Epoca Comunismului: Lovitura de stat din 47

INSTALAREA SISTEMULUI COMUNIST ÎN ROMÂNIA

Comentarii în jurul loviturii de stat din 30 decembrie 1947

Moto

Pentru ca un imperiu sa se poata naste este nevoie ca el sa fie precedat de un imperiu al cuvintelor, deci de o ideologie.

GABRIEL LIICEANU

Prin caracterul sau previzibil, lovitura de stat din 30 decembrie 1947 a fost si cea mai simpla actiune de acest gen din istoria României, în perioada 23 august 1944-1947, Monarhia româna a fost deposedata de toate atributele sale si a murit fara violenta si chiar fara prea mult zgomot, înainte ca anul 1947 sa se sfîrseascâ. A fost o nedreptate în ce-1 priveste pe tînarul suveran, dar si finalul unei crize prelungite a institutiei monarhice, demolate prin lovitura de stat din iunie 1930, punct de cotitura în existenta sistemului democratic, si dominata timp de peste un deceniu si jumatate de ilegitimitate. însa disparitia institutiei monarhice, ca o ruina adusa la nivelul zero si arata, a fost provocata direct de ocupatia sovietica, expresie a împartirii sferelor de influenta la sfîrsitul razboiului. Gînd au vazut pentru prima oara soldati sovietici, regina-mama Elena, la Tîrgu-Jiu, si scriitorul Mihail Sebastian, la Bucuresti au avut reactii diferite. Regina Elena nota în jurnalul ei: "Strazile erau împînzite de soldati rusi - niste brute murdare cu mers greoi". Mihail Sebastian, activist comunist în ilegalitate, va nota în Jurnalul sau: "Soldatii astia rusi, care trec pe strazile Bucurestiului, cu zîmbetul lor de copil si cu badarania lor cordiala, sunt niste îngeri". Este expresia prâpastiei între doua lumi. România s-a aflat în perioada 1944-1948 între aceste doua lumi, alunecînd vertiginos în cea de-a doua.

Statutul României postbelice

Sa revenim la momentul 23 august si la consecintele sale imediate. Parafrazînd o cunoscuta carte a Alinei Mungiu - pe care o vom analiza în detaliu în volumul IV - realitatile juridice ale României postbelice sunt obiectul unei fundamentale neîntelegeri, în dorinta de a legitima ideea unei continuitati a luptei politice anticomuniste între 1944 si 1990, dar si cu scopul de a pleda, cînd generos, cînd insistent, pentru necesitatea trecerii rapide a României postrevolutionare la sistemul democratic dinainte, pozitiile curentelor politice democratice au ocolit sau ignorat realitatile juridice ale României postbelice. Or, trebuie afirmat cu claritate ca statul românesc dinainte - dictatorial, dar si cel democratic din trecut - a fost desfiintat juridic de ocupantul sovietic, în întelegere cu celelalte Puteri învingatoare. Statul (independent) este definit ca "o entitate politica constituita pe un teritoriu delimitat de frontiere, de o populatie si de o putere institutionalizatâ. Titular al suveranitatii, statul personifica juridic natiunea". Asadar, izolînd si analizînd pe rînd atributele statului prin notiunile de "entitate politica", "teritoriu delimitat de frontiere", "populatie", "putere institutionalizatâ", "suveranitate", vom constata ca România anului 1944 se definea juridic cu totul altfel decît în definitia clasica a statului independent. Notiunea de "entitate politica" presupune vointa liber exprimata a comunitatii de a se organiza ca stat si de a-si alege forma de organizare. Populatia României de dupa 23 august 1944 avea calitatea de natiune învinsa si nu avea, asa cum bine stim, libertatea de a-si alege forma de organizare. Iesise dintr-o perioada de dictaturi si voia sa revina la sistemul democratic. Ocupantul sovietic a împiedicat si oprit acest proces, în privinta "teritoriului delimitat de frontiere", ocupantul sovietic îl ignora si, mai ales, nu îl recunostea. Situafia juridica a frontierelor României, începînd din 23 august 1944, nu se rezuma la pierderea Basarabiei si nordului Bucovinei sau la interdictia de a restabili autoritatea româneasca în partea Transilvaniei primita de Ungaria prin Dictatul de la Viena, ci a atins întregul teritoriu. Istoricul Dinu C. Giurescu este autorul unui volum decisiv pentru întelegerea statutului României între 1944 si 1948 (Guvernarea Nicolae Radescu), deoarece w. aceasta opera recenta sunt reproduse documente ale arhivelor americane, britanice si sovietice clarificatoare, precum si marturii credibile asupra procesului de abolire a vechiului stat românesc. Pentru a întelege exact atitudinea Uniunii Sovietice fata de România si, în principal, felul cum vedea aceasta statul român, vom face apel la citatul din Scînteia (5 decembrie 1944) - o reproducere dupa o revista moscovita oficioasa - în care se sublinia: "Comandamentul armatelor sovietice din acesta portiune a frontului sovieto-german manifesta o rabdare din cele mai mari, de care abuzeaza acei politicieni români care au transformat regiunea de front într-o arena de intrigi, ce submineaza mobilizarea fortelor poporului român si ordinea elementara din fara, sabotînd îndeplinirea Conventiei de armistitiu". Textul contine definitia fostei Românii în acceptiunea sovietica. Statul român era identificat drept "o portiune a frontului sovieto-german" si o "regiune de front", iar organizarea institutionala a tarii era redusa la "ordinea elementara", în acest text trebuie sa vedem gîndirea strategica sovietica cea mai adîncâ si ascunsa, dincolo de manifestarile publice ale reprezentantilor sai, în frunte cu Vîsinski, al caror scop real era relatia cu Marea Britanic si Statele Unite în cîmpul sferelor de influenta. Astazi putem identifica cu precizie gîndirea sovietica asupra soartei României: teritoriu aflat sub ocupatie si fara identitate juridica, aceasta urmînd a fi stabilita la Conferinta de Pace, gîndire sovietica aflata într-un acord politic si doctrinar cu marxism-leninismul. Daca deschidem Dictionarul de filozofie al Republicii Socialiste România din 1978 - adica în plin regim Ceausescu! - vom afla ca statul (democratic) este "un sistem organizational al clasei dominante în societate, instrument de exercitare a puterii acestei clase asupra celorlalte clase si categorii sociale, reprezentând un element principal al suprastructurii". Ei bine, aceasta teza marxista a stat la baza atitudinii Uniunii Sovietice fata de statul român pe care 1-a învins si cucerit în august 1944, autoritatea acestui stat capitulînd neconditionat si semnînd un armistitiu care a confirmat juridic punerea acestui stat la dispozitia înaltului Comandament Aliat (sovietic). Marele jurist român V. Dongoroz identifica interesele care alcatuiesc sfera omogena a statului prin:

1.Interesul privind existenta, integritatea si independenta statului.

2.Interesul privind conservarea asezarii politice a statului.

3.Interesul privind mentinerea asezarii sociale a statului.

4.Interesul privind bunele raporturi internationale ale statului.

Pe acest temei se poate atribui valoarea cea mai înalta luptei partidelor democratice, PNŢ, PNL si PSD, din perioada 1944-1948, precum si luptei regelui Mihai I, ca singuri factori politici interni care aparau si luptau pentru aceste interese. Partidul Comunist din România, ca exponent local al URSS, lupta pentru anihilarea acestor interese omogene ale vechiului stat român si pentru înlocuirea completa a lui cu un nou stat -comunist.

Aceasta noua realitate juridica a teritoriului României invinse este consemnata si în Jurnalul lui Burton Y. Berry, ministrul american la Bucuresti din perioada 1944-1947 (Romanian Diaries), unde statutul teritorial al tarii noastre este prezentat astfel:

Moldova, ocupata militar si izolata, cu o unitate militara sovietica amplasata pe Milcov, avînd si misiunea de a controla traficul dinspre Muntenia pe vechea granita medievala, precum si suspendarea comunicatiilor telefonice, telegrafice si de posta cu aceasta provincie.

Dobrogea, izolata, cu podul de la Cernavoda ocupat si trecerile cu bacul suspendate, precum si cu ocuparea militara a tuturor bazelor navale de pe litoralul Marii Negre. Tulcea, ocupata, iar navigatia pe Dunare oprita.

Banatul, considerat zona militara sovietica strategica, ocupat prin concentrare de trupe si cu stabilirea unui comandament zonal care acoperea si parti din Ungaria si Iugoslavia eliberate (caracter tipic transfrontalier).

Nord-vestul Transilvaniei, lasat sub administratie maghiara si sovietica, inclusiv cu alungarea administratiei românesti instalate dupa eliberarea integrala a acestei provincii românesti.

Basarabia si nordul Bucovinei, Insula serpilor împreuna cu zona maritima aferenta, precum si portiuni din Delta Dunarii, pierdute definitiv.

Asadar, este fundamental sa întelegem ca, dincolo de amanuntele mai mult sau mai putin politizate ale luptei fortelor democratice din perioada 1944-1948, proiectul sovietic viza distrugerea totala a vechiului stat român si înlocuirea lui cu un stat comunist, avînd un teritoriu, un regim politic, o situatie sociala, o manifestare internationala si o populatie hotarîte de Uniunea Sovietica prin intermediul Conferintei de Pace de la sfîrsitul razboiului. Pentru a explica de ce includem în programul sovietic si notiunea de "populatie" vom arata doar ca Uniunea Sovietica a hotârît ruperea relatiei naturale între românii din Basarabia si cei din Vechiul Regat si transformarea lor într-un nou popor - "poporul moldovean", ca a hotârît deportarea masiva a populatiei germane din România, ca a hotârît acceptarea emigrarii masive a populatiei evreiesti din România în Israel, ca a hotarît noua organizare teritorial-administrativâ a statului, cu Regiunea Autonoma Maghiara, de exemplu, si ca a hotârît amplasarea unei importante categorii a minoritatii maghiare în functiile de control si conducere ale noului stat comunist român. Toate aceste decizii care vizau notiunea de "populatie" de pe teritoriul României au fost hotârîte de Uniunea Sovietica.

Pentru proiectul sovietic de transformare a vechiului stat român îhtr-un alt stat român, cu configuratie diferita, era absolut necesara o perioada de prefaceri institutionale, perioada care s-a desfasurat între data de 30 august 1944 si cea de 30 decembrie 1947. Uniunea Sovietica avea nevoie sa rezolve problema juridica a momentului cînd se semneaza pacea, se stabilesc obligatiile României învinse, se ridica ocupatia militara si înceteaza autoritatea Comisiei Aliate. Pentru a împiedica revenirea României la vechiul ei statut, Uniunea Sovietica a cautat în permanenta sa impuna anumite reguli, anumiti termeni si o anumita relatie între ea si entitatea statala ocupata, astfel încît sa nu-i fie afectat dreptul de a decide asupra ei. Sa cercetam cîteva documente esentiale ale cazului.

Conventia de Armistitiu semnata la 12 septembire 1944 prezinta drept parti semnatare înaltul Comandament Aliat (sovietic) si "Guvernul si înaltul Comandament al României". Dar institutia "înaltul Comandament al României" era o improvizatie onomastica inventata de Ion Antonescu în momentul declansarii pregatirilor pentru recucerirea Basarabiei. Cu scopul de a crea iluzia unui parteneriat egal cu germanii, Antonescu a inventat aceasta denumire, care copia denumirea înaltului Comandament German pe care îl conducea direct Adolf Hitler, astfel încît România sa aiba "un organ de conducere si conceptie de sine statator" în fruntea caruia se situa Conducatorul statului. Asa cum am aratat, "înaltul Comandament al României", cu sediul în trenul,.Pacea", garat undeva, în Ialomita, a dat ultima sa directiva "de conducere si conceptie proprie" la 15 iunie 1941, cu o saptamâna înainte de 22 iunie 1944, data la care Germania a atacat Uniunea Sovietica. Dupa aceasta data, în ciuda aparentelor salvate de Antonescu, trupele române au actionat sau au fost încorporate directivelor înaltului Comandament German. Denumirea de înalt Comandament al României a fost folosita temporar, generic, si a fost legata exclusiv de persoana lui Ion Antonescu, înlocuind denumirea clasica de Mare Cartier General care se organizeaza pe timp de razboi. Cum Ion Antonescu era si Conducatorul statului, conducerea de catre el a operatiunilor militare ale trupelor românesti avea nevoie de o structura care sa para superioara organismelor de planificare si conducere obisnuite, în realitate, conducerea trupelor române, atît cît s-a putut face, a fost îndeplinita de un singur organism legal: Marele Stat-Major al Armatei României. Putem presupune ca în zilele de 22 si 23 august (dimineata), atunci cînd maresalul Ion Antonescu a hotârît sa reia conducerea trupelor românesti combatante, sa fi ordonat si revenirea la conceptul de înalt Comandament al României, însa, cum usor se poate observa, existenta practica a acestui organism dispare odata cu arestarea maresalului. Putem presupune ca ar fi vorba de Marele Cartier General. Cînd ne uitam în textul Conventiei de Armistitiu vom constata ca "Guvernul si înaltul Comandament al României" erau reprezentate de ministrul de Justitie Lucretiu Patrâscanu, de gen. Dumitru Damaceanu, adjutant al regelui, de principele stirbey si de omul politic Ghita Pop, niciuna dintre aceste personalitati neavînd vreo legatura cu Marele Cartier General. Mai mult decît atît, la 12 septembrie, data semnarii armistitiului, regele decretase deja, înca din 30 august, revenirea la Constitutia din 1923. La articolul III se preciza ca "pînâ la organizarea Reprezentantei Nationale, puterea legislativa se exercita de catre rege la propunerea Consiliului de Ministri". Asadar, autoritatea statului era suveranul si guvernul sau. Din seara de 23 august si pîna în dimineata de 13 septembrie, documentele oficiale ale statului -Proclamatia regelui, Declaratia catre tara a guvernului, decretele de numire a primului-ministru si de constituire a guvernului, decretele regale de reglementare a diferitelor probleme curente - nu consacra sub nici o forma existenta vreunui "înalt Comandament al României". O explicatie s-ar putea gasi în articolul l al Conventiei de Armistitiu, unde se precizeaza ca România "a intrat în razboi si duce razboiul alaturi de Puterile Aliate împotriva Germaniei si Ungariei", ceea ce presupune supravietuirea institutiei Marelui Cartier General - adica România a capitulat neconditionat la 23 august 1944, a iesit efectiv din razboi la 24 august si a reintrat la aceeasi data în razboi, dar împotriva Germaniei si Ungariei. Numai ca acelasi articol l precizeaza în continuare ca scopul intrarii în razboi si al ducerii razboiului alaturi de Aliati este "de a restaura independenta si suveranitatea României". Cum adica? întelegem ca participarea României la razboi în Vest ar fi avut drept scop restaurarea integritatii teritoriale. Altfel, acest articol consemneaza statutul României de tara lipsita de suveranitatea si independenta sa, atribute ale statului pe care trebuia sa le cucereasca prin participarea exemplara la razboi si, mai ales, prin respectarea tuturor prevederilor Conventiei de Armistitiu. De altfel, la articolul 18 al aceleiasi Conventii se preciza ca "va fi înfiintata o Comisie de Control Aliata, care va lua asupra sa, pînâ la încheierera pacii, reglementarea si controlul executarii prezentelor conditii, sub directivele generale si ordinele înaltului Comandament Aliat (sovietic), actionînd în numele Puterilor Aliate", în anexa articolului 18, autoritatea Comisiei Aliate de Control era definita în detaliu: "Guvernul român si organele sale vor îndeplini toate instructiunile Comisiei Aliate de Control, care decurg din Conventia de Armistitiu. Comisia Aliata de Control va instala organe sau sectii speciale, însarcinîndu-le respectiv cu executarea diferitelor functii, în plus.. Comisia Aliata de Control va putea sa aiba functionari în diferite parti ale României". Asadar, autoritatea suprema asupra României era exercitata de înaltul Comandament Aliat (sovietic), iar organul executiv se numea Comisie Aliata de Control, Conventia de Armistitiu tinînd loc de lege suprema. Toate prevederile Constitutiei din 1923, reintroduse de rege la 30 august 1944, puteau fi aplicate în viata curenta a târii numai în conformitate cu prevederile Conventiei, în spiritul acesteia si cu aprobarea celor doua organisme ierarhice superioare, care îsi instaleaza, cum am vazut din anexa, propria structura de ocupatie peste structurile institutionale ale statului.

Atît timp cît România a participat în continuare la razboi, Uniunea Sovietica a considerat drept autoritate a vechiului stat român un "înalt Comandament" (probabil Marele Stat-Major) si guvernele conduse de militari (gen. Sânatescu l, gen. Sânâtescu 2, gen. Nicolae Râdescu), adica institutii provizorii pentru timp de razboi. Aceste informatii conduc catre concluzia ca Uniunea Sovietica incorpora în subordinea înaltului Comandament Aliat (sovietic) institutiile executive ale statului român. Ordinul regelui de organizare a alegerilor si de reconstituire a institutiei Parlamentului a fost respins de înaltul Comandament Aliat (sovietic) si nu a fost aprobat decît atunci cînd au reusit sa impuna, neconstitutional, guvernul Groza, care mai întîi a desfiintat ilegal Senatul, a organizat alegeri doar pentru Camera Deputatilor si apoi a falsificat alegerile din 19 noiembrie 1946. Toate aceste abuzuri au fost aprobate în scris de Marea Britanic si Statele Unite, prin reprezentantii lor în Comisia Aliata de Control, confîrmînd astfel ca autoritatea suprema în statul român este înaltul Comandament Aliat (sovietic), care continua sâ-si exercite prerogativele, sub denumirea de Comandamentul Frontului Ucrainean, si dupa semnarea pacii si definirea statutului noii Românii. Acest fapt se petrecea, si el, cu acordul Marilor Puteri occidentale, care acceptau dreptul Uniunii Sovietice de a conduce activitatea trupelor sale ramase în România, de a controla efectele postbelice ale Conventiei de Armistitiu si de a asigura protectia intereselor sale în zona, asa cum faceau si ele în Italia, Germania, Olanda, Grecia etc.

în plan politic, lucrurile au fost lamurite la sedintele de Guvern din 15 si 16 septembrie 1944, cînd Lucretiu Patrâscanu a dat explicatii asupra prevederilor Conventiei de Armistitiu: "faptul ca textul Armistitiului, unde este vorba de Comandamentul Suprem Aliat, are trecut în paranteza cuvîntul sovietic, tine sa accentueze cine are puterea si cine are autoritatea sa transeze chestiunile românesti. [...] Comandamentul este reprezentat prin Uniunea Sovietica, o data pentru totdeauna, în toate discutiile noastre, Comandamentul sovietic este singurul care reprezinta Anglia si America, în România Comandamentul sovietic este acela care reprezinta toti aliatii". luliu Maniu a confirmat si el situatia de fapt: "Conducatorii oficiali ai armatei sovietice au declarat oficial si în conversatiile particulare, pe care le-au avut, ca ei vin în România ca într-o tara dusmana, ca o armata de ocupatie. Cînd ministru] Apararii român a cerut o audienta sefului înaltului Comandament Aliat (sovietic) din România acesta i-a raspuns ca «nu poate sa stea de vorba cu oamenii politici, ci cu militarii [de aici nevoia înaltului Comandament al României, nu Român, n.a.], fiindca sunt într-o tara straina, care este ocupata militâreste»." Ca un fapt semnificativ - pe care îl vom analiza mai jos -, ministrul român al Apararii a cerut atunci audienta sef rabinului Alexandru Safran, în ideea ca evreii conduc Uniunea Sovietica, rugîndu-1 sa-i obtina o audienta la generalul rus în cauza. Scena, inclusiv cu intermedierea lui Safran, s-a repetat si cu prim-ministrul Constantin Sânatescu. si tot în plan anecdotic, putem arata ca delegatia româna aflata la Moscova pentru a semna Conventia de Armistitiu a descoperit chiar în momentul semnarii ca nu are nici un sigiliu care sa parafeze în numele României acel act. Pe Conventia de Armistitiu semnata la 12 septembrie 1944 a fost pus, improvizat, sigiliul de la inelul printului stirbey, aflat de fata.

Un alt amanunt, care va fi probabil lamurit de juristi, s-ar putea constitui în sursa istorica de cea mai mare importanta. Pentru aplicarea în România a prevederilor Conventiei, a fost înfiintata Comisia româna de aplicare a Armistitiului, formata din experti români, în momentul în care acestia au început sa ia la rînd articolele Conventiei, împreuna cu reprezentantii sovietici ai Comisiei Aliate de Control, au constatat ca partea sovietica da o interpretare diferita, total neasteptata, acelor prevederi. Practic, interpretarea sovieticilor ignora total Dreptul românesc, dar si Dreptul International, cum ar fi de exemplu drepturile persoanelor refugiate, azilante, al rudelor de grad întîi, dreptul la optiune libera etc. Pe sovietici îi interesa capturarea basarabenilor si bucovinenilor care se refugiasera în România si mai ales a vechilor luptatori nationalisti. In fata presiunilor delegatilor sovietici, reprezentantul român, Savel Radulescu, "provoaca, la 15 decembrie 1944, o discutie cu gen. It. Vinogradov, contraamiral Bogdenko si Kirssanov, consilier politic în Comisia Aliata de Control (sovietica), precizînd ca România nu va renunta la Dreptul International si refuza sa interpreteze o lege sovietica care nu putea avea extensiunea juridica în România". Lucrarile Comisiei au fost suspendate si raportul a fost trimis la Moscova. De acolo a venit raspunsul personal al lui Molotov: "Dreptul International nu este dreptul sovietic. Sa se continuie repatrierile si urgent!" (Liviu Vâlenas, în culisele negocierilor cu Uniunea Sovietica). Asadar, în acceptiunea Uniunii Sovietice, pe teritoriul ocupat de ea în România se aplica dreptul sovietic. Uniunea Sovietica se considera îndreptatita sa aplice acest regim prin actul de învestire cu autoritate deplina asupra treburilor românesti oferit de Marea Britanic si de Statele Unite, în momentul în care ne vom uita pe actele cele mai importante emanate de la înaltul Comandament Aliat (sovietic) sau pe unele Decrete de maxima importanta ale regelui Mihai din aceasta perioada, vom gasi urmele evidente ale Dreptului sovietic. Este suficient deocamdata sa atragem atentia ca legea prin care se înfiinta "Tribunalul poporului" introducea institutii juridice, ca cea a "acuzatorilor publici", pe care Dreptul International nu le cunostea.

Guvernul Petru Groza, ca de altfel orice guvern controlat de Uniunea Sovietica, avea rolul de a gestiona România redefinitâ prin Tratatul de Pace în numele URSS, pentru momentul cînd, prin încheierea razboiului, institutiile de control Aliate îsi încetau existenta, astfel ca impunerea guvernului Groza prin folosirea tancurilor sovietice din Bucuresti, precum si prin conducerea treburilor statului fara sanctiunea regala - pe timpul grevei regale -nu au fost altceva decît aspecte ale instituirii noii autoritati a noului stat. Pentru ca expresia "noul stat" sa nu para fortata sau grotesca, vom sublinia înca o data ca, prin semnarea de catre România a Tratatului de Pace, statul nostru iesea juridic din statutul de teritoriu ocupat ca urmare a razboiului, se încheia perioada tranzitorie neconstitutionala, noul stat România fiind recunoscut în noile granite, cu populatia ramasa între acele frontiere, cu suveranitatea si independenta restabilite (teoretic) si cu dreptul, tot teoretic, de a opta pentru regimul sau politic prin alegeri libere. La finalul razboiului, institutiile superioare militare (Marele Cartier General sau înaltul Comandament al României) îsi încetau existenta, Armata fiind subordonata Ministerului Apararii Nationale, adica guvernului, în lipsa Parlamentului, guvernul devenea autoritatea centrala si pe acesta 1-au schimbat sovieticii pentru a-si asigura desfasurarea proiectului de transformare a României în stat comunist. Existenta regelui si a Constitutiei din 1923 îi deranja în cel mai înalt grad, motiv pentru care guvernul Groza a continuat sa conduca tara fara a tine cont de prevederile constitutionale care instituiau atributiile regelui, fara semnatura suveranului pe decrete, desfîintînd Senatul fara modificarea Constitutiei, etatizînd Banca Nationala si alte actiuni arbitrare, un an si jumatate dupa încheierea Tratatului de Pace. Ne întrebam, cu îndreptatita curiozitate, daca atributele cunoscute ale statului sunt identificabile ca existente înainte de 30 august 1944 si dupa 30 decembrie 1947, cum poate fi definit statul român între aceste date'? In al doilea rînd, în ce masura un stat caruia i se modifica frontierele, regimul politic, componenta populatiei, care îsi pierde suveranitatea si independenta, caruia i se schimba denumirea (Republica Populara Româna, nu România), este acelasi, din punct de vedere juridic, cu cel dinainte? Iar acum punem cea de-a treia întrebare: daca România Mare ar fi luptat cu orice risc în 1940, inclusiv cu cel al înfrîngerii si dezmembrarii, daca înainte de acest cataclism national din 1944 am fi avut un stat democratic, constitutional, si nu doua dictaturi, oare soarta României Mari ar fi fost aceeasi?

Temeiul juridic urmarit de Uniunea Sovietica a fost reconstituirea statului român printr-o hotarîre a Marilor Puteri la Conferinta de Pace, astfel încît existenta statului Republica Populara Româna sa fie consecinta deciziei Marilor Puteri de la sfîrsitul celui de-al doilea razboi mondial, si nu o continuare sub alt regim a vechiului stat românesc. Altfel spus, Uniunea Sovietica era interesata ca legitimitatea istorica a târii noastre sa fie anulata juridic printr-un act nou si inatacabil. O Românie care îsi continua existenta statala de la 1919, trecea printr-un regim comunist si apoi, cîndva, revenea la statutul sau de stat independent si suveran democratic, i-ar fi pus URSS-ului mari probleme în viitor asupra dreptului sau de ocupatie a provinciilor românesti din est. Cum s-a vazut în 1989, prin negocierile geopolitice din Malta între URSS si Statele Unite, proiectul sovietic a functionat perfect, România fiind împiedicata, în primul rînd de occidentali, sa revendice teritoriile pierdute si a mai fost si obligata sa semneze tratate cu vecinii (cum este celebrul Tratat cu Ucraina), care sa certifice frontierele statului comunist l' român hotârît de Conferinta de Pace (URSS) în 1946. Nimeni nu a recunoscut, începînd cu 1990, vechiul stat român România Mare, pe care îl recunoscuserâ tot Marile Puteri în 1919, si ceea ce au recunoscut a fost si este configuratia teritoriala data României de catre URSS odata cu transformarea sa în stat comunist.

Unde este nedreptatea? Nedreptatea este acolo unde Marile Puteri implicate în liberalizarea europeana din 1989 au stabilit ca punct de reper pentru negocierea destinderii si eliberarii în Europa Centrala si de Est, configuratia statelor independente în anul 1919, în timp ce punctul de reper pentru recunoasterea configuratiei României eliberate prin revolutia din 1989 este anul 1946!

