România comunistă este o denumire neoficială, folosită cu referire la perioada comunistă din istoria României în care țara a fost cunoscută cu denumirile oficiale de Republica Populară Romînă / Republica Populară Română, respectiv Republica Socialistă România. În această perioadă, Partidul Comunist Român (care s-a numit Partidul Muncitoresc Român între 1948-1965) a fost, de facto, partidul politic unic care a dictat prin guvern viața publică în România.
După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a făcut presiuni pentru includerea în guvernele postbelice a unor reprezentanți ai Partidul Comunist din România, recent reintrat în legalitate (partidul fusese interzis în 1924 pe motivul acceptării tezei cominterniste „a dreptului popoarelor oprimate din România imperialistă la autodeterminare până la despărțirea de stat”), în vreme ce liderii necomuniști erau eliminați în mod constant din viața politică.
Vezi și
Romania traiește , încă , din inertia bogățiilor create in Epoca Comunistă
Europa privită din viitor
Hrana vie
Planurile in derulare sunt o munca in progres, veche de sute de ani
Duda a pus mâna pe Casa Regală
Nu poti multiplica bogatia divizand-o !
Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg
În vremea monarhiei, taranii romani reprezentau 90% din populatie si nu aveau drept de vot.
Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL
Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul
Fii propriul tău nutriționist
Maya ramane o civilizatie misterioasa
Slăbești daca esti motivat
Serbet de ciocolata
Medicament retras - folosit în diabet
Brexit-ul - Spaima Europei
Virusul Misterios
Sistemele solare - apă caldă
Aparitia starii de insolventa
TRUMP ESTE PRESEDINTE
Despre islamizarea Europei. O publicăm integral. Și fără comentarii.
Tavalugul Marelui Razboi - Globaliyarea - Asasinii Economici
În primii ani de dominație comunistă resursele României au fost exploatate de sovietici prin intermediul companiilor mixte româno-sovietice SovRom, înființate după încheierea conflagrației mondiale pentru a gestiona plata uriașei datorii de război către URSS, stabilită prin Tratatul de Pace de la Paris la suma deloc neglijabilă de 300.000.000 dolari (la valoarea din 1938, echivalentul a cca. 5 miliarde de dolari la valoarea din 2014). SovRom-urile nu au fost ceva specific românesc, sovieticii înființând asemenea societăți mixte în toate țările care trebuiau să le plătească despăgubiri de război (în Finlanda, de pildă, a fost înființată o societate mixtă pentru producerea construcțiilor de lemn numită Puutalo Oy). Un mare număr de oameni (estimările variază de la 137 [3] la mai multe zeci de mii [3]) au fost închiși din motive politice. Există mărturii despre numeroase cazuri de abuzuri, asasinate sau torturi aplicate unui mare număr de oameni, în principal în cazurile oponenților politici.[4]. La începutul deceniului al șaptelea (1960 - 1970), guvernul român a început să treacă la acțiuni pentru creșterea gradului de independență față de Uniunea Sovietică.
După decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, survenit în martie 1965, Nicolae Ceaușescu a fost ales noul Secretar General al PCR (în 1965) și șef al statului în 1967. Denunțarea invaziei sovietice în Cehoslovacia din 1968 și scurta relaxare a represiunii interne, l-au ajutat pe noul lider comunist de la București să-și creeze o imagine pozitivă în țară și în Occident.
Rapida creștere economică, susținută prin mari credite obținute din vest, nu a putut fi menținută și a scăzut gradual în intensitate până s-a ajuns la austeritate și la represiune internă, care au avut ca rezultat Revoluția din decembrie 1989 și prăbușirea regimului comunist și în România.
După cel de-al Doilea Război Mondial, și în România, asemeni celorlalte state est-europene se aplică o economie planificată, mai exact economie de comandă-control, cu planuri cincinale.[5]
Se impune un ritm ridicat de creștere economică, în special industrializarea forțată, prin care anumite ramuri ale industriei (industria constructoare de mașini, siderurgică, chimică) trebuia să crească spectaculos, dar cu neglijarea producției bunurilor de consum.
