Între două revoluții

Revolutia Marx-Lenin

Între două revoluții     Slavoj Žižek

Cea dintîi reacție publică la ideea de a-l readuce în actualitate pe Lenin ar fi, desigur, izbucnirea într-un rîs batjocoritor: Marx e-n regulă, azi pînă și pe Wall Street există oameni care-l plac – Marx poetul mărfurilor, Marx cel care a dat descrierea perfectă a dinamicii capitaliste, cel care a zugrăvit alienarea și reificarea vieților noastre de zi cu zi –, dar Lenin, nu, să fim serioși! Nu stă oare numele lui Lenin tocmai pentru EȘECUL punerii în practică a marxis­mului, pentru marea catastrofă care a marcat politica mondială a întregului secol XX, pentru experimentul numit socialism real care a culminat într-o dictatură economic ineficientă? Așadar, dacă mai există ceva în privința că­ruia stînga radicală de azi (orice ar mai fi rămas din ea) să cadă de acord, e că, pentru a reînvia proiectul politic revoluționar, trebuie să lăsăm în urmă tot ce ne-a lăsat moștenire Lenin: concentrarea nemiloasă pe lupta de clasă, par­tidul ca formă privilegiată de asociere și organizare [organization], preluarea violent-revoluționară a puterii, „dictatura proletariatului“ ce de­cur­ge din ea… Nu sînt oare toate astea doar niște „concepte-zombi“ ce trebuie abandonate dacă vrem ca stînga să mai aibă vreo șansă în condițiile capitalismului tîrziu „postindustrial“?

Problema cu acest argument aparent convingător e că aprobă mult prea ușor imaginea tradițională a lui Lenin, [prezentîndu-l pe acesta drept un] conducător revoluționar abil, care, după ce a for­mulat coordonatele fundamentale ale gîndirii și practicii sale în Ce-i de fă­cut?, n-a făcut apoi decît să le urmeze în mod consecvent și nemilos. Ce-ar fi dacă ar exista și o altă poveste de spus despre Lenin? E drept că stînga zilelor noastre îndură experiența zdrobitoare a sfîrșitului unei întregi epoci a mișcării progresiste, o experiență care o silește să reinventeze coordona­tele fundamentale ale proiectului ei – și totuși o experiență întru totul ase­mănătoare a fost și cea care a dat naștere leninismului. Să ne amintim numai de uluiala lui Lenin cînd, în toamna lui 1914, toate partidele social-democra­te europene (cu excepția onorabilă a bolșevicilor ruși și a social-democraților sîrbi) au adoptat „linia patriotică“ – Lenin a crezut chiar că ediția lui Vorwärts (cotidianul social-democrației germane) ce relata despre votul în favoarea fondurilor militare pe care l-au acordat social-democrații în Reichstag a fost un fals realizat de poliția secretă rusă pentru a-i induce în eroare pe muncitorii ruși. Să ne gîndim numai cît de greu era pe vremea acelui conflict mili­tar ce scindase continentul european să respingi ideea că trebuie să iei o poziție în cadrul războiului sau să lupți împotriva „furorii patriotice“ din țara ta! Cîte minți luminate (pînă și cea a lui Freud) nu cedaseră tentației naționa­lismului, fie și numai pentru cîteva săptămîni! Șocul din 1914 a fost – în terme­nii lui Alain Badiou – un dezastru, o catastrofă în care dispărea o întreagă lume: nu doar credința burgheză idilică în progres, ci ȘI mișcarea socialistă care o acompania. Pînă și lui Lenin însuși (cel din Ce-i de făcut?) i-a fugit pămîntul de sub picioare – în reacția sa disperată nu există nici o satisfacție, nimic de genul „v-am zis eu!“. ACEST moment de Verzweiflung [deznădăjduire], ACEASTA catastrofă a făcut loc evenimentului leninist pentru a sparge is­to­ricismul evoluționist al Celei de a Doua Internaționale – și Lenin a fost singurul care s-a ridicat la înălțimea acestei situații, singurul care a formulat Adevărul catastrofei. La și prin acest moment al disperării s-a născut acel Lenin care, prin ocolul unei lecturi minuțioase a Logicii lui Hegel, a putut în­trezări șansa unică a revoluției. E crucial să accentuăm importanța „marii teorii“ [high theory] pentru luptele politice cele mai concrete de azi, chiar dacă unor intelectuali angajați ca Noam Chomsky le place să accentueze cît de puțin contează cunoașterea teoretică în lupta politică progresistă: la ce ne-ar ajuta studierea marilor texte filosofice și de teorie socială în lupta ac­tuală împotriva modelului neoliberal al globalizării? Să fie oare adevărat că avem de-a face aici numai cu fapte evidente prin ele însele (care ar trebui numai prezentate în public, cum face Chomsky în numeroasele sale texte politice) sau cu o complexitate de necuprins din care nu mai înțelegem nimic? Împotriva acestei tentații antiteoretice nu e destul să atragi atenția asupra di­verselor presupoziții teoretice despre libertate, putere și societate, care abun­dă și ele în textele politice ale lui Chomsky; ceea ce este poate mai im­portant e că azi, pentru prima oară în istoria omenirii, experiența noastră de zi cu zi (a biogeneticii, a ecologiei, a ciberspațiului și a realității virtuale) ne obligă pe TOȚI să ne confruntăm cu chestiunile filosofice fundamentale legate de natura libertății și a identității umane etc. – Întorcîndu-ne la Le­nin: Statul și revoluția e pandantul experienței zdruncinătoare din 1914 – angajarea personală totală a lui Lenin în această carte reiese din celebra sa scrisoare către Kamenev din iulie 1917:

„Entre nous: dacă mă vor ucide, te rog să-mi publici caietul «Marxismul și Sta­tul» (rămas la Stockholm). E legat între niște coperte albastre. E o colec­ție a tuturor citatelor din Marx și Engels, precum și a celor din Kautsky împotriva lui Pannekoek. Există o serie de remarci și însemnări, formulări. Cred că dacă se mai lucrează o săptămînă la el, ar putea fi publicat. Îl consider im­portant nu numai pentru erorile de lectură ale lui Plehanov, dar și pentru cele ale lui Kautsky. Condiție: totul rămîne entre nous“.¹

Angajarea existențială e maximă aici; nucleul „utopiei“ leniniste se ridică din cenușa catastrofei din 1914, în reglarea de conturi cu ortodoxia Inter­naționalei a Doua: e vorba de imperativul radical de a zdrobi statul burghez, ceea ce înseamnă statul CA ATARE, și de a inventa o formă socială comunitară nouă, lipsită de armată permanentă, poliție sau birocrație, în care toți să poată lua parte la administrarea chestiunilor legate de societate. Pentru Lenin, acesta nu a fost un proiect teoretic pentru un viitor îndepărtat – în octombrie 1917, el susținea că „putem pune de-ndată în mișcare un aparat de stat constituit din zece, dacă nu douăzeci, de milioane de oameni“.² Această presiune a momentului e adevărata utopie. Ceea ce ne reține atenția aici e NE­BUNIA (în sensul strict kierkegaardian al termenului) acestei utopii leniniste – iar dacă există ceva care să stea pentru o reîntoarcere la „bunul-simț“ realist, atunci acesta e stalinismul. Nu se poate accentua îndeajuns po­tențialul exploziv al cărții Statul și revoluția – aici, „vocabularul și gramatica tradiției politice occidentale au fost brusc suspendate“.³ Ceea ce a urmat poate fi numit, împrumutînd titlul textului lui Althusser despre Machiavelli, la solitude de Lenine [singurătatea lui Lenin]: perioada în care el a rămas de fapt singur, luptînd împotriva curentului dominant din cadrul partidului său. Cînd, în „Tezele din aprilie“, publicate în 1917, Lenin a simțit acel Augenblick [clipa], șansa unică a revoluției, propunerile sale au fost primite mai întîi cu stupoare sau cu disprețde majoritatea colegilor săi de partid. În cadrul Par­tidului Bolșevic n-a existat nici o persoană marcantă care să sprijine che­marea la revoluție lansată de Lenin, iar Pravda a făcut pasul neobișnuit [pentru ea] de a delimita partidul și comitetul ei de redacție, în bloc, de „Tezele din aprilie“ – [ceea ce arată că] departe de a fi lingușire oportunistă sau exploatare a stării generale a populației, vederile lui Lenin erau în cea mai ma­re măsură personale. Bogdanov descria „Tezele din aprilie“ ca „delirul unui căpiat“⁴ și chiar Nadejda Krupskaia conchidea: „mă tem că, se pare, Lenin a luat-o razna“.⁵

