam asta e.
De ce ajunge victima sa simta afectiune pentru agresorul sau? Psihologii dau vina pe instinctul de conservare (si probabil au dreptate): cand realizeaza ca nu are nicio sansa de scapare, victima incepe inconstient sa caute motive care s-o tina in viata, creierul cauta scuze pentru faptele abominabile ale agresorului, pentru ca presiunea constientizarii lipsei de perspectiva ar provoca un scurtcircuit fatal organismului. Ca doar stim ca se poate muri de frica si de disperare.
Mai spune cartea de psihologie ca acelasi mecanism de supravietuire extrem de putrernic la orice animal - inclusiv la om - face ca victima, odata ce a constientizat situatia fara iesire in care se afla, sa caute solutii de a supravietui in conditiile date. Asa ca devine extrem de atenta la orice miscare a agresorului, incepe sa-l cunoasca si stbileste o relatie - fie ea inegala - cu agresorul. Relatia asta se dezvolta intr-o singura directie, in aceeasi directie in care merge si instinctul de conservare: micsorezi raul, amplifici binele pentru a ramane in viata. Daca din depresie se poate muri, din vitalitate nu se poate. Victima nu ajunge sa fie bucuroasa pentru ca se afla in situatia in care se afla, dar cauta permanent indicii ca totusi situatia nu e chiar atat de rea - ca nu e imposibil de suportat, ca se poate trai si asa, macar pentru o perioada de timp.
Din unghiul asta de vedere, sindromul Stockholm nu e nici bun, nici rau. E doar unul din nenumaratele tertipuri pe care le joaca instinctul de supravietuire. Gena egoista care vrea sa fie transmisa mai departe la urmasi, indiferenta la conditiile pe care trebuie sa le suporte purtatorul ei. Nu te superi pe leu ca vaneaza gazela, probabil nu te superi nici pe sindromul asta ca tine in viata un organism.
De subliniat ca sindromul stockholm presupune simpatie reala pentru agresor si recunostinta sincera pentru fiecare gest de omenie pe care acesta il face - chiar daca e unul la un milion si nu poate compensa nici pe departe raul facut. Si ca apare in situatii limita, percepute a fi fara iesire.
Cu alte cuvinte, daca simpatizezi cu agresorul in situatii deloc fara iesire, cat se poate de modificabile, nu cred ca mai e sindrom stockholm. Cred ca e prostie, lasitate, a sta ca oaia, lipsa de respect pentru sine, lipsa de curaj, mitocanie. Dar e atat de raspandita atitudinea asta ca ma mir ca nu i-au pus un nume mai stiintific.
S-ar putea numi "sindromul totusi": "lasa-l, ba, ce daca ne-a tratat ca pe niste rahati cu ochi, ce daca ne-a facut prosti, tampiti, idioti, ce daca ne-a pacalit la bani, totusi a fost dragut si ne-a dat voie sa plecam vineri cu 2 ore mai devreme". Sau, ma rog, o vorba celebra: "saracu Ceausescu, a fost el tiran, ne-a tinut in frig, ne-a bagat la bulau, ne-a cenzurat tot, ne-a facut sa ne turnam unii pe altii, da' totusi pe vremea lui nu era nimeni somer." Poate ca e scuzabil sa gandesti "a la stockholm" cat timp esti sub bocanc, dar odata ce-ai iesit de sub el sau ai intrezarit o cale de scapare...
De ce ajunge victima sa simta afectiune pentru agresorul sau? Psihologii dau vina pe instinctul de conservare (si probabil au dreptate): cand realizeaza ca nu are nicio sansa de scapare, victima incepe inconstient sa caute motive care s-o tina in viata, creierul cauta scuze pentru faptele abominabile ale agresorului, pentru ca presiunea constientizarii lipsei de perspectiva ar provoca un scurtcircuit fatal organismului. Ca doar stim ca se poate muri de frica si de disperare.
Mai spune cartea de psihologie ca acelasi mecanism de supravietuire extrem de putrernic la orice animal - inclusiv la om - face ca victima, odata ce a constientizat situatia fara iesire in care se afla, sa caute solutii de a supravietui in conditiile date. Asa ca devine extrem de atenta la orice miscare a agresorului, incepe sa-l cunoasca si stbileste o relatie - fie ea inegala - cu agresorul. Relatia asta se dezvolta intr-o singura directie, in aceeasi directie in care merge si instinctul de conservare: micsorezi raul, amplifici binele pentru a ramane in viata. Daca din depresie se poate muri, din vitalitate nu se poate. Victima nu ajunge sa fie bucuroasa pentru ca se afla in situatia in care se afla, dar cauta permanent indicii ca totusi situatia nu e chiar atat de rea - ca nu e imposibil de suportat, ca se poate trai si asa, macar pentru o perioada de timp.
Din unghiul asta de vedere, sindromul Stockholm nu e nici bun, nici rau. E doar unul din nenumaratele tertipuri pe care le joaca instinctul de supravietuire. Gena egoista care vrea sa fie transmisa mai departe la urmasi, indiferenta la conditiile pe care trebuie sa le suporte purtatorul ei. Nu te superi pe leu ca vaneaza gazela, probabil nu te superi nici pe sindromul asta ca tine in viata un organism.