În zona rurală, se urmărea eliminarea elementelor cu potențial capitalist (țăranii înstăriți, denumiți chiaburi și considerați dușmani ai regimului) și colectivizarea agriculturii.
Conform propagandei, scopul consta în ridicarea nivelului de trai și a culturii maselor.
Neîndeplinirea planului de producție era pusă pe seama celor socotiți indezirabili de către regim. S-a ajuns ca aceștia să fie considerați sabotori și deferiți justiției. Astfel de procese au abundat în anii 1949 și 1950.[6]
Restricționarea libertății de emigrare a cetățenilor[modificare | modificare sursă]
Regimul comunist a fost restrictiv în ce privește libertatea de a ieși din țară, iar emigranții erau considerați trădători.[7]
- Emigrarea evreilor
În perioada 1959-1989, statul român a permis emigrarea a aproape 200.000 de etnici evrei, pentru care Israel a plătit sume importante în valută forte, produse agricole și alte diverse avantaje.
România comunistă a obținut, în 1975, clauza națiunii celei mai favorizate, printr-o serie de concesii făcute Washingtonului, inclusiv acceptul de a permite emigrarea evreilor către Israel sau Statele Unite ale Americii.[8]
- Emigrarea etnicilor germani
Potrivit declarațiilor lui Heinz-Günter Hüsch, avocatul care a reprezentat RFG în negocierile cu România în perioada 1968-1989, în martie – decembrie '70, s-a negociat plecarea a 4.000 de etnici germani. Pentru '71 – 6.000 de etnici germani, la fel în 1972, în 1973 - 4.000 de etnici germani. Decretul Consiliului de Stat nr.402 din 1 noiembrie 1982[9] prevedea următoarele: „Persoanele care cer și li se aprobă stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să plătească integral datoriile pe care le au față de stat, unități socialiste și alte organizații. De asemenea, au obligația să achite în întregime pensiile de întreținere și orice alte datorii față de persoanele fizice. Persoanele cărora li s-a aprobat stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să restituie, în valută, statului roman, cheltuielile efectuate pentru școlarizare, specializare și perfecționare, inclusiv bursele, în cadrul învățămîntului liceal, superior, postuniversitar și doctorat.” Sumele plătite de statul german pentru compensarea acestor cheltuieli de școlarizare erau împărțite pe categorii: 1.800 de mărci germane pentru persoanele cu studii medii, 5.500 de mărci germane pentru studenți și 7.000 de mărci germane pentru cei cu studii superioare încheiate. În 1988 suma cerută pentru fiecare persoană era unică – 8.950 de mărci. Banii ajungeau într-un cont al Băncii Române de Comerț Exterior. „În 99% din cazuri, banii au fost folosiți pentru plata datoriei externe a României”, a arătat Florian Banu, cercetător în cadrul CNSAS, care a publicat un studiu pe această temă. În urma negocierilor purtate de Heinz-Günter Hüsch cu reprezentanții Securității, din România au plecat între 1968 și 1989 peste 200.000 de etnici germani din România.
Surse media estimează că un număr de circa 230.000 de șvabi și sași au părăsit în acest fel România, statul german achitând, în compensare, aproximativ trei miliarde de mărci.
- Emigrarea altor categorii de cetățeni
În perioada 1970-1973, operațiunea „Peregrinii” a adus în visteria României peste șase milioane de dolari din vânzarea românilor get-beget.
Cetățenii români ale căror rude doreau să plece din țară sau chiar candidați la emigrare erau contactați și li se cereau bani, apartamente în România, mașini și alte lucruri de valoare în schimbul promisiunii de emigrare. Tarifele practicate mergeau de la 800 până la 10.000 de dolari de persoană.