În februarie 1917, Lenin era un emigrant politic aproape necunoscut, eșuat la Zürich, fără nici un fel de contacte solide cu Rusia, aflînd de evenimen­tele din țara sa mai ales din presa elvețiană; în octombrie, el va condu­ce prima revoluție socialistă care a avut succes – ce s-a întîmplat, așadar, între aceste două momente? În februarie, Lenin a văzut imediat șansa re­voluției, rezultînd din niște împrejurări contingente și unice – dacă momentul nu era exploatat de-ndată, șansa revoluției ar fi fost amînată pentru decenii poate. În insistența sa încăpățînată că riscul trebuie asumat și că trebuie trecut la următorul pas, i.e. să se REPETE revoluția, Lenin rămăsese singur, fiind ridiculizat de cei mai mulți membri ai Comitetului Central: totuși, oricît de necesară ar fi fost intervenția personală a lui Lenin, povestea Revoluției din Octombrie nu trebuie transformată în aceea a unui geniu singuratic întîlnind masele dez­orientate și impunîndu-și cu timpul propria viziune. Lenin a reușit fiindcă apelul său, ocolind nomenclatura de partid, a găsit un ecou în ceea ce am putea numi micropolitica revoluționară: explozia incredibilă a democrației efectiv populare [grass roots democracy], a comitetelor loca­le ivindu-se în toate marile orașe ale Rusiei, comitete care, ignorînd autorita­tea guvernului „le­gal“, luau lucrurile în mînă. Aceasta e povestea trecută sub tăcere a Revoluției din Octombrie și ea e tocmai opusul mitului unui mic grup de revoluționari nemiloși, posedați de Cauză, săvîrșind un coup d’État.

Lenin era perfect conștient de paradoxul acestei situații: în primăvara lui 1917, după Revoluția din Februarie care a răsturnat regimul țarist, Rusia a fost cea mai democratică țară din întreaga Europă, cu un grad nemaiîntîlnit de mo­bilizare populară, libertate de asociere și libertate a presei – totuși, această libertate a făcut ca situația să nu fie tocmai transparentă, ci mai degrabă complet ambiguă. Dacă există ceva ce se regăsește în toate textele scrise de Lenin „între cele două revoluții“ (cea din februarie și cea din octombrie), e tocmai insistența sa asupra rupturii ce separă cadrele formale „explicite“ ale luptei politice (între partide sau alți actori politici) și mizele sociale reale ale ei (pacea imediată, împărțirea pămînturilor și, bineînțeles, „toată puterea în mîinile sovie­telor!“, i.e. dizolvarea aparatului de stat existent și înlocuirea sa cu forme noi de gestiune socială după modelul comunelor). Ruptura are loc, așadar, în­tre revoluție qua explozie imaginară a libertății în entuziasmul sublim, qua moment miraculos al solidarității universale cînd „totul pare posibil“ pe de o parte, iar pe de alta munca dificilă și grea a reconstrucției sociale ce trebuie îndeplinită dacă e ca explozia entuziastă să lase vreo urmă în inerția edificiului social.

Această ruptură – o repetiție a aceleia dintre 1789 și 1793 în cadrul Revo­luției Franceze – e spațiul propriu-zis al intervenției singulare a lui Lenin: lecția fundamentală a materialismului revoluționar este că revoluția trebuie să lovească de două ori, iar asta din motive esențiale. Ruptura nu e pur și simplu între formă și conținut: ceea ce ratează „prima revoluție“ nu e conținutul, ci forma însăși – ea rămîne blocată în vechea formă, crezînd că libertatea și dreptatea pot fi realizate punînd pur și simplu la lucru aparatul de stat existent și mecanismele sale democratice. Ce se întîmplă însă dacă alegerile libere sînt cîștigate de partidul „bun“ și transformările socialiste sînt puse în practică în mod „legal“? (Expresia cea mai clară a acestei iluzii, frizînd ridicolul, e teza din 1920 a lui Karl Kautsky că forma politică logică a primului stadiu al socialismului, al trecerii de la capitalism la socialism, este coaliția parlamentară dintre partidele burgheze și cele proletare.) Există aici o analogie perfectă cu epoca modernității timpurii, în care opoziția față de hegemonia ideolo­gică a bisericii s-a articulat pe sine în chiar forma unei alte ideologii religioase, ca erezie: în același fel, partizanii „primei revoluții“ vor să răstoarne domina­ția capitalistă în chiar forma politică a democrației capitaliste. Ar fi vorba, așadar, [la Lenin] de o hegeliană „negare a negării“: mai întîi, vechea ordine e negată într-o formă ideologico-politică proprie ei; apoi această formă trebuie la rîn­du-i negată. Cei care oscilează, cei cărora le e teamă să facă al doilea pas, al depășirii formei, sînt cei care (pentru a-l repeta pe Robespierre) vor „revo­luția fără revoluție“ – iar Lenin demonstrează întreaga putere a „herme­neuticii sale a suspiciunii“ în decelarea diverselor forme ale acestei renunțări.

În scrierile sale din 1917, Lenin păstrează remarcele sale cele mai acerb-ironice pentru cei ce se angajează în căutarea fără sfîrșit a unei oarecare „garanții“ pentru revoluție; această garanție ia două forme principale: fie ideea reificată a Necesității sociale (n-ar trebui să se riș­te o revoluție prematură; ar trebui să se aștepte momentul po­tri­vit, cînd situația e suficient de „maturată“ în ce privește legile dezvoltării istorice: „e prea devreme pentru Revoluția socialistă, clasa muncitoare n-a ajuns încă la maturitate“), fie legitimitatea („democratică“) normativă („majoritatea populației nu e de partea noastră, deci revoluția nu va fi cu ade­vărat democratică“) – de parcă, spune în mod repetat Lenin, înainte ca factorul revoluționar să riște preluarea puterii de stat, el ar trebui să ceară mai întîi permisiunea vreunei figuri a Marelui Altul (adică să organizeze un referendum pentru a se asigura că majoritatea sprijină revoluția). Cu Lenin, ca și cu Lacan, revoluția ne s’autorise que d’elle-même [e autorizată numai de ea însăși]: trebuie asumat tocmai GESTUL revoluționar pentru care nici un Mare Altul nu stă ca garant – teama de a prelua „prematur“ puterea, căutarea unei garanții, e teama de abisul gestului. Aici e de reperat dimensiunea fundamentală a ceea ce Lenin denunță neîncetat ca „oportunism“, iar pariul său este că „oportunismul“ e o poziție în mod inerent sau în sine falsă, ascunzîndu-și teama de a efectua gestul în spatele ecranului protector al faptelor, legilor sau normelor „obiective“; din acest motiv primul pas în luptă e să se proclame răspicat: „Ce e deci de făcut? Trebuie să aussprechen was ist [să spunem ceea ce este], «să afirmăm faptele», să admitem adevărul că există o tendință sau o opinie în Comitetul nostru Central…“⁶

Replica lui Lenin nu constă în referirea la o serie DIFERITA de „fapte obiec­tive“, ci în repetarea argumentului exprimat înainte cu un deceniu de Rosa Luxemburg împotriva lui Kautsky: cei care așteaptă să vină condițiile obiective pentru revoluție vor aștepta la nesfîrșit – o atare poziție a observatorului obiectiv (diferită de cea a subiectului angajat) e ea însăși principalul obstacol în calea revoluției. Contraargumentul lui Lenin, îndreptat împotriva criticilor formal-democratici ai celui de-al doilea pas, este că această opțiune „pur democratică“ e ea însăși utopică: în împrejurările concrete din Rusia acelor ani, statul burghez-democratic nu are nici o șansă de supraviețuire – singurul mod „realist“ de a proteja ceea ce Revoluția din Februarie cîștigase cu adevărat (libertatea de asociere și a presei etc.) e înaintarea spre Revoluția socialistă, altfel va învinge reacțiunea țaristă.

Învățătura principală a ideii psihanalitice de temporalitate e că există lucruri pe care trebuie să le faci pentru a-ți da seama că ele sînt superflue: pe parcur­sul curei psihanalitice se pierd luni întregi mergînd pe căi greșite, pînă cînd „cade fisa“ și se găsește formula corectă – deși retroactiv ele se dovedesc a fi false, aceste detururi au fost totuși necesare. Asta nu e valabil oare și pen­tru revoluție? Ce s-a întîmplat cînd, în ultimii ani de viață, Lenin a conștientizat cu claritate limitele puterii bolșevice? În dreptul acestui punct trebuie opuși Lenin și Stalin: în ultimele scrieri ale lui Lenin, cu mult după ce va fi renunțat deja la utopia sa din Statul și revoluția, pot fi întrevăzute contururile unui proiect „realist“ modest cu privire la ce ar trebui să facă pute­rea bolșevică. Date fiind subdezvoltarea economică și înapoierea culturală a maselor rusești, nu există nici o cale ca Rusia „să treacă direct la socia­lism“; tot ce poate face puterea sovietică e să combine politica moderată a „capitalismului de stat“ cu educația culturală sporită a maselor inerte de ță­rani – NU spălarea pe creier întreprinsă de „propaganda comunistă“, ci impunerea, plină de răbdare, graduală, a standardelor civilizaționale [ale țărilor] dezvoltate. Faptele și cifrele arată „ce muncă imensă de desțelenire trebuie făcută pentru a atinge nivelul unei țări occidental-europene civilizate obișnuite. […] Trebuie să avem în permanență în fața ochilor ignoranța semiasiatică din care n-am ieșit încă“.⁷ Așadar, Lenin aver­tizează în mod repetat asupra pericolelor ce amenință orice fel de „implantare directă a comunismului“: „[asta] în nici un caz nu înseamnă că ar trebui numai și numai să propagăm de-ndată idei comuniste la țară. Cît timp satelor noastre le lipsește baza materială pentru comunism, acest lucru va fi, așspune, nociv, de fapt, ar trebui spus chiar fatal, pentru comunism“.⁸ Motivul asupra căruia va tot reveni va fi deci: „Cel mai nociv lucru în acest caz ar fi graba“.⁹ Împotriva acestei poziții ce favoriza „revoluția culturală“, Stalin a optat pentru ideea, complet antileninistă, a „cons­truirii socialismului într-un singur stat“.

Înseamnă atunci că Lenin a adoptat în mod tacit critica menșevică uzuală a utopismului bolșevic, ideea lor că revoluția trebuie să urmeze niște etape necesare predeterminate (și că ea nu poate avea loc decît atunci cînd sînt date condițiile materiale pentru ea)? Aici avem ocazia de a vedea la lucru sim­țul dialectic subtil al lui Lenin: el e întru totul conștient că la momentul acela, începutul anilor ’20, principala sarcină a puterii bolșevice e să ducă la bun sfîrșit țelurile regimului burghez progresist (educație generală etc.); totuși, faptul că aceste scopuri sînt îndeplinite de o putere revoluțio­nară proletară schimbă în mod fundamental situația – există, așadar, șansa unică de a introduce aceste măsuri „civilizaționale“ într-o manieră care să le elibereze de cadrul lor, limitat la ideologia burgheză (educația genera­lă se va face cu adevărat în masă și în serviciul poporului, ea nu va mai fi masca ideologică prin care să se propage îngustele interese de clasă bur­gheze etc.). Paradoxul propriu-zis dialectic e deci că tocmai lipsa de speran­ță a situației rusești (înapoierea care obligă puterea proletară să îndeplinească procesul civilizațional burghez) poate fi transformată într-un avantaj unic:

„Poate că tocmai această lipsă de speranță a situației în care ne aflăm, stimu­lînd înzecit eforturile munctorilor și ale țăranilor, ne oferă șansa de a crea condițiile fundamentale ale civilizației într-o manieră diferită de aceea a țărilor occidental-europene?“¹⁰

Avem aici două modele, două logici incompatibile ale revoluției: a acelora care așteaptă coacerea momentului teleologic al crizei finale, cînd revo­luția va exploda „la vremea cuvenită“ prin necesitatea evoluției istorice; și a acelora care sînt conștienți că nu există nici o „vreme cuvenită“ pentru re­voluție, a acelora care concep șansa revoluționară ca fiind ceva ce iese la suprafață și trebuie cucerit în chiar ocolișurile dezvoltării istorice „normale“. Lenin nu e un „subiectivist“ voluntarist – dimpotrivă, el insistă asupra faptului că excepția (o constelație de împrejurări ieșită din comun, cum a fost aceea din Rusia anului 1917) oferă o modalitate de a submina însăși regu­la. Nu e oare această linie de argumentație, această poziție fundamentală mai actuală azi ca nicicînd? Nu trăim oare într-o perioadă în care statul și instituțiile sale, inclusiv agenții săi politici, sînt tot mai puțin în stare să formu­leze problemele-cheie? Iluzia din 1917, că problemele presante cu care se confrunta Rusia (pacea, împărțirea pămînturilor etc.) puteau fi rezolvate prin mijloace parlamentare „legale“, e similară iluziei din vremurile noastre că, de pildă, amenințarea ecologică ar putea fi evitată prin extinderea logicii pieței la aspecte legate de protejarea naturii (punîndu-i pe cei ce po­luează să plătească pentru pagubele pe care le pricinuiesc).

Traducere de Al. Polgár