De subliniat ca sindromul stockholm presupune simpatie reala pentru agresor si recunostinta sincera pentru fiecare gest de omenie pe care acesta il face - chiar daca e unul la un milion si nu poate compensa nici pe departe raul facut. Si ca apare in situatii limita, percepute a fi fara iesire.
Cu alte cuvinte, daca simpatizezi cu agresorul in situatii deloc fara iesire, cat se poate de modificabile, nu cred ca mai e sindrom stockholm. Cred ca e prostie, lasitate, a sta ca oaia, lipsa de respect pentru sine, lipsa de curaj, mitocanie. Dar e atat de raspandita atitudinea asta ca ma mir ca nu i-au pus un nume mai stiintific.
S-ar putea numi "sindromul totusi": "lasa-l, ba, ce daca ne-a tratat ca pe niste rahati cu ochi, ce daca ne-a facut prosti, tampiti, idioti, ce daca ne-a pacalit la bani, totusi a fost dragut si ne-a dat voie sa plecam vineri cu 2 ore mai devreme". Sau, ma rog, o vorba celebra: "saracu Ceausescu, a fost el tiran, ne-a tinut in frig, ne-a bagat la bulau, ne-a cenzurat tot, ne-a facut sa ne turnam unii pe altii, da' totusi pe vremea lui nu era nimeni somer." Poate ca e scuzabil sa gandesti "a la stockholm" cat timp esti sub bocanc, dar odata ce-ai iesit de sub el sau ai intrezarit o cale de scapare...
Sindromul Stockholm
Sindromul Stockholm descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să simpatizeze cu răpitorul. Persoanele captive încep în a se identifica cu răpitorii, ca și un mecanism defensiv, din teama de violență. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sunt amplificate, întrucât intr-o situație de captivitate, lipsa perspectivelor este prin definiție imposibilă. Încercările de evadare sunt și ele percepute ca și o amenințare, întrucât într-o tentativă de evadare, există marele risc ca cel răpit să fie afectat și rănit.
Drept consecință, victima devine hiper-vigilență în privința nevoilor răpitorului și neștiutoare în privința propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, intrucat ar pierde singura relație pozitivă formată - cea cu răpitorul.
Este important de subliniat că aceste simptome apar în condiții de stres emotional foarte mare. Acest comportament este considerat ca o strategie obișnuită de supraviețuire pentru persoanele care sunt victime ale abuzului inter-personal și a fost observat în cazul divorțurilor cu copii, al copiilor abuzați emoțional, al membrilor sectelor religioase, prizonieri de război și tabere de concentrare.
Etimologie
Numele acestui sindrom provine dintr-un caz real de jaf la o bancă din Stockholm, caz în care jefuitorii au ținut captivi angajații băncii pentru 6 zile (între 23 și 28 august 1973). În acest caz victimele s-au atașat emoțional de răpitori și chiar le-au luat apărarea ulterior eliberării). Termenul a fost avansat de către criminologul și psihiatrul Nils Bejerot, cel care a asistat poliția în timpul jafului și care s-a referit la acest sindrom în cadrul unei emisiuni de știri din acele zile
O teorie care încearcă să explice sindromul Stokholm este teoria disonanței cognitive. Aceasta spune că oamenii în general nu pot sta nefericiți pentru perioade lungi de timp, și când oamenii sunt răpiți pentru o perioadă lungă de timp, o să fie nefericiți pentru toată acea perioadă de timp sau ajung să îi iubească pe răpitori și să se identifice cu ei.
Sindromul poate fi explicat din punctul de vedere al evoluționismului. În istorie au existat și există multe practici care au implicat răpirea femeilor sau copiilor (vezi ienicerii turci care proveneau din copiii răpiți sau practica răpirii femeilor pentru a deveni soțiile răpitorilor). Femeile răpite care nu acceptau noul statut, care încercau să fugă sau nu cooperau erau omorâte, încarcerate sau pedepsite drastic. Pe de altă parte, femeile care se supuneau răpitorilor ajungeau să câștige favorurile acestora, să aibă o viață mai bună și să aibă copii. De-a lungul generațiilor aceasta ar putea să fi avut un efect de a selecta în populația respectivă acele gene care favorizau pasivitatea și solidarizarea cu răpitorii.
[modificare]Sindromul Stockholm în cazul în cazul copiilor alienați parental
Sindromul Stockholm se întâlnește deseori în cazul copiilor alienați parental de către părintele cu care locuiesc. Copiii încep în a se identifica cu părintele alienator datorită unui mecanism defensiv, din teama de violentă sau, în cazul copiilor de vîrste mici, din teama de a pierde părintele de care s-au atașat emoțional ,
Acest sindrom a fost identificat și în cazul răpirilor internaționale de copii . Părinți care în urma divorțului pronunțat aleg să plece din țară, ilegal, în contradicție cu voința celuilalt părinte și prin eludarea hotarârilor judecătorești care indică un anume program de vizitare pentru celălalt părinte. Părinți care au recâștigat după ani de zile de procese la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) dreptul de a se revedea cu copiii răpiți internațional , ajung să se vadă cu acești copiii doar pentru ca respectivii copii, ajunși adolescenți să le spună că nu vor să îi mai vadă vreodată .
[modificare]Recunoaștere
Sindromul Stockholm este recunoscut în legislația românească secundară, începând cu anul 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu