Epoca Gheorghiu-Dej

Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist dur, nu agrea reformele lui Nikita Hrușciov și de procesul „destalinizare” inițiat de acesta după 1956. Dej s-a opus realizării obiectivelor economice controversate ale CAER-ului, prin care România ar fi fost transformată prin, profilare agricolă, în „coșul de pâine” al blocului sovietic, inițiind în schimb un program energic de dezvoltare a industriei grele. Dej a închis cele mai mari lagăre de prizonieri politici, a abandonat lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a desființat sistemul rațiilor de alimente și a crescut salariile muncitorilor.

Au fost luate de asemenea măsuri pentru limitarea influenței culturii ruse în țara: limba rusă a încetat să mai fie obiect obligatoriu de studiu în școlile de toate gradele, iar editura „Cartea Rusă” a fost închisă.

Vezi și

1. Schema de tratament pentru cazurile ușoare de Covid-19

2. Romania traiește , încă ,  din inertia bogățiilor create in Epoca Comunistă

3. Scara de valori a societății romanești 

4. Europa privită din viitor

5. Hrana vie

6. Planurile in derulare sunt o munca in progres,  veche de sute de ani  

7. Destinatii uimitoare pe glob

8. Miracolul japonez- Drum reconstruit în patru zile

9. Primarul care nu frură

10. Duda a pus mâna pe Casa Regală

11. Nu poti multiplica bogatia divizand-o !  

12. Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg

13. O Nouă Republică

14.    A fi patriot nu e un merit, e o datorie.! 

15. În vremea monarhiei, taranii romani reprezentau 90% din populatie si nu aveau drept de vot.

16. Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL

17. Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste

18. Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul

19. Fii propriul tău nutriționist

20. Maya ramane o civilizatie misterioasa

21. Slăbești daca esti motivat

22. Serbet de ciocolata

23. Set medical Covid necesar acasă

24. Medicament retras - folosit în diabet

25. Brexit-ul - Spaima Europei

26. Virusul Misterios

27. Inamicul numărul unu al acumulatorilor 

28. Sistemele solare - apă caldă

29. Economisirea energiei electrice

30.  Hoțul de cărți

31. Aparitia starii de insolventa

32. TRUMP ESTE PRESEDINTE

33. Microbii din organismul uman

34. Despre islamizarea Europei. O publicăm integral.  Și fără comentarii. 

35. „Naţiunea este mai importantă ca Libertatea !”

36. Masca ce omoară virusul     O veste de Covid  

37. Primul an de viaţă - Alocatia pentru copil  

38. Tavalugul Marelui Razboi - Globaliyarea - Asasinii Economici

Toate acestea, combinate cu resentimentele legate de ocuparea unor provincii istorice românești de sovietici (Bucovina de Nord, transformată în regiune a RSS Ucrainiană și Basarabia în RSS Moldovenească și regiune a RSS Ucraineană), au condus în mod inevitabil România comunistă pe un drum relativ independent și cu pronunțat caracter național.

Gheorghiu-Dej, un stalinist convins, considera că regimul sovietic (devenit mai liberal) al lui Hrușciov amenința indirect să-i submineze autoritatea. Într-un efort de întărire a poziției în țară, Dej a hotărât să înceapă cooperarea externă cu toate statele, indiferent de sistemul economico-politic, atâta vreme cât erau recunoscute principiile egalității internaționale și ale neamestecului în afacerile interne. Această politică a dus între altele, și la strângerea legăturilor cu Republica Populară Chineză, care era de asemenea promotoare a autodeterminării naționale.

În 1954, Gheorghiu-Dej a demisionat din funcția de Secretar General al partidului, dar a rămas premier al guvernului. S-a format în schimb un secretariat format din patru membri, unul dintre membri fiind Nicolae Ceaușescu, secretariat care a controlat partidul timp de un an, până când Dej a reluat frâiele puterii. În ciuda noii politici de cooperare internațională, România a devenit membră a Pactului de la Varșovia în 1955, prin care s-a oficializat subordonarea unei mari părți a armatei naționale mașinii militare sovietice (ocupația militară sovietică în România a luat sfârșit în 1958). Mai târziu, România a refuzat să permită efectuarea de manevre militare ale trupelor Pactului de la Varșovia pe teritoriul românesc și a limitat participarea propriilor militari la manevre pe teritoriul altor țări membre ale Pactului.

În 1956, premierul sovietic Nikita Hrușciov a denunțat politica predecesorului său, Stalin, în discursul secret ținut în fața delegaților la Congresul al XX-lea a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Gheorghiu-Dej și conducerea Partidului Muncitoresc Român i-au transformat pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu în principali răspunzători ai exceselor comuniste trecute și au pretins că partidul epurase deja elementele staliniste chiar din timpul vieții lui Stalin.

Link Bloguri
Politici Sociale
Afaceri online
PC Computer
Locuinta - O investitie necesara
De la prietenii niștri RELIGIE
LITERATURA și CREDINTA
Economico - Sociale
Politici Fiscale , Sociale
Situatia ECONOMICO-SOCIALA
Stiinta si tehnica

În octombrie 1956, conducătorii comuniști polonezi refuzaseră să cedeze în fața amenințărilor militare sovietice de intervenție militară în afacerile interne și refuzaseră să instaleze în fruntea partidului un birou politic mai obedient. Câteva săptămâni mai târziu, Partidul Comunist din Ungaria s-a dezintegrat practic în timpul unei mari revoluții populare, lipsită de succes. Sfidarea poloneză și răscoala populară maghiară i-a inspirat pe studenții și muncitorii români să demonstreze în universități și în orașele industriale în favoarea unei mai mari libertăți, a unor condiții de viață mai bune și pentru încetarea dominației sovietice. Temându-se că revolta maghiară poate incita proprii cetățeni de etnie maghiară să se revolte, Dej a sprijinit pregătirile pentru o intervenție sovietică la Budapesta, iar Armata Roșie și-a întărit prezența în România, în special de-a lungul graniței de vest a țării. În România, revoltele populare s-au dovedit fragmentare și ușor de controlat, în schimb, în Ungaria, situația nu a putut fi stăpânită decât după intervenția în forța a armatei sovietice.

După revoluția din 1956, Gheorghiu-Dej a cooperat strâns cu noul conducător comunist maghiar de la Budapesta, János Kádár. Deși inițial România îl primise pe teritoriul ei pe Imre Nagy, fostul premier reformator maghiar exilat, în cele din urmă a fost nevoită să-l cedeze autorităților comuniste conduse de Kadar, de la Budapesta, pentru a fi judecat și mai apoi executat. Kádár a renunțat la pretențiile Ungariei^{[necesită citare]} asupra Transilvaniei și i-a denunțat pe ungurii transilvani care sprijiniseră revoluția^{[necesită citare]}, etichetându-i ca șovini și iredentiști.

Pe plan internațional, în anul 1958, s-a reușit pe cale diplomatică, retragerea trupelor Armatei Roșii din România, acest fapt fiind împlinit și prin aportul lui Bodnăraș, care, după unele păreri neoficiale ^{[necesită citare]} l-ar fi influențat la Cotnari pe Nikita Hrușciov și ar fi folosit acest prilej pentru a obține retragerea dorită de români.

Pe plan intern, guvernul român a luat măsuri pentru potolirea nemulțumirilor populare prin reducerea investițiilor în industria grea, creșterea producției de bunuri de larg consum, descentralizarea conducerii economice, creșterea veniturilor populației și introducerea unor elemente de autoconducere muncitorească. Autoritățile au renunțat la sistemul cotelor obligatorii impuse producătorilor agricoli privați, dar a accelerat programul de colectivizare a agriculturii pe la mijlocul deceniului al șaselea, flosindu-se totuși de metode mai puțin brutale decât până atunci. În 1962, guvernul a declarat încheiat procesul de colectivizare, în acel moment, 77% din terenul arabil fiind în posesia cooperativelor agricole de producție (CAP) și a intreprinderilor agricole de stat (IAS).

În ciuda afirmațiilor lui Gheorghiu-Dej cu privire la epurarea partidului de elementele staliniste, el a rămas susceptibil la atacurile din partea dușmanilor politici, dată fiind complicitatea lui evidentă la toate abuzurile din perioade 1944–1953. La o plenară a Partidului Muncitoresc Român din 1956, Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi, amândoi membri ai Biroului Politic și vicepremieri, l-au criticat pe Gheorghiu-Dej. Constantinescu, care era adeptul liberalizării de tip hrușciovist, reprezenta o amenințare specială pentru Gheorghiu-Dej, deoarece se bucura de legături foarte bune la Moscova. Partidul Muncitoresc Român i-a epurat pe Constantinescu și Chișinevschi în 1957, denunțându-i pe amândoi ca fiind staliniști și acuzându-i de complicitate cu Ana Pauker. Până la urmă, Gheorghiu-Dej a reușit să scape de toți concurenții politici, care i-ar fi amenințat poziția de lider al partidului. Ceaușescu l-a înlocuit pe Constantinescu în funcția de șef al serviciului de cadre al PMR, o poziție care se va dovedi foarte folositoare în pregătirea viitoarei sale ascensiuni.

Gheorghiu-Dej nu a reușit să ajungă la o înțelegere acceptabilă cu liderii Ungariei în problema Transilvaniei. Gheorghiu-Dej a luat două măsuri pentru a încerca rezolvarea problemei minorității maghiare din România: a arestat lideri ai Alianța Populară Maghiară pe de-o parte, dar a înființat Regiunea Mureș Autonomă Maghiară în zonele locuite compact de secui în sud-estul Transilvaniei.

Evreii României, care au supraviețuit în România în mare parte anilor Holocaustului nazist german, au primit cu ușurare știrea schimbării proaliate de la 23 august 1944 și a sfârșitului alianței dintre România și Germania nazistă și a prezenței trupelor hitleriste in țară. Odată cu consolidarea dominației comuniste și a perspectivelor de limitare și apoi reprimare a drepturilor omului, ale trecerii la economia și regimul de dictatură de tip sovietic, majoritatea evreilor români, atrasă tot mai mult de ideologia sionistă a autodeterminării politice și economice în Palestina a început să-și lege viitorul de emigrarea în noul stat evreiesc Israel, care a luat naștere în mai 1948. Emigrarea în masă a avut loc, după voia capricioasă a noii stăpâniri, într-un ritm variat la sfârșitul deceniului al cincilea și apoi în a doua jumătate a deceniului al șaselea, în paralel cu numeroase șicane și cu represiunea dură de către regim a mișcării sioniste. O minoritate a avut la începutul regimului lui Dej o atitudine favorabilă comunismului român, ca reacție la antisemitismul precedent al fasciștilor germani. Totuși, pe la sfârșitul deceniului al șaselea, și din rândurile acesteia cei mai mulți au devenit dezamăgiți de discriminarea din partidul comunist și de sistemul de guvernare și au emigrat, mai ales în Israel, în deceniul al șaptelea si al optulea (1960-1980).

Populația germană, care în primii ani ai noului regim, a fost încercată greu de deportările în URSS și Bărăgan, a obținut și ea posibiltatea de a scăpa de vitregia dictaturii de tip sovietic și de a emigra, nu fără dificultăți, în Germania de Vest mai ales în anii '60-'70, tot într-un ritm stabilit după bunul plac al autorităților.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Popular%C4%83_Rom%C3%A2n%C4%83

„Primăvara de la Praga" - 1968

Zborurile speciale şi tranzitarea României în anii '70

În noaptea de 20 spre 21 august 1968, mari unităţi militare din cinci state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (URSS, R.P. Polonă, R.D.G., R.P. Ungară şi R.P. Bulgaria) au invadat Cehoslovacia pentru a pune capăt acţiunilor de liberalizare promovate de la începutul anului 1968 de către o parte din liderii comunişti cehoslovaci, acţiuni cunoscute şi sub denumirea generică de „Primăvara de la Praga". Operaţiunea brutală desfăşurată la ordinul liderilor politici şi militari sovietici împotriva Cehoslovaciei, un stat aliat, membru al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, a determinat autorităţile de la Bucureşti să analizeze şi să impună rapid anumite limite partenerilor din cadrul alianţei din care făceau parte. Astfel, la 11 septembrie 1968, în şedinţa Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., au fost aprobate „propunerile cu privire la unele măsuri pentru îmbunătăţirea repartizării şi structurii unităţilor şi efectivelor forţelor armate ale R.S. România". Practic, după analizarea „la rece" a întregii situaţii în care se afla Cehoslovacia după trei săptămâni de la invazie, grupul conducător al partidului a adoptat în cadrul reuniunii respective o serie de hotărâri politice şi militare cardinale, în vederea prevenirii unei invazii similare cu cea petrecută în noaptea de 20 spre 21 august 1968 în Cehoslovacia. Şi este posibil ca deciziile luate cu acel prilej să fi avut la origine un raport realizat de Ministerul Forţelor Armate, împreună cu reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor Interne şi ai Ministerului Afacerilor Externe, raport în care erau prezentate în primul rând greşelile săvârşite de liderii comunişti din Cehoslovacia în perioada premergătoare şi pe timpul desfăşurării operaţiunii militare a trupelor invadatoare ale „ţărilor prietene".


Începând din luna septembrie 1968, armata română - cu excepţia unităţilor de transmisiuni, de aviaţie, ale marinei, trupelor de apărare antiaeriană, unităţilor de rachete tactice şi operativ-tactice, precum şi a subunităţilor de cercetare chimică şi de radiaţii - a fost implicată foarte puţin în aplicaţiile Comandamentului Forţelor Armate Unite desfăşurate pe teritoriul altor state. De regulă, România a fost reprezentată la asemenea manevre militare doar de generali şi ofiţeri care acţionau în cadrul unor comandamente şi state majore restrânse, distincte din punct de vedere naţional, iar situaţiile strategice şi operativ-tactice create de conducătorii aplicaţiilor erau rezolvate de participanţii români numai pe hărţi. Probabil din dorinţa de a nu fi înlăturat la un moment dat de la putere de către generalii din subordinea sa, Nicolae Ceauşescu nu a mai acceptat ca ministrul Forţelor Armate sau adjuncţii acestuia să stabilească principalele condiţii de intrare pe teritoriul României sau de tranzitare a ţării de către eşaloanele militare ale celorlalte state membre ale alianţei, cu prilejul desfăşurării unor activităţi comune organizate de Comandamentul Forţelor Armate Unite în România. În acelaşi timp, autorităţile de la Bucureşti nu au mai permis desfăşurarea în România a unor exerciţii militare comune de mare amploare, la care să participe trupe ale altor state din cadrul alianţei. Începând din anul 1969, militarii din armatele celorlalte ţări membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia au participat la aplicaţiile de pe teritoriul României numai în cadrul unor comandamente şi state majore distincte, iar situaţiile tactice le rezolvau exclusiv pe hartă. Deciziile autorităţilor de la Bucureşti au tensionat relaţiile politico-militare ale României cu celelalte state membre ale alianţei şi au fost criticate permanent, mai ales de liderii politici şi militari sovietici, până la încetarea activităţii Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (1 iulie 1991).[1]


După invadarea Cehoslovaciei din august 1968, autorităţile române au supralicitat în mod propagandistic opoziţia lor în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia cu scopul de a obţine pe plan internaţional o poziţie care să le permită un acces mai uşor la creditele şi tehnologia de vârf din Europa Occidentală şi America de Nord. Problemele create de Nicolae Ceauşescu în alianţa din care făcea parte au generat impresia că România îşi asumase statutul de disident în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, iar în presa din străinătate apăreau aluzii despre o posibilă ieşire a României din blocul sovietic, asemănătoare cu schimbarea efectuată în anul 1966 de Franţa, în momentul în care a ieşit din structurile militare ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord. După evenimentele din Decembrie 1989, au existat persoane din nomenclatura Partidului Comunist Român care au continuat să susţină că s-au împotrivit permanent ingerinţelor sovietice în politica militară a României. De exemplu, în anul 1999, generalul Constantin Olteanu a afirmat în volumul său, intitulat România - o voce distinctă în Tratatul de la Varşovia: memorii 1980-1985: „Începând tot din anul 1968, România nu a mai permis nici tranzitarea teritoriului său de către trupe aparţinând altor state, având sau nu armament asupra lor, ori survolarea teritoriului său de către aeronave militare străine. Evident, această poziţie a fost criticată, şi s-a insistat să revenim asupra ei (subl.n.)"[2].
Opinia exprimată de fostul ministru al Apărării Naţionale (la mijlocul anilor '70, adjunct al şefului Secţiei pentru Problemele Militare şi Justiţie a C.C. al P.C.R.) este în contradicţie flagrantă cu informaţiile provenite din fosta arhivă a C.C. al P.C.R. De exemplu, în ziua de 12 februarie 1977, Cancelaria C.C. al P.C.R. a comunicat în scris miniştrilor Ion Coman şi Ion Stănescu faptul că „a fost aprobată propunerea Ministerului Apărării Naţionale, cuprinsă în nota nr. M. 0790 din 10 februarie a.c. privind tranzitarea şi asigurarea deplasării prin R. S. România a unei coloane militare sovietice, care participă la o aplicaţie de comandament şi stat major pe teritoriul R. P. Bulgaria (subl.n.)". Permisul de tranzitare a României de către comandamentul unei divizii sovietice, cu mijloace de transmisiuni, din cadrul Regiunii Militare Odesa, a fost valabil pentru perioada 26 februarie 1977 (orele 16.00-17.00) - 5 martie 1977 (orele 18.00-19.00), iar aplicaţia din Bulgaria s-a desfăşurat „în cadrul planului de activităţi comune ale Forţelor Armate Unite, cu participarea comandamentului unei divizii [sovietice], compus din 160-174 persoane şi 50-60 autovehicule (subl.n.)"[3]. Coloana sovietică a avut la dispoziţie 11-12 ore pentru a se deplasa de la Reni la Negru Vodă, pe itinerarul: Reni - Galaţi - Brăila - Bărăganul - Ţăndărei - Hârşova - Constanţa - Negru Vodă. La întoarcere, sovieticii au intrat pe la Negru Vodă (5 martie 1977, orele 06.00-07.00) şi au folosit acelaşi itinerar pentru a ajunge la Reni.[4]

În Nota nr. M. 0790 din 10 februarie 1977, trimisă lui Nicolae Ceauşescu de către generalul-colonel Ion Coman, există o informaţie şi despre o altă aplicaţie a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, care a avut loc în Bulgaria: „Raportez că în anul 1974, pe baza aprobării Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., transmisă de Cancelaria C.C. al P.C.R. cu nr. 2480/02414 din 10.06.1974, în acelaşi scop, a tranzitat teritoriul R. S. România, o coloană de 70 autovehicule cu 240 militari sovietici (subl.n.)"[5]. Documente inedite, descoperite la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, confirmă şi faptul că tensiunile existente între Moscova şi Bucureşti nu au fost atât de puternice încât să fie întrerupte zborurile repetate ale avioanelor militare sovietice deasupra României în anii 1972-1974 (2-4 survolări pe lună). Acestea au fost efectuate cu permisiunea autorităţilor de la Bucureşti, în scopul de „a continua cercetarea din aer a mijloacelor radiotehnice ale ţărilor capitaliste vecine cu ţările socialiste (subl.n.)"[6]. Asemenea acţiuni strict-secrete pot pune sub semnul întrebării conceptul de „Maverick" creat de propagandiştii regimului comunist din România deoarece Nicolae Ceauşescu a acceptat ca aparate de zbor militare aparţinând unui alt stat să intre, în mod repetat, în spaţiul aerian românesc pentru a desfăşura acţiuni de spionaj electronic împotriva altor ţări. În opinia noastră, afirmaţia fostului ministru al Apărării Naţionale, referitoare la interzicerea de către autorităţile de la Bucureşti, începând din anul 1968, a survolărilor efectuate de aeronave militare străine deasupra României poate fi amendată cu ajutorul altor documente care se află în fosta arhivă a C.C. al P.C.R. De exemplu, generalul-colonel Ion Coman a solicitat acordul lui Nicolae Ceauşescu pentru ca un avion An-24 să transporte militari din Armata populară bulgară pe itinerarul Varna-Odessa şi retur, în perioada 15-25 august 1976. Raportul nr. M. 03688 din 7 august 1976 al ministrului Apărării Naţionale, privind survolarea României de către un aparat militar bulgar, a fost aprobat de liderul P.C.R. la 9 august 1976.[7]

În altă ordine de idei, la 27 ianuarie 1976, generalul de armată Ion Ioniţă a solicitat şi a primit acordul lui Nicolae Ceauşescu pentru ca două avioane DC-9 ale companiei austriece de transport „AUA" să survoleze teritoriul României „în zilele de 23/24 februarie şi 01/02 martie 1976, câte un zbor de la Viena la Damasc, cu înapoierea de fiecare dată în ziua următoare, în scopul transportării de trupe ONU din Austria în Siria şi invers (subl.n.)"[8].
În ziua de 24 martie 1976, ministrul Apărării Naţionale a trimis un nou raport lui Nicolae Ceauşescu, de data aceasta referitor la solicitarea firmei norvegiene „Norvig A/S" din Oslo privind „acordul de survol al teritoriului ţării noastre şi de aterizare pe aeroportul Otopeni pentru un avion Cessna 310. Survolul şi aterizarea se execută în ziua de 26 martie 1976, în scopul transportării de la Oslo la Istanbul a 120 kg explozibil (mostre comerciale) (subl.n.)"[9]. Liderul P.C.R. a aprobat solicitarea respectivă. După o lună şi jumătate, Cancelaria C.C. al P.C.R. a adus la cunoştinţa lui Emil Bobu, Ion Ioniţă şi George Macovescu faptul că a fost aprobată solicitarea companiei „AUA" referitoare la survolarea României de către un avion DC-9 „în zilele de 18 şi 24 mai 1976, de la Viena la Damasc, cu înapoierea în aceeaşi zi, în scopul transportării de trupe ONU din Austria în Siria şi înapoi (subl.n.)"[10]. La 17 iulie 1976, colonelul Cristian Gheorghe, locţiitorul Departamentului Aviaţiei Civile, a solicitat aprobarea prim-ministrului Manea Mănescu pentru ca un avion DC-9 al companiei „AUA" să execute patru zboruri de la Viena la Damasc şi retur, fără aterizare pe teritoriul României. Zborurile respective urmau să aibă loc „în nopţile de 23/24, 24/25, 30/31 august şi 31 august/01 septembrie 1976, în scopul transportării de trupe din contingentul O.N.U. [instalat la graniţa dintre Siria şi Israel] (subl.n.)". Generalul Ion Ioniţă şi Manea Mănescu au avizat favorabil propunerea respectivă şi, pe data de 26 iulie 1976, Cancelaria C.C. al P.C.R. a comunicat ministrului Apărării Naţionale şi prim-ministrului României faptul că Nicolae Ceauşescu a fost de acord cu „survolarea teritoriului României de către un avion al Companiei austriece (subl.n.)"[11].

Un alt caz este cel din adresa semnată la 14 martie 1977 de către Manea Mănescu, Ion Ioniţă şi Ion Stănescu şi trimisă lui Nicolae Ceauşescu. În documentul respectiv s-a precizat faptul că autorităţile române au primit din partea companiei „AUA" o solicitare privind survolarea teritoriul României de către o aeronavă străină (a companiei BALKAN), în ziua de 20 martie 1977, în scopul transportării de muniţii de la Viena la Sofia. La 16 martie 1977, Cancelaria C.C. al P.C.R. a comunicat lui Manea Mănescu, Ion Stănescu, Ion Coman şi George Macovescu faptul că „a fost aprobată propunerea privind survolarea teritoriului R. S. România la data de 20 martie a.c., de către un avion tip Il-18 al Companiei BALKAN - R.P. Bulgaria"[12]. România nu a fost survolată doar de aeronave ale companiei „AUA" care transportau contingente ONU în Orientul Mijlociu. Potrivit unui document inedit, datat 10 iunie 1976, generalul de armată Ion Ioniţă a solicitat acordul lui Nicolae Ceauşescu pentru ca un avion Boeing-720 B al companiei daneze „MAERSKAIR" să survoleze România „în zilele de 20, 21 şi 22 iunie a.c. de la Stockholm la Tel Aviv, cu înapoierea a doua zi, 21, 22 şi 23 iunie a.c., în total 3 zboruri, în scopul transportării de trupe ONU din Suedia în Israel şi înapoi (subl.n.)". Liderul P.C.R. a aprobat solicitarea, iar Cancelaria C.C. al P.C.R. a anunţat decizia respectivă lui Emil Bobu, Ion Ioniţă şi George Macovescu (11 iunie 1976).[13] Sperăm ca istoricii să poată afla în curând şi de ce anume opinia publică din România a primit informaţii false despre opoziţia autorităţilor comuniste de la Bucureşti faţă de ingerinţele sovietice în politica militară românească. Să fie oare o întâmplare faptul că intoxicarea a fost realizată chiar de către cei care, la un moment dat, au avut cunoştinţă şi au permis tranzitul trupelor sovietice prin România şi survolarea teritoriului naţional de către avioane militare străine şi care, după căderea regimului comunist din România şi pierderea privilegiilor de care beneficiau în calitate de nomenclaturişti ai P.C.R., nu au mai recunoscut faptele pe care le-au comis cu bună ştiinţă? Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să fie aprofundată cercetarea documentelor din fosta arhivă a C.C. al P.C.R. şi coroborarea lor cu alte informaţii, provenite din surse memorialistice şi de la Serviciul Istoric al Armatei.

ANEXĂ

7 august 1976, Bucureşti. Raportul nr. M. 03688 al ministrului Apărării Naţionale, generalul-colonel Ion Coman, adresat lui Nicolae Ceauşescu, referitor la survolarea României de către un avion militar de transport aparţinând forţelor armate bulgare, în perioada 15-25 august 1976.

REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA Secret
Ministerul Apărării Naţionale Exemplarul nr. 1
Nr. M. 03688 Cancelaria C.C. al P.C.R.
din 07.08.1976 Nr. 03824 9.8.1976

Arhiva Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R.
Nr. 2544 – 27.IX.1976

[Rezoluţie:] Da
ss. Nicolae Ceauşescu

Tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU
Secretar general al Partidului Comunist Român
Preşedintele Republicii Socialiste România

Marele stat major al Armatei populare bulgare a solicitat acordul de survolare a teritoriului ţării noastre pentru un avion AN-24, fără aterizare pe aerodromurile din Republica Socialistă România, în vederea executării unui zbor pe itinerarul Varna - Odesa şi retur în perioada 15-25 august a.c.Avionul transportă militari din Armata populară bulgară.
Rog a aproba.

MINISTRUL APĂRĂRII NAŢIONALE [Pe verso:]
General-colonel R.D. 733/M/1625
(ss.) Ion Coman din 07.08.[19]76

A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar 3/1976, f. 152.

Notă:
1. Documentul a fost ştampilat şi înregistrat la Cancelaria C.C. al P.C.R. şi Arhiva Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. Pentru a reda aceste amănunte, am utilizat caracterele italice.

Din ciclul “Conturile lui Ceausescu”

Un nou episod din ciclul “Conturile lui Ceausescu”

Generalul Pacepa ofera o explicatie halucinanta pentru averea detinuta de tanarul deputat Cristian Boureanu * Tatal sau a descoperit, pe vremea lui Ceausescu, un mare zacamant de aur in Zambia, din care s-au alimentat trei ani conturile Securitatii * Deputatul PSD Filip Georgescu a declarat ca Boureanu senior a facut parte din structurile inalte ale serviciului secret comunist
Deputatul PDL Cristian Boureanu s-a nascut in capitala Zambiei, la Lusaka. Parintii sai, geologi de profesie, au primit o oferta de munca in aceasta tara, dupa ce au descoperit marele zacamant de aur de la Valiug. Pana in 1984, tanarul a stat in Zambia. A venit in Romania si, in cativa ani, a ajuns unul dintre cei mai bogati politicieni. Cum s-a intamplat insa acest lucru, ramane un mister. Desi acesta spune ca a muncit din greu pentru a face bani, realitatea pare a fi alta. Mai exact, avutia democrat-liberalului se datoreaza si activitatilor familiei sale inainte de 1989.
Cristian Boureanu detine o avere impresionanta. Bani in conturi, proprietati si firme care sunt pe profit. Spre exemplu, societatea Topanel, la care Boureanu detine 40% din partile sociale, a incheiat anul 2007 cu o cifra de afaceri de aproximativ cinci milioane de euro. Firmele Altipo Construct SA, la care detine 80% dintre actiuni si Ramplast Distributie Profile SRL (70%), au scos un profit de aproximativ 1,5 milioane de euro, fiecare. Metalpanel, unde detine 30%, a incheiat 2007 cu aproximativ un milion de euro in cont, iar Mega Trans Logistics SRL (25% dintre actiuni), a avut o cifra de afaceri de aproximativ doua milioane de euro.
In ceea ce priveste investitiile imobiliare, familia Boureanu avea, la finele anului trecut, cinci apartamente si nenumarate terenuri, proprietati in valoare de aproximativ 13,5 milioane de euro. La acestea se mai adauga depozite bancare de aproximativ 1.100.000 euro si obiecte in valoare de 200.000 de euro. De altfel, tocmai aceasta avere fabuloasa i-a permis lui Boureanu sa contracteze credite in valoare de 6,3 milioane de euro, credite la care cu greu pot avea acces chiar si miliardarii cu state vechi de plata, darmite unul aparut peste noapte.
Reteta succesului
La acest imperiu financiar a ajuns, in numai cativa ani, fostul rocker Boureanu, pornind de la vanzari de chiloti si hartie igienica prin Iugoslavia, anii ‘90. Cel putin asa vrea sa ne faca sa credem. In spate s-ar afla, sustin unii, mana de ajutor a tatalui sau. Deputatul PSD Filip Georgescu este de parere ca tatal lui Boureanu a facut parte din structurile inalte ale Securitatii, din moment ce, pe vremea lui Ceausescu, familia Boureanu beneficia de privilegii nepermise oricui – cum ar fi cel de a profesa in afara tarii. Practic, sustine deputatul social-democrat, in acea perioada familia Boureanu a reusit sa acumuleze o avere impresionanta, pe care tatal junelui Cristian si-ar fi sporit-o si dupa Revolutie, dintr-o pozitie echivalenta cu cea pe care o avea in regimul comunist.
Nu stim daca presupunerile deputatului Georgescu sunt sau nu intru totul reale, cert este un lucru: varianta aceasta pare a fi mult mai credibila decat imaginea idilica pe care Boureanu incearca sa o inoculeze presei: aceea de baiat destept si descurcaret.
Confirmarea lui Pacepa
In sprijinul spuselor lui Georgescu vine insa si marturia-bomba a celebrului general Ion Mihai Pacepa (foto stanga):
"In anul 1978, dictatorul Zambiei, Kenneth Kaunda (foto dreapta), a luat un imprumut de 15 milioane de dolari de la dictatorul roman Nicolae Ceausescu pentru a cumpara tractoare. Multe dintre acestea nu au funcţionat. Banii urma sa-i plateasca in aur, de la prospectiunile pe care le facea statul roman, care avea 50% din extragere. Asa ca timp de trei ani, din 1980-1982, tot aurul Zambiei a alimentat conturile Securitatii".
Curios este si faptul ca nimeni nu stie nici macar cum il cheama pe tatal lui Boureanu sau ce scrie in dosarul sau de la CNSAS.
Daca el a fost descoperitorul zacamantului de aur din Zambia si a stat atata vreme in aceasta tara cu voie de la Securitate este usor de presupus ca a fost un om de incredere al regimului.
Si oamenii de incredere, pe langa rasplata imediata, primeau si acces la o serie de informatii sensibile, strict legate de firmele prin care Securitatea valorifica aurul din Zambia.
De afacerile familiei Boureanu nu ar fi strain nici actualul ministru de Finante, Sebastian Vladescu, care, inainte de a-i sufla sotia mezinului, derula operatiuni avantajoase cu seniorul.
Varianta lui Boureanu
"Prima oara cand am lucrat pentru bani a fost in clasa a sasea cand lucram ca zilier pentru o echipa de prospectiuni geologice, parintii mei fiind ingineri geologi. Putin mai tarziu, am facut ceva mai multi bani vanzand ziare la sfarsit de saptamana. Castigam mai mult intr-un week-end decat parintii mei intr-o luna. Atunci am realizat pentru prima oara ca daca vrei sa ai succes, trebuie sa incerci sa reusesti pe cont propriu.
Am fost de multe ori tentat sa emigrez si o data am si facut-o. In anul 1994 am plecat in Africa de Sud. Un an mai tarziu, am decis sa ma intorc si nu imi pare rau pentru ca in acel moment am luat doua decizii care mi-au marcat viata: mi-am deschis o firma si am intrat in politica. Am descoperit ca ma pricep binisor la amandoua. (…)", scrie pe pagina de net a lui Cristian Boureanu.
Afacerile cu statul
"Sunt in continuare actionar si am idei de afaceri bune pe care le comunic managerilor firmelor mele dar nu mai am timp sa ma ocup efectiv de negocieri sau de punerea in practica a acestor sugestii. Recunosc ca ma enerveaza foarte tare atacurile care pornesc de la premisa <are bani, deci inseamna ca o fi furat el de undeva>. A fi bogat nu este o crima. Felul cum au ales unii sa se imbogateasca poate fi, dar eu am ales sa nu urmez aceasta cale si cand ma vad pus in aceeasi oala cu toti ma infurii. Pentru ca vreau sa conving pe toata lumea ca poti face avere fara sa furi, am incercat sa fiu cat mai transparent posibil cu privire la afacerile mele. Mi-am actualizat declaratia de avere nu odata pe an cum cere legea, ci de fiecare data cand am cumparat sau am vandut ceva. Din acelasi motiv, nu am facut niciodata afaceri cu statul", mai sustine deputatul PDL.
Desi spune ca nu face afaceri cu statul, firmele lui Boureanu au livrat termopane pentru institutii de stat, fiind cel mai mare distribuitor pentru profilele Oltchim Rmnicu-Valcea, firma detinuta de stat, a dezvaluit Financiarul de joi 3 iunie.
Razboaiele TV
Recenta disputa televizata pe care Boureanu a avut-o cu Gabriela Vranceanu Firea nu este si singura de acest gen. In trecut, impetuosul tanar l-a facut pe Adrian Păunescu, in direct, "fosila imputita", desi a fost avertizat de acesta: "Domnule Boureanu, nu-ti merita numele!"
Dupa "nevinovatul" apelativ "domnisorica", adresat deputatei Alina Gorghiu, si trimiterile la "amanti", cu care a amenintat-o pe aceeasi tanara PNL-istă, l-a luat in vizor si pe PSD-istul Nicu Banicioiu: "Ori faceti pe prostul, ori chiar sunteti prost".
Boureanu a avut o disputa si cu interpretul Florin Chilian. Invitat intr-o emisiune la Realitatea TV, politicianul l-a sfatuit pe artist, inainte de intrarea in emisie, sa nu puna o anumita intrebare referitor la cazul Ridzi, caci altfel il va acuza ca este homosexual.

Radu Nicolae

Nostalgia culturii colective

Culisele ultimei vizite a lui Ceauşescu la Suceava. 50.000 de oameni l-au aşteptat în ploaie

“În legătură cu Nicolae Ceauşescu am multe amintiri. Am fost în preajma lui, cred, de peste 30 de ori. De vreo patru-cinci ori în mod oficial, cu ocazia vizitelor de lucru în județ, o dată la Muzeul Naţional, la o întâlnire scurtă cu oamenii de cultură şi artă. În rest, erau vizite neoficiale, la vânătoare”, îmi mărturiseşteprofesorul Alexandru Toma, care aproximativ 20 de ani a fost preşedintele Comitetului Judeţean de Cultură Suceava sau, cum l-a „botezat” tovarăşa Elena Ceauşescu, Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă.

„Numai educaţie socialistă nu făceam noi. Eram nişte opozanți... pe şest”, îmi şopteşte instinctiv, cu mâna la gură.

Ne-am întâlnit zilele trecute pe o bancă din parcul din faţa patinoarului. „Erai copil pe vremea lui Ceauşescu...”, zâmbeşte carismatic bătrânul profesor.

Mi-a întins una din cărţile sale, „Martor la sfârşit de mileniu”. „Aici ai să găsești tot ce te interesează”.

Peste 50.000 de suceveni în faţa Casei de Cultură. Discursul linguşitor al prim-secretarului judeţului

16 septembrie 1989. Pe esplanada din faţa Casei de Cultură a Sucevei (pe atunci Piaţa 23 August) era o mare de oameni. Peste 50.000 de oameni ai muncii, „cu optimism şi încredere în viitorul luminos al patriei”, scria Zori Noi în ediţia din ziua următoare.

Urale şi aplauze puternice. Se scandează: „Ceauşescu-PCR!”, „Ceauşescu şi poporul!”

La balcon, Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Tovarăşul Constantin Stoica, prim-secretarul Comitetului Judeţean de Partid, ia cuvântul: „Vă rog să-mi permiteţi să vă exprim imensa bucurie de a vă avea în mijlocul nostru pe dumneavoastră, mult stimate şi iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu, marele Erou al naţiunii, eminent gânditor revoluţionar şi patriot înflăcărat, făuritor al noului destin al ţării, personalitate de înalt prestigiu a lumii contemporane”.

Fosta profesoară de matematică Ileana Paranici era în '89 secretar cu propaganda la nivel de judeţ şi îşi aminteşte că prim-secretarul Stoica „era un om care nu putea să suporte să asculte”. „El (n.r. - Constantin Stoica) se vedea un Ceauşescu mic la Suceava, nici nu dormea în casa unde stătea, se ducea la Suceviţa, că îi polua la Suceava”, mărturiseşte profesoara, care la 26 de ani era cea mai tânără secretară cu propaganda din ţară.

Ne întoarcem în balconul în care prim-secretarul Stoica nu mai dovedea cu laudele la adresa „marelui Erou al naţiunii”: „Pe primele opt luni ale anului - îl informa Stoica pe Nicolae Ceauşescu - planul la producţia marfă industrială a fost realizat în proporţie de 100,1 la sută, la producţia netă de 100,9 la sută, iar la export pe relaţia cliring ţări socialiste 116,3 la sută. (...) În agricultură, producţiile din acest an la culturile cerealiere au fost cele mai mari obţinute vreodată pe aceste meleaguri. Recolte mult mai bogate ca în anii precedenţi vom realiza la cartof, sfeclă de zahăr şi porumb”.

Prin discursul său, Stoica dădea glas „gândurilor de profundă mândrie şi recunoștință ale tuturor oamenilor muncii din judeţul Suceava”.

„Ceauşescu întârzia, iar noi stăteam ca nişte găini plouate”

Cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu la „marea adunare populară” din centrul municipiului Suceava a fost, rememorează profesorul Alexandru Toma, „lungă, plată, răstită, pigmentată ici-colo cu sugestii şoptite de tovarăşa”.

A plouat mărunt în acea zi, în reprize. Ceauşescu întârziase destul de mult faţă de ora stabilită iniţial, iar oamenii erau uzi şi zgribuliți de frig.

Mariana Cristian era salariată la fabrica de sticlă de pe strada Traian Vuia şi îşi aminteşte că toţi muncitorii au fost mobilizaţi şi au plecat încolonaţi de la întreprindere: „Era foarte multă lume. Elevi, studenţi, salariaţi, toţi aduşi organizat. Eu şi colegii mei am prins loc după blocul turn de la Union. Am stat destul de mult în frig şi în ploaie. Ceauşescu întârzia, iar noi stăteam ca nişte găini plouate. Am vrut să plec, dar nu am îndrăznit. Auzeam de la oameni că mulţi au fost duşi şi la aeroport şi făceau repetiţii cum să strige: Cea-u-şes-cu, Cea-u-şes-cu”.

Cuvântarea dictatorului, scurtată de ploaie

Ploaia a fost până la urmă cea care le-a scurtat suferinţa zecilor de mii de suflete care aduse cu arcanul, care din convingere, la marea adunare populară. Până şi Ceauşescu şi-a scurtat discursul: „Având în vedere ploaia, voi fi foarte scurt” - a spus la un moment dat tovarăşul secretar general de la balconul Casei de Cultură. „Putem afirma cu îndreptăţită mândrie că şi în Suceava, ca de altfel în toată ţara, se văd roadele politicii partidului nostru comunist, ale construcţiei socialiste, faptul că numai şi numai socialismul asigură dezvoltarea economico-socială, ridicarea nivelului de trai material şi spiritual, creşterea puterii economice şi întărirea independenţei şi suveranităţii României” (aplauze şi urale puternice; se scandează: „Ceauşescu –PCR!”, „Ceauşescu şi poporul!”, „Ceauşescu reales la al XIV-lea Congres!”).

Un singur post de televiziune. Program de la ora 19.00 la 22.00

La televizor aveai în acele vremuri un singur program de televiziune - TVR. A fost şi „Programul 2” (TVR 2), însă din 1985, din ordinul cuplului dictatorial, postul a fost închis, fiind redeschis la începutul lunii februarie 1990.

De luni până vineri, programul începea la ora 19.00 şi se termina la 22.00. Doar duminica, programul era mai diversificat. Începea la 11.30 şi ţinea până la 15.00 şi se relua de la 19.00 până la ora 22.00.

Luni, 18 septembrie 1989, de exemplu, programul prezentat la rubrica „Breviar TV” din Zori Noi era următorul: 19:00 Telejurnal. 19:25 Ctitorii ale Epocii de Aur. Noi zidiri pe Olt. 19:45 Ştiinţa pentru toţi. 20:10 Tezaur folcloric 20:35 Industria –programe prioritare. În spiritul sarcinilor subliniate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Sporirea rentabilităţii şi beneficiilor. 20:55 În dezbatere: Documentele pentru Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român. Participare responsabilă, efectivă a oamenilor muncii la conducerea întregii activităţi de dezvoltare economico-socială. 21:15 Confruntările de idei din lumea contemporană. Clasa muncitoare, uriaşă forţă revoluţionară. 21:35 Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Versuri patriotice, revoluționare. 21:50 Telejurnal. 22:00 Închiderea programului.

Programul ultimei vizite a lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu la Suceava

Nicolae şi Elena Ceauşescu au ajuns la Suceava pe 15 septembrie 1989, iar vizita de lucru în judeţ a fost programată pentru două zile. Erau erau însoţiţi la vizită de tovarăşii Emil Bobu şi Silviu Curticeanu, ambii cu funcţii importante în Comitetul Central al PCR.

În prima zi, cuplul dictatorial a vizitat Mina Fundu Moldovei şi comuna Dumbrăveni, în care a fost amenajată „Expoziţia realizării agricultorilor judeţului Suceava”. A doua zi, obiectivele vizitate au fost Întreprinderea de Rulmenţi, Combinatul de Fibre, Celuloză şi Hârtie şi Întreprinderea de Maşini Unelte din Suceava, iar programul s-a încheiat cu marea adunare populară din municipiul Suceava şi cu întâlnirea cu membrii biroului Comitetului Judeţean de Partid.

Zori Noi prezenta vizita celor doi drept o „memorabilă filă în cronica socialistă a acestor meleaguri, eveniment cu profund ecou în cugetul şi inimile noastre”.

Mii de suceveni pe străzi, în întâmpinarea „conducătorului iubit”

În ediţia din 17 septembrie 1989, singurul ziar sucevean din acea vreme descrie atmosfera de pe străzile municipiului: „Pe arterele municipiului Suceava, străveche şi frumoasă aşezare, se aflau în pofida unei ploi de toamnă mii şi mii de cetăţeni ai oraşului. Prin urale şi ovaţii, prin înscrisurile aflate pe mari eşarfe şi pancarte, prin flori oferite cu dragoste, prin multe alte manifestări emoţionante, ei au exprimat, direct şi cald, sentimentele de profundă stimă, preţuire şi recunoştinţă pe care locuitorii municipiului şi ai judeţului Suceava le poartă conducătorului iubit şi al partidului şi statului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pentru tot ceea ce a făcut şi face spre înălţarea continuă a patriei, în glorie, demnitate şi măreţie.”

„Care era rostul meu?! Îi făceam momente culturale. Dumnezeule, îmi blestemam zilele”

Fostul preşedinte al Comitetului Judeţean de Cultură Alexandru Toma descrie în cartea sa „Martor la sfârşit de mileniu” regia ce trebuia neapărat respectată în cazul vizitelor oficiale ale soţilor Ceauşescu. Mobilizarea unor mase mari de oameni şi confecţionarea a numeroase materiale propagandistice: care alegorice cu înfăptuiri măreţe, texte semnificative, lozinci stereotipe, copleşitoare fiind portretele cosmetizate ale celor doi cei mai iubiţi fii ai poporului. Schema obligatorie transmisă de Emil Bobu – explică profesorul Alexandru Toma – era următoarea: cel puţin 500 de oameni la întâmpinarea pe aeroport; întregul personal în faţa întreprinderii sau a obiectivului vizitat; câteva zeci de mii în piaţa centrală a municipiului la discursul prezidenţial.

La acest miting, grupuri organizate de activişti de partid, UTC şi sindicat erau plasate în diferite părţi ale mulţimii, clamând lozinci şi sloganuri. Restul asistenţei trebuia să aplaude frenetic. Plecarea din judeţ repeta procedura sosirii.

„Care era rostul meu?!”, îmi povesteşte profesorul Alexandru Toma: „Îi făceam  momente culturale. Dumnezeule, îmi blestemam zilele. Că în fiecare an voia altceva, şi nu atât el, ci nevastă-sa. Şi cu băieţii mei de la comitetul de cultură, născoceam. Cu copilaşi, cu dansatori, cu balerine, cu cântăreţi... şi cu asta îl întâmpinam la aeroport, la Casa de Paspeţi”.

Ceauşescu, grăbit: „Hai, Lenuţo, hai, Lenuţo!”

La vizita din septembrie 1989, în armata celor aproximativ 500 care au fost aduşi la aeroportul din Salcea să îi aştepte pe cei dintâi tovarăşi ai Republicii Socialiste România erau şi mai multe fetiţe îmbrăcate în balerine. „Le crăpau picioarele de frig pe betonul ăla acolo, că le-au adus cu două ore înainte. Făceam careu împrejurul zonei în care trăgea avionul. Eu, în faţă, cu momentele culturale. Emoţionat, el (n.r. - Nicolae Ceauşescu) nici nu se uita, numai ea. El nu vedea nimic. Mi-a spus generalul flotilei că se temea de moarte, el se uita unde e avionul când pleca şi, la decolare, unde e maşina în care trebuie să se urce. Striga după ea: <Hai, Lenuţo, hai, Lenuţo!>”,povesteşte Alexandru Toma.

Fostul şef la Cultură mai spunecă în acea perioadă „Ceauşescu simţea că-i fuge pământul de sub picioare, că socialismul gândit de el este în pericol”. Acesta a fost şi motivul, arată profesorul, pentru care, în ‘88 şi ’89, până aproape de Revoluţie, a vizitat 25 de judeţe, printre care şi Suceava, „cu scopul de a face mari adunări populare şi să explice că socialismul nu este în pericol”.

Conducerea judeţului, decapitată de Ceauşescu după vizita de la Suceava

Vizita de la Suceava din septembrie 1989 s-a încheiat cu o furtună. Nu cea de afară, de la marea adunare populară, ci la şedinţa carea urmat la Biroul Comitetului Judeţean Suceava al Partidului Comunist Român. Oficial, scria atunci în Zori Noi, s-au analizat „căile şi modalităţile concrete de acţiune pentru ca judeţul Suceava să-şi îndeplinească în condiţii cât mai bune sarcinilece îi revin din planurile şi programele de dezvoltare economico-socială pe anul 1989 şi pe întregul cincinal”.

Neoficial, însă, îmi mărturisea profesorul Toma pe băncuţa din parcul în care ne-am întâlnit, Ceauşescu a tunat şi a fulgerat: „I-a reproşat drastic prim-secretarului faptul că nu s-a preocupat de respectarea indicaţiei de a se realiza în industrie o producţie de 50.000 de lei pe cap de locuitor; prim-vicepreşedintelui Consiliului Popular Judeţean, că nu se ocupă cu seriozitate de sistematizarea satelor; primarului municipiului, că stă prost cu construcţia de locuinţe. Fiecare reproş era ori amplificat, ori calificat ca şi mai grav de tovarăşa (n.r. - Elena Ceauşescu). La terminarea şedinţei am auzit-o cu urechile mele: <Ţi-am spus eu că ăsta nu este în stare de nimic?!>”.

Urmarea: la conferinţa judeţeană din noiembrie, acelaşi an, prim-secretarul, prim-vicepreşedintele şi primarul municipiului au fost zburaţi din funcţii.

„În noiembrie, pregăteam cadourile pentru ziua lor. Era jale, nu mai ştiam ce să le mai facem, ce să le trimitem”

Secretara cu propaganda din judeţ la acea vreme, Ileana Paranici, îmi povesteşte că an de an, în luna noiembrie, începea una dintre cele mai grele misiuni: de a pregăti cadouri pentru Nicolae şi Elena Ceauşescu, ale căror zile de naştere erau aniversate în ianuarie.

„Era jale, nu îţi mai venea în cap nimic ce să mai faci, ce să le mai trimiţi, de exemplu s-a trimis un covor naţional, ţesut cu culori naturale, la Rădăuţi. Pe o consăteană de-a mea, din Bogdăneşti, am rugat-o să facă o tapiţerie cu România, care este acum în sala de conferinţe de la Prefectură. Era un chin. Nu mai ştiam ce să le facem... Am comandat într-un an <România viitoare>sau aşa ceva, o statuetă din bronz, a cumpărat-o gospodăria de partid de la maestrul Ion Irimescu şi a fost oferită cadou... Altădată o ţesătură, altădată o broderie de mână ca o felicitare, oale, ţesături... cămăşi, ii, ce puteam să facem specific zonei”, mărturiseşte fosta profesoară de matematică.

Venea de trei ori pe an la Suceava, la vânătoare

Majoritatea vizitelor la Suceava ale lui Nicolae Ceauşescu erau neoficiale, la vânătoare. „El venea de trei ori pe an în judeţul Suceava. În mai, la urs... îl legau de un picior sau omorau o vacă, o lăsau să se împută puţin şi o aruncau în pădure, în faţa unui adăpost de vânătoare. Nu împușca decât trofee. Eu pentru asta l-am preţuit. Toamna, cerb. Niciodată lopătari, îi era milă de lopătari. Cerbi, cerbi, ăia cu coroana cât mai mare. A luat 20 de medalii de aur la concursurile internaţionale de vânătoare, cu exemplare de la noi, Harghita şi Braşov. Deci toamna, la boncănitul cerbilor, şi în ianuarie, în preajma zilei sale de naştere, venea pentru mistreţi. La Pătrăuţi. Eu am văzut trofee, niciodată nu am văzut un mistreţ mai mic de 150 de kilograme”, îşi aminteşte Alexandru Toma.

Cânta cu Sofia Vicoveanca şi recita cap coadă „Luceafărul”, „Epigonii” ori „Nunta Zamfirei”

La fiecare vizită neoficială, şi numai fostul profesor a numărat vreo 27, trebuiau gândite momente artistice inedite. „Numeroase lanţuri de dansatori reprezentând toate zonele Bucovinei, coruri intonând cântece patriotice, pionieri şi şoimi ai patriei recitând versuri de slavă, oficialităţi alese cu grijă, exprimând imensa lor bucurie de a da mâna cu şeful statului. La Casa de Oaspeţi, un alt moment de întâmpinare, în care tinere fete şi copilaşi îmbrăcaţi în costume naţionale ofereau flori, multe flori şi mici atenţii: sorcove, iarna; ouă încondeiate, primăvara; coşuri de fructe, toamna”, citesc în paginile cărţii oferite de Alexandru Toma.

Când era mulţumit de partidele de vânătoare, chema invitaţi, bine aleşi, la cină, iar una dintre preferatele dictatorului era Sofia Vicoveanca, împreună cu care cânta mai ales piesa „Radu Mamei, Radule”.

„Surpriza mea cea mai mare a fost că era un foarte bun recitator din Alecsandri, Eminescu, Coşbuc şi Goga. Odată a recitat o oră întreagă <Luceafărul>cap coadă, Scrisorile, <Epigonii>,<Mortua est>, sau din Coşbuc <Moartea lui Fulger>,<Mama>, <Nunta Zamfirei>etc., etc. Avea o memorie foarte bună”, sunt amintirile bătrânului profesor.

„Ne cereau zeci de tone de cartofi la hectar. Abia scoteau cinci tone. Când făceau şase, se îmbătau trei zile”

Atât Ileana Paranici, cât şi Alexandru Toma mi-au vorbit despre exagerările producțiilor cerute în agricultură şi în industrie, care se făceau în acea perioadă.

„Am refuzat să semnez o hârtie cu 50 de tone de cartofi la hectar, în condiţiile în care erau doar 20-25 de tone. Era o prostie, o minciună. A fost supărare mare atunci”, declară Ileana Paranici.

Fostul preşedinte al Comitetului de Cultură îşi aminteşte că prim-secretarul Constantin Stoica le-a cerut să semneze că în zona Baia, Cornu Luncii, se vor scoate zeci de tone de cartofi la hectar. „Acolo se scoteau cinci tone de cartofi la hectar. Cinci tone. Când făceau şase, se îmbătau trei zile”, râde fostul profesor.

Ulterior, după Revoluţie, susţine Alexandru Toma, a aflat chiar de la Nicolae Văcăroiu, care a ajuns prim-ministru al României şi i s-ar fi destăinuit în timpul vizitelor la Suceava cum se făceau acele calcule: „Văcăroiu era vicepreşedintele Comiterului de Stat al Planificării şi îl chema Ceauşescu la el. <Cât păpuşoi putem face noi în România?><1.000 de kilograme>,de exemplu, răspundea Văcăroiu. <Pune 5.000. Câţi rulmenți se pot face la Suceava?>,întreba tovarășul. <Păi, în primul an cam 40.000-50.000de bucăţi>.<Pune 100.000>,dicta Ceauşescu... şi uite aşa se ajungea la cifrele alea aberante”.

Cum decurgea vizita la fabrică. „Elena Ceauşescu punea întrebări banale şi regula era să o laşi în pace, să nu o contrazici”

Ioan Cuşnir, fostul prefect al judeţului în perioada 2000-2004, povesteşte că la ultima vizită a lui Nicolae Ceauşescu în judeţ era director general adjunct la Combinatul de Fibre, Celuloză şi Hârtie, unde lucrau peste 6.000 de suceveni.

„La fabrică au stat aproximativ jumătate de oră. Soţii Ceauşescu erau aşteptaţi la poartă, cu flori, apoi mergeam în fabrică. El punea două-trei întrebări legate de producţie, probabil pregătite dinainte, pentru că se pregătea anterior vizitei o sinteză a întreprinderii... Era doar o vizită protocolară. Oamenii deja ştiau ce să facă. Acţionau mecanic. Mai fusese şi în alţi ani la Suceava. Totul era să fie curat, vopsit, aranjat şi utilajele să meargă”, îşi aduce aminte fostul prefect.

Vizitele lui Ceauşescu aveau şi partea lor pozitivă, pentru că, mărturiseşte Ioan Cuşnir, probleme care i se aduceau la cunoștință dictatorului în timp ce se plimba prin fabrică (de aprovizionare, utilaje, fonduri etc.) se rezolvau.

„Şi ea (n.r. - Elena Ceauşescu) punea întrebări banale şi regula era să o laşi în pace, să nu o contrazici. La vizita din '89, Ceauşescu era supărat, destul de absent, probabil preocupat de alte probleme”, completează fostul prefect.

Mobilizare exemplară, după vizita „conducătorului iubit”

Vizita de lucru a lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu în septembrie 1989 a avut un puternic ecou în rândul oamenilor muncii din judeţ, care „au trăit cu bucurie şi satisfacţie acest moment ce va rămâne mereu viu în conştiinţa şi sufletele lor” (Zori Noi - ediţia din 17 septembrie 1989). Cel puţin aşa erau titlurile în ediţiile singurului ziar local, în săptămâna ce a urmat vizitei. Indicaţiile tovarăşului au fost respectate: „Minerii de la Fundu Moldovei, hotărâţi să dea ţării cantităţi mai mari de substanţe minerale”, „La Întreprinderea de Rulmenţi din Suceava - Accent pe calitate, pe folosirea eficientă a spaţiilor productive”, „La C.A.P. Dumbrăveni - Toate forţele satului acţionează exemplar în câmp”, „La Combinatul de Fibre, Celuloză și Hârtie - Acţiuni concrete pentru diversificarea gamei sortimentale și valorificarea cu eficiență maximă a resurselor materiale”.  de Sergiu RUSU   http://www.monitorulsv.ro/Reportaj/2013-06-03/Culisele-ultimei-vizite-a-lui-Ceausescu-la-Suceava-50000-de-oameni-l-au-asteptat-in-ploaie

Discursul tinut de Ion Iliescu la inaugurarea Institutului Cultural Roman

Discursul tinut de Ion Iliescu la inaugurarea Institutului Cultural Roman este revelator pentru mentalitatea desueta (ca sa folosesc un eufemism) ce a stat la originea Legii privind infiintarea si functionarea ICR. „Vechiul regim, cu toate tarele lui, a facut o opera nationala si istorica: a facut mai accesibila cultura catre oamenii simpli si a facut mai deschisa scoala catre oamenii nevoiasi de la sate si de la orase, accesul la teatre si cinematografe era mai usor, cartea era ieftina si cu difuzare mare“, spunea presedintele tarii, dovedindu-si – pentru a cita oara? – atasamentul pentru valorile comunismului, intinate, ce e drept, de Ceausescu. Pentru a ilustra binefacerile „vechiului regim“, Ion Iliescu dadea ca exemplu caminele culturale, deplingind trista lor soarta post-revolutionara si acuzind, implicit, ingratitudinea „oamenilor nevoiasi de la sate“, a caror sete de cultura a devenit, dupa ’90, doar sete pura si simpla, ceea ce a dus la transformarea „focarelor de cultura“ (in viziunea sefului statului) in circiumi. 

Dar dl presedinte pare sa fi uitat ce fel de cultura era aceea incurajata de „vechiul regim“ in caminele culturale de la orase si sate, devenite, la indicatiile Partidului Comunist si ale secretarului sau general, scene pentru manifestarile „culturale“ desfasurate sub egida festivalului national Cintarea Romaniei: cultura colectiva – varianta comunista a culturii de masa, elaborata in laboratoarele propagandei ceausiste – insemna, de fapt, promovarea imposturii, a kitsch-ului cu pretentii artistice, a diletantismului si amatorismului in detrimentul autenticilor profesionisti ai culturii. Caminele culturale invocate de Ion Iliescu erau locurile in care comunitatile locale se produceau la date fixe – 26 ianuarie, 1 mai, 23 august etc. – cu inevitabile spectacole omagiale, scene pe care evoluau „ansamblurile de amatori“, „brigazile populare“, soimii patriei, pionierii, utecistii, colectivele de oameni ai muncii, artistii tarani, cu totii convocati sa cinte patria, partidul si, mai ales, conducatorul. Sa fi uitat dl presedinte toate acestea? Greu de crezut. Sa-si fi inchipuit ca populatia Romaniei a uitat? Tot ce se poate, desi pare mai plauzibil ca presedintele se adresa in special nostalgicilor epocii comuniste si, oricit de paradoxala ar putea suna afirmatia mea, tinerilor care in decembrie 1989 aveau mai putin de 12 ani, mizind pe ignorarea de catre acestia a tarelor „vechiului regim“. 

Cine face astazi politica culturala a partidului de guvernamint? Este tot mai vizibila, de altfel, predilectia unora dintre cei care ne conduc – fie ei guvernanti, parlamentari sau functionari culturali – de a privi inapoi fara minie, ba chiar cu infinita nostalgie. Cum altfel s-ar putea explica invazia de culturnici si de lachei ai vechiului regim in functii-cheie din domeniul cultural al ultimilor patru ani – vezi Dinu Sararu, director la Nationalul bucurestean, Adrian Paunescu, presedinte al Comisiei pentru cultura si mass-media din Senatul Romaniei (comisie din care mai fac parte Irina Loghin, Eugen Florescu, Ion Dolanescu…), numarul mare de ilustri necunoscuti livrati pe post de „mari personalitati“ care fac parte din conducerea nou-infiintatului Institut Cultural Roman, gen Opaschi, Mironov si alti eiusdem farinae?! 

Unii dintre acestia au chiar si emisiuni proprii la diverse posturi de televiziune, altii sint abonati la aparitii „pe sticla“, ceea ce le permite sa-si continue monumentala opera de spalare a creierelor telespectatorilor si de intoxicare a opiniei publice cu tot felul de variatiuni pe tema binefacerilor regimului comunist – sa ne gindim, din nou, la personaje precum Paunescu, Dan Claudiu Tanasescu, Mircea Micu, Fanus Neagu, la care se adauga fosti ministri ai lui Ceausescu, ca Stefan Andrei, sau trubaduri expirati ca Victor Socaciu si alti pseudo-artisti al caror singur „merit“ este acela de a ingina la nesfirsit melodii cenacliere, pe versurile etern reciclabilului Adrian Paunescu. 
Se vehiculeaza tot mai des, in declaratiile unor oficiali, ca si in opiniile unor tineri, ideea ca nu trebuie sa privim inapoi, ci doar inainte, ca viitorul este mai important decit trecutul, care trebuie, in aceasta logica, uitat si ingropat cit mai repede. Cit de periculos este acest mod de gindire si ce efecte nocive asupra intregii societati genereaza o atare logica putem constata zilnic, fie privind in jurul nostru, fie deschizind paginile ziarelor. Daca tinerii prefera sa priveasca doar inainte din imaturitate sau ignoranta (intretinuta sistematic de scoala), reprezentantii puterii politice sustin o astfel de idee din interes electoral. 

E bine ca masele sa nu stie adevarul despre comunism, e bine ca cei multi sa uite cit mai repede raul de 
atunci, pentru ca numai asa ei ne pot livra drept noutati absolute persoane si principii de mult compromise. Maestri ai cosmetizarii realitatii si ai retelelor clientelare, cei ce ne conduc astazi mizeaza pe indiferenta, ignoranta si inocenta celor multi. Efortul lor este de a anula sau, cel putin, de a diminua capacitatea noastra de a discerne intre adevar si minciuna, ca si dorinta de a ne impotrivi si de a reactiona ferm ori de cite ori drepturile fundamentale ale omului sint incalcate. Nici una dintre actiunile actualei puteri nu are alt scop decit perpetuarea – in toate domeniile vietii sociale – unei clientele politice recrutate in special din rindul fostilor activisti de partid, al securistilor si ideologilor fostului regim. E de la sine inteles ca in aceste conditii este mai bine (pentru ei!) sa nu privim inapoi, pentru ca nu cumva sa descoperim cine sint cu adevarat cei care ne conduc si de ce se comporta astazi asa cum o fac. 

Daca am privi mai des si cu mai multa insistenta in trecut am intelege, poate, de ce Ministerul Culturii finanteaza, din banii publici!, aniversarea Cenaclului Flacara – spatiul in care cultul personalitatii „iubitului conducator“ si cel al bardului de la Birca ajunsesera la apogeu, pe linga unele versuri si melodii autentice, nesemnificative insa in ansamblul acelei manifestari –, de ce acelasi minister face cadou, in 2003, 200 de milioane de lei unei reviste, Literatorul, din care, la mijlocul lui noiembrie trecut, aparuse abia Nr. 1, datat ianuarie-noiembrie 2003 si avind un numar fabulos de pagini – 12 pagini – pentru o atit de lunga perioada, de ce reviste precum 22, Romania literara, Timpul (Iasi), Mozaicul (Craiova), Orizont (Timisoara) sau Observator cultural nu numai ca au primit sume simbolice de la Ministerul Culturii, dar nici macar nu se regasesc pe listele de achizitii pentru bibliotecile judetene din tara, achitate din fondurile aceluiasi minister, extrem de generos cu cei care mimeaza actul cultural. 
Nostalgia binefacerilor comunismului functioneaza din plin, asadar, nu doar in discursul sefului statului, ci si in politicile culturale si educationale, la nivel de proiecte, de masuri, de mentalitati. De aici si pina la renasterea caminelor culturale si la resuscitarea festivalului national Cintarea Romaniei nu mai este prea mult. 

Cred, totusi, ca intoarcerea programatica la modelele trecutului recent, in timp ce discursurile oficiale sustin necesitatea uitarii lui, nu ar fi posibila daca noi am refuza sa acceptam minciuna institutionalizata, daca nu am fi dispusi la compromisuri, daca am indrazni, mai des si cu mai multa fermitate, sa spunem ceea ce gindim. 

http://www.observatorcultural.ro/Nostalgia-culturii-colective*articleID_10174-articles_details.html