Datorita acestor considerente de drept, lupta regelui si a partidelor politice democratice din perioada 1944-1948, ne intereseaza pe noi foarte putin în acest studiu. Ele au reprezentat zbaterea unei minoritati politice constiente, de a rasturna un mecanism colosal care se rostogolea spre ea pentru a o strivi. stim ca, tradata de la cap la coada de aliatii sai occidentali, opozitia democratica a fost strivita. Din acest izvor de drept otravit si purulent, la care Marile Puteri se uita si astazi ca într-o mlastina, au curs si toate evenimentele din jurul abdicarii regelui Mihai I la 30 decembrie 1947. Dupa 1989, nimeni nu si-a asumat responsabilitatea de a pune pe biroul presedintelui Statelor Unite declaratia catre natiunea americana din 9 august 1945 a presedintelui Truman: "La Yalta cele trei guverne au decis sa asume o responsabilitate comuna la instalarea unor regimuri de larga concentrare democratica în toate tarile satelite. Aceasta rezolutie a fost confirmata la Potsdam pentru România, Ungaria si Bulgaria. Aceste tari nu vor cadea deci niciodata în zona de influenta a nici unei puteri" si sâ-1 întrebe cum îsi explica faptul ca Uniunea Sovietica a ignorat total pozitia oficiala a Statelor Unite într-o chestiune de drept international. Dar, mai ales, cum se face ca dupa 1989 aceasta declaratie oficiala de politica externa a Statelor Unite a fost uitata?

Tentativele post factum de a reinstaura ceva din suveranitatea fostului stat românesc democratic nu au lipsit imediat dupa 23 august 1944, chiar daca asta/i ele par usor ridicole. Decretul regal Nr. 1626/31 august 1944 încerca un simulacru de revenire la democratie prin repunerea formala în vigoare a Constitutiei din 1923:

Art. I. Drepturile românilor sunt cele recunoscute de Consti-tutiunea din 1866, cu modificarile ce ulterior i-au fost aduse si de Constitutiunea din 29 martie 1923.

Art. II. Sub rezerva celor cuprinse în art. III si IV, puterile statului se vor exercita dupa regulile asezate în Constitutiunea din 29 martie 1923.

Decretul continea si o eroare juridica, pentru ca acea Constitutie din 1923 fusese abrogata prin ultimul articol al Constitutiei din 1938, iar aceasta, la rîndul ei, nefîind abrogata, este valabila si astazi. Era evident o fortare a situatiei, o încercare disperata de a înfrunta o realitate amenintatoare, dar parca esenta acestui act este mai degraba dorinta de a "anula" juridic cei sase ani si jumatate de regim dictatorial. Oricum, efortul regelui se dovedeste laudabil, dar astfel de decrete goale de continut nu puteau schimba realitatea juridica a României: conducerea statului fusese încredintata înaltului Comandament Aliat (sovietic) si apoi Comisiei Aliate de Control (sovietic). Acestea exercitau toate puterile statului prin viza finala asupra oricarei decizii si impuneau prin ordine propriile hotârîri. Cînd au vrut, sovieticii au dat ordine, avertismente, au proferat amenintari: "Comisiunea Aliata de Control CERE ca guvernul român sa curme acesta politica de taraganare a îndeplinirii obligatiunilor luate asupra-si prin Conventia de armistitiu de la 12 septembrie si sa se apuce, în mod serios, de asigurarea îndeplinirii rapide si constiincioase a tuturor clauzelor de armistitiu." România avea un presedinte - maresalul Malinovski, si un vicepresedinte, gen. It. V.P. Vinogradov. începea, de fapt, o ultima lupta a gruparii politice democrate, în frunte cu regele, pentru a mobiliza populatia tarii în favoarea vechiului sistem democratic. Rezultatul acestei lupte a fost concentrat apoi în procentele reale ale alegerilor din 1946, motiv pentru care ocupantul sovietic, în deplina întelegere cu aliatii sai occidentali, a fost nevoit sa intervina brutal. Sa nu uitam declaratiile lui Molotov si relatia tranzactionala dintre URSS si anglo-americani, pe diferite zone ale globului, care obligau Moscova sa asigure un minim de credibilitate schimbarilor de regim din tarile ocