„Moştenirea clandestină”
Seria documentară „Moştenirea clandestină” continuă la TVR 1 cu episodul al şaselea, care analizează istoria instituţiei Securităţii Poporului şi relaţiile ei cu Partidul Comunist şi regimul dictatorial al lui Gheorghiu-Dej, perioada cu cele mai multe condamnări şi execuţii politice din istoria României. - See more at: http://www.tvr.ro/despre-istoria-securitatii-poporului-in-episodul-6-mostenirea-clandestina-de-la-tvr-1_2403.html#view
Vezi și
Schema de tratament pentru cazurile ușoare de Covid-19
Romania traiește , încă , din inertia bogățiilor create in Epoca Comunistă
Scara de valori a societății romanești
Planurile in derulare sunt o munca in progres, veche de sute de ani
Destinatii uimitoare pe glob
Miracolul japonez- Drum reconstruit în patru zile
Primarul care nu frură
Producător şi realizator: Monica Ghiurco
În anii regimului Gheorghiu-Dej, în contrast cu deschiderea în plan extern şi succesele pe linie diplomatică ale conducerii de la Bucureşti, în plan intern se produc evenimente tragice trăite de cei care se împotrivesc regimului.
Filmul aduce în premieră mărturii ale unui ofiţer cu rang înalt din Securitate, col. (r) Filip Teodorescu, ale unui fost deţinut politic din timpul regimului Dej, Octav Bjoza şi ale unui reputat diplomat de carieră, Romulus-Ioan Budura, interpret de limba chineză pentru delegaţiile române la Beijing în anii ’50.
Demersul propune publicului o analiză neconvenţională asupra perioadei comuniste din România prin prisma echilibrelor de putere la nivel mondial: România între SUA, China şi URSS, acompaniată de tovarăşii din blocul sovietic sau, dimpotrivă, concurată acerb, fără scrupule, în postura de „ţintă” a unor strategii secrete, concepute şi realizate atât pe linia spionajului de factură cominternistă, cât şi pe cea a colaborării militare şi de informaţii în cadrul alianţei Pactului de la Varşovia.
„Moştenirea clandestină” este un documentar despre dizidenţă şi dezinformare, ce valorifică imagini de arhivă rare şi scoate la lumină adevăruri incendiare despre spioni, defectori, agenţi dubli, operaţiuni secrete şi figuri controversate: Caraman, Pacepa, Bodnăraş, Carlos Şacalul.
Dupa episodul 6, care va fi difuzat de TVR 1 joi, 12 iulie, de la ora 22.10, seria „Moştenirea Clandestină” va continua cu încă două episoade.
Primele trei episoade pot fi achiziţionate pe support DVD prin intermediul TVR
- See more at: http://www.tvr.ro/despre-istoria-securitatii-poporului-in-episodul-6-mostenirea-clandestina-de-la-tvr-1_2403.html#view
Cum făcea Securitatea dosarele duşmanilor poporului
În vara anului 1951, mă aflam într-o celulă din subsolul Securităţii din Sibiu. Eram arestat şi cercetat pentru că, în anul 1958, mi se făcuse dosar de trimitere in judecată, în baza căruia am fost condamnat, „în lipsă” de Tribunalul Militar din Craiova, la patru luni de închi-soare, pentru „Răspândire de ştiri false”.
Aceste ştiri constau în faptul că spusesem, într-un grup de cunoscuţi că; „Nu e nimic veşnic”, subînţelegându-se că nici guvernul de atunci nu va fi veşnic. Cineva din cei prezenţi acolo a „şoptit” la proaspăt înfiinţata Securitate cele spuse de mine, probabil, cu unele adăugiri, pentru a da „greutate”informaţiei. Cum noi trebuia să credem că regimul comunist va dura veşnic, ziua următoare am fost arestat şi trimes la Securitatea din Rm. Vâlcea care mi-a făcut dosar pentru răspândire de ştiri false.
Condamnarea a fost pronunţată în lipsă, pentru că, spre norocul meu, în dimineaţa următoare arestării mele, un guardian mi-a deschis uşa garajului, în care fusesem închis şi mi-a spus:„Dumneata eşti liber!”. Deoarece am înţeles că e vorba de o greşeală, m-am îndepărtat cât mai repede de Securitate şi am avut grije să dispar din „regiune”. În luna martie 1951 am fost arestat, într-o seară, de Securitatea din Sibiu, cu ocazia unei razii făcute in oraş, pentru că mă găsise pe lista celor „urmăriţi pe ţară”. M-au dus la Securitate şi, deoarece credeau că de când am fost dat în urmărire şi până atunci am stat în munţi, „cu partizanii”, m-au închis într-o celulă de doi metri patraţi şi în dimineaţa zilei următoare au inceput cercetările. În următoarele două luni de cercetări, s-au convins că nu am stat în munţi, cu partizanii. Eu stătusem, în realitate, într-un orăşel din Ardeal, la fosta mea soţie, cu care m-am împăcat. Acolo, concetăţenii şi autorităţile n-au considerat că revenirea mea la fosta soţie era un fapt neobişnuit, aşa că am stat netulburat de nimeni, până la razia din Sibiu, unde mă mdusesem să-mi văd fratele, care era elev la o şcoală din acest oraş.
În timpul anchetei, mi se puneau „ ochelari negri” ﴾complect opaci﴿, socotidu-mă „un bandit periculos”, cum, dealtfel, ne considera, pe toţi cei arestaţi, colonelul Crăciun, comandantul, de atunci, al Securităţii din Sibiu.Deoarece, în anul 1949, s-au schimbat în toată ţa-ra buletinele de identitate, şi cum şi eu aveam buletin nou, obţinut prin bunăvoinţa unui subofiţer de miliţie, ancheta s-a complicat şi a durat cam două luni dar deoarece anchetatorul, locotenentul Nistor, a văzut că nu pot să dau răspunsuri coerente, m-a anchetat, în continuare, fără ochelari...
O Nouă Republică
A fi patriot nu e un merit, e o datorie.!
În vremea monarhiei, taranii romani reprezentau 90% din populatie si nu aveau drept de vot.
Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste
Set medical Covid necesar acasă
Inamicul numărul unu al acumulatorilor
Economisirea energiei electrice
Hoțul de cărți
Microbii din organismul uman
Despre islamizarea Europei. O publicăm integral. Și fără comentarii.
„Naţiunea este mai importantă ca Libertatea !”
Masca ce omoară virusul O veste de Covid
Primul an de viaţă - Alocatia pentru copil
Tavalugul Marelui Razboi - Globaliyarea - Asasinii Economici
Nemaiavănd ochelari negri, îmi „aruncam privirea” prin tot biroul. Într-una din „şedinţele de anchetă” am zărit câteva dosare, puse unul peste altul în stânga biroului. Pe coperta celui de deasupra scria „Pantera Neagră” şi, mai jos, în colţul din dreapta, 15.000 lei. Cu ocazia altei şedinţe, am văzut, în acelaşi loc, un dosar pe care scria „Munţii Apuseni” şi 50.000 lei. Pe dosarul meu n-am văzut ce scria, fiindcă era deschis în timpul anchetelor.
Când şi-au dat seama că nu sunt un bandit din cei mai mari, m-au mutat într-o celulă cu încă doisprezece deţinuţi. Acolo aveam să aflu informaţii despre Pantera Neagră. În această celulă, l-am cunoscut pe Mitică. Numele de familie nu mi-l mai amintesc. El era unul din cei doi membri ai organizatiei, constituită şi botezată la Securitate, „Pantera Neagră”. Mitică, care era un munci-tor miner din Valea Jiului, ne-a povestit toată istoria organizaţiei... De altfel, fiecare povesteam motivele pentru care eram închişi. Şi iată istoria acestei „periculoase organizaţie”:
Înscenări plănuite de Securitate
Într-una din zile, lui Mitică şi celuilalt „membru al organizatiei”, un al treilea miner, li s-a propus să înfiinţeze o organizatie subversivă. Mitică şi colegul lui au rămas „tablou”. N-au putut reacţiona în niciun fel, bănuind poate că ar putea fi o cursă. După mai multe zile, au fost chemaţi la Securitatea locală, arestaţi şi duşi la Securitatea din Sibiu, unde era „arondată şi zona Valea Jiului”. La Sibiu, în timpul anchetei, au înţeles de unde li se trage arestarea. Cel de al treilea miner era informator şi agent provocator. Lui Mitică şi celuilalt miner le-a fost întocmit dosar pentru că au înfiinţat organizatia Pantera Neagră, dar agentul pro-vocator n-a fost inclus între membrii organizaţiei. Şi oricât au negat ei că nu au spus că sunt de acord, nu le-a folosit la nimic pentru că securiştii le reproşau că nu s-au dus la Securitate să-l pârască pe cel care le-a făcut propunerea. Dacă nu s-au dus înseamnă că au fost de acord. Şi dacă se duceau Securitatea avea ocazia să-i „coopteze” şi pe ei în rândul informatorilor.
Despre organizaţia din Munţii Apuseni aveam să aflu mult mai târziu, după ce s-a terminat anchetarea mea şi am fost „depus la penitenciar”, în aşteptarea vagonului pentru deţinuţi cu care urma să fiu trimis acolo unde fusesem condamnat. La penitenciar am fost închis într-o celulă cu încă zece arestaţi, din lotul sabotorilor de la Fabrica de Negru de Fum din Mediaş, care-şi aşteptau şi ei ziua judecăţii.
După mai multe zile, într-o seară securistul peni-tenciarului m-a scos din celula în care eram şi m-a dus într-o altă celulă, după ce mi-a dat sarcina să-l „trag de limbă” pe deţinutul din acea celulă. Acolo am aflat că deţinutul făcea parte din lotul partizanilor din Munţii Apuseni, că fusese judecat şi condamnat la moarte împreună cu alţi partizani din ace-laş lot. Eu i-am spus lui Traian Mcavei, că aşa-l chema, de ce am ajuns în celula lui şi să-mi spună numai dacă are ceva să transmită Securităţii. A spus că nu are nimic să le transmită securiştilor, dar m-a rugat să transmit căteva cuvinte de „Adio” familiei. Ziua următoare, securistul m-a scos din celula lui Macavei şi m-a dus înapoi de unde mă luase fără să-mi ceară să-i spun ce am aflat de la Macavei.
În următoarea zi, pe la orele 23, s-a auzit zgomot de lanţuri, iar în zilele următoare, în penitenciar a circulat zvonul că Traian Macavei a fost împuşcat. Din faptul că Traian Macavei era condamnat la moarte şi din faptul că securistul nu a mai întrebat ce am aflat de la el, am înţeles că în celula lui Macavei şi probabil în toate celulele cu deţinuţi politici erau instalaţii de ascultare, precum şi faptul că securistul n-a urmărit altceva decât să mă pună la încercare să vadă dacă poate face un informator din mine.
Recrutarea informatorilor
Informatorii se recrutau, de obicei, din cei care fiind angajaţi în fabrici, săvârşeau mici furtişaguri şi erau arestaţi de Miliţie. Miliţia avea ordin să nu le facă dosar penal până nu-i trimitea la Securitate. Acolo li se ofereau două posibilităţi. Puteau să aleagă între condamnarea pentru furt sau acceptarea de a deveni informator.
Fratele unei lucrătoare dintr-o fabrică de produse din piele, într-un moment de sinceritate, mi-a spus că şi el este informator, crezând poate că şi eu sunt şi ne putem descărca sufletul spovedindu-ne unul celuilalt. În continuare, mi-a spus că sora lui, precum şi alte lucrătoare, au fost prinse cu piele ascunsă sub haine şi au acceptat târgul, după care fiecare era „legată” de un ofiţer de securitate, din acelaşi oraş sau din unul apropiat, cu care se întâlnea într-o „casă conspirativă”, care era, în realitate, un apartament sau o garsonieră din multele pe care Securitatea le avea rezervate, mai ales în oraşele mari.
Un alt caz: Un tânăr „fără căpătâi” a fost prins că a furat o bicicletă. Pus în faţa dilemei, a acceptat „târgul cu diavolu”, după care aranjament Securitatea a luat măsuri ca tânărul să fie angajat într-o Cooperativă Comercială ca să fie între mulţi salariaţi de la care să poată culege informaţii de care avea nevoie Securitatea. Totodată, încadrarea în serviciu trebuia să constituie şi o recompensă pentru serviciile pe care le făcea Securităţii. Cu timpul, tânărul şi-a mai completat studiile şi în cele din urmă, ajutat de Securitate şi de Partid, a ajuns vice-preşedintele cooperativei.
Dar Securitatea nu se mulţumea cu achiziţii întâmplătoare dintre cei prinşi cu mici furtişaguri. Dorea să afle ce spun femeile la spovedanie, ce discută sportivii în cantonament, ce spun împricinaţii, confidenţial, avocaţilor lor când le cer să-i apere în procese. Securitatea dorea să ştie totul. De aceea, „angajau” şi informatori de la care, la-nceput, nu sperau să afle nimic. Idealul pentru securişti ar fi fost ca toţi cetăţenii să semneze câte un angajament cu ei pentru că astfel, în cazul „răsturnării” situaţiei, ca în Decembrie ′89, să nu aibă cine să-i învinu-iască pentru faptele odioase pe care le-au făcut.
Cunosc cazul unui prieten şi fost coleg de şcoală. Acesta lucra într-un „şantier de proiectare” şi deseori, în birou sau „atelier”, cum i se spunea oficial, aveau loc şedinţe de spus „bancuri”, de obicei politice. Într-o zi, prietenul meu a fost chemat de securistul Institutului în biroul său, unde i-a spus că ştie că el şi colegii săi se ţin de bârfe politice şi că ştie că el a spus următorul banc şi i-a reprodus bancul. In această situaţie, „învinuitul” n-a putut nega. Văzându-l speriat, securistul s-a arătat mărinimos şi i-a spus că dacă semnează un angajament că o să spună şi el ce discută ceilalţi, nu o să anunţe Securitatea, şi el a semnat, dar când începea „şedinţa de glume”, pleca din birou; şi aşa a putut scăpa cu faţa curată.
Pentru a-i constrânge pe preoţi să încalce „Taina spovedaniei” îi supraveghea până îi prindea cu o abatere de la „cele drepte” şi aplica şantajul, mai ales că mulţi preoţi fuseseră legionari. Pe viitorii preoţi îi recruta înainte de a intra la Facultatea de Teologie, spunându-le că-i ajută să poată intra în facultate, altfel… La fel procedau şi cu candidaţii la Facultatea de Sport. Cu avocaţii procedau aşijderea, mai ales că de avocaţi, în cazul că aceştia deveneau procurori şi, mai ales, judecători, aveau nevoie ca la pronunţarea sentinţelor să ţină seama de „sfaturile” Securităţii şi ale Partidului.
Avocaţii în vârstă care fuseseră oameni politici în timpul burghezo-moşierimii au fost condamnati în anii ′50 fie la Canal, fie in alte locuri de detenţie, dar cu viitorii avocaţi şi jurişti au procedat la fel, ca şi cu viitorii preoţi şi viitorii gimnaşti. Le-a promis că îi ajută să reuşească la examenul de admitere în facultate. Ba chiar la Facultatea de Drept Securitatea avea câteva locuri rezervate.
Îmi amintesc că în anul 1955, in luna septembrie, am fost la Bucureşti în interes de serviciu. Într-una din zile, trecând prin faţa Universităţii, am văzut, pe afişierul Facultăţii de Drept, un anunţ scris „de mână” care anunţa pe candidaţi că trebuie să depună, în prealabil, avizul Partidului pentru a se putea prezenta la examenul de admitere în facultate. Se ştie că, înainte de a-şi da avizul, Partidul consulta oamenii de „specialitate” care, se-nţelege îi ajutau pe cei ce semnau „pactul cu diavolu.”
Tot pe acest anunţ, era precizat şi numărul de locuri rezervate, dar nu mi-l mai amintesc. E mult de atunci... Cu câţiva ani în urmă, după cum ne amintim, au fost avocaţi, parlamentari, care au fost dovediţi că au fost informatori. Unii au afirmat că ei spuneau la Securitate ce voiau ei, nu ce voia Securitatea, ca şi cum securiştii erau naivi, sau poate pe noi ne-au considerat naivi.
În afară de aceste categorii de informatori, mai erau alcoolicii. Acestora, Securitatea le plătea serviciile după importanţa informaţiei şi, chiar când nu puteau adu-ce nimic în cursul unei luni, primeau, în anii ′50, o îndemnizaţie minimă de 300 lei pe lună.
În anul 1951, după ce scăpasem de toate învinu-irile, securistul din oraşul în care locuiam mi-a propus, de două ori, să-mi aranjeze să primesc serviciu într-un loc unde ei „au nevoie de un om al lor”. Văzând că nu-i dau nici un răspuns, a treia oară mi-a spus să merg la Sibiu, că mă cheamă colonelul Crăciun, care are ceva să-mi spună. M-am dus, şi colonelul Crăciun mi-a spus numele cuiva care „ar fi spus ceva rău despre mine” şi cum persoana respectivă era director într-o intreprindere, ei doreau să ştie ce învârte acel director, după care Colonelul a ieşit din birou lăsându-mă singur. Atunci, pe o canapea din birou, am observat o multime de plicuri. În timp ce aşteptam să revină, a intrat un bărbat, conce-tăţean de al meu, care era un alcoolic notoriu şi a căutat un plic pe care am văzut că scria un nume, desigur numele lui „conspirativ”, şi 300 lei şi a plecat.
Nici colonelului Crăciun nu i-am spus nici că sunt de acord şi nici că nu sunt.
Au trecut mulţi ani de atunci; prin anii ′80 aveam nevoie de un paşaport să merg intr-o ţară apuseană, s-o vizitez pe fiica mea şi familia ei pe care nu-i mai văzusem de 15 ani. Paşaportul mi-a fost refuzat deşi am făcut repetate cereri. După mai mult de un an de încercări şi insistenţe, mă cheamă şeful Securităţii „să merg până la Securitate, că are ceva cu mine”. Şi m-am dus. Ajuns acolo, dl. Şef al Securităţii, după ce-mi cere unele informaţii despre fiica mea şi despre familia ei, îmi spune că el poate face să obţin paşaportul, dar să le fac şi eu unele servicii. De acestă dată, i-am spus că, pentru mine, astfel de servicii sunt similare cu a lovi pe cineva pe la spate, cu un ciomag în cap, şi că aşa ceva nu fac nici chiar dacă n-aş mai vede-o pe fiica mea niciodată. În urma acestui refuz, securistul mi-a spus:„ Atunci rămânem aşa. Nici eu nu-i ajut, nici ei nu mă ajută!”
O altă categorie de informatori, proveneau din foştii securişti, pensionaţi la 50 de ani, cu pensii foarte mari, dar care, deşi pensionari, aveau obligaţia ca, dacă aflau ceva ce ar putea interesa Securitatea, să raporteze imediat acesteia, pentru că,angajamentul cu Securitatea era pe viaţă, fie că era vorba de securişti, fie de infor-matori care, odată ce semnau angajamentul, puteau fi şantajaţi pentru că şi lor li se făcea dosar şi primeau un pseudonim. Dacă nu-şi făceau „datoria”, fiecare se temea să nu fie divulgat, pe „căi ocolite”. Acest fapt era valabil şi pentru cei care spun că au lucrat în DIE, pentru că niciun securist nu ajungea în DIE decât după ce era „verificat” cu privire la fidelitate, verificare care începea cu stagiul de informator.
O altă categorie era cea provenită din sindicalişti, de obicei tineri, doritori să parvină în posturi mai bune şi mai bine remunerate. Acestora, înainte de începerea şedinţei de sindicat, un membru de partid le spunea pe cine trebue să atace în şedinţa ce urma şi le strecura şi un bileţel în care scria ce trebuie să spună cel care urma să ia cuvântul în şedinţă. Dacă aceştia erau docili, îi contacta securistul intreprinderii, care le promitea avan-sări dacă vin cu informaţii despre alţi salariaţi din Întreprindere.
Salariile foarte mari, primele înscrise pe dosare şi pensiile proveneau din munca lui Mitică şi a celorlalţi mineri, a tuturor salariaţilor productivi şi a ţăranilor pe care ei, securiştii, îi supravegheau, îi arestau şi-i schin-giuiau în bătaie sau şi mai rău. Ei, securiştii, nu prestau o muncă productivă. „Bunurile” produse de ei erau dosa-rele - cele 2.000.000 de dosare -, muncă la care şi-au dat silinţa, mai ales că pe lângă salariile secrete, mai pri-meau şi „primele notate pe dosar”.
Astăzi, mulţi dintre informatori şi dintre securişti sunt „revoluţionarii de la ′89”, alţii sunt mari oameni de afaceri şi mari politicieni, unii chiar „preşedinţi de onoare” şi, chiar dacă li s-a dat „certificat de informator” de Tribunalul Suprem, au insolenţa încă să mai nege că au colaborat cu Securitatea, deşi unii au recunoscut că au-colaborat „ca să mănânce o pâine mai bună”, neţinând seama că, pentru a mânca ei o pâine mai bună, ce pâine urma să mănânce, după ce l-a „turnat”, cel pe care-l dă-dea pe mâna Securităţii.
De aceea să nu ne mire că avem atâta corupţie. Comunismul a distrus tot ce a fost mai curat în popor şi ne-a lăsat moştenire doar „gunoiul”. http://www.historia.ro/
„Regele urmărit“. Documente din dosarele Securităţii despre Regele Mihai I al României
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, BCU din Cluj-Napoca şi Institutul de Istorie Orală din Cluj au organizat o expoziţie inedită la Cluj-Napoca, expoziţie care poate fi văzută până pe 24 noiembrie, în holul Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga“ din Cluj.
Imediat după abdicare, Securitatea a început să-l urmărească pe monarh. Sunt documente despre îmbarcarea regelui şi a suitei sale în trenul spre Elveţia, materiale despre starea de spirit a populaţiei şi câteva încercări de rezistenţă, toate se regăsesc pe filele din dosarele Securităţii. Din ianuarie 1948, Regele a fost supravegheat îndeaproape de poliţia politică română unde figura sub numele de „Leon“, „Rex“ şi „Străinul“. La început, în primii ani de exil, erau informaţii de la ambasade şi consulate şi din presă.
Declaraţia monarhului din 4 martie 1948, de la Londra, în care spunea că „nu se consideră câtuşi de puţin legat de actul de abdicare“ care „i-a fost impus prin ameninţări“ şi că se duce „o politică de aservire a poporului român“ devenea o problemă pentru Securitate şi regimul comunist instaurat; mai ales că Regele Mihai denunţa acest regim nu doar la sărbători importante, ci în orice împrejurare unde i se oferea această ocazie. Securist în casa Regelui Denunţarea regimului comunist din România din martie 1948, la Washington a dus, în ţară, la declanşarea unei campanii de propagandă mincinoasă la adresa monarhului. Membrilor Familiei Regale le-a fost retrasă cetăţenia. De atunci, Regele a devenit un nou obiectiv de urmărit pentru Securitate, obiectiv cu un nume pe măsură: „Problema monarhică“. Multe din documentele din dosarul de urmărire a Regelui sunt telegramele trimise de rezidenţele securităţii din diferite capitale ale Europei. În februarie 1973 s-a făcut un plan de măsuri cu acţiunile ce urmau să fie puse în practică împotriva Regelui şi a familiei regale, dar şi cu ofiţerii responsbaili de respectivele acţiuni. Ulterior, documentele spun că agenţi din Securitatea română s-au infiltrat lângă Rege, unul chiar în casa acestuia. Mai sunt expuse documente şi extrase din ziarele europene care redau evenimentele la care Regele participase, dar şi reacţiile iscate în ţară vis-a-vis de acestea. Dosarul de urmărire a Regelui se încheie în mai 1990, iar expoziţia prezintă imagini cu Familia Regală la CNSAS în 2007 ca să consulte dosarele alcătuite de Securitate. adev.ro/mvc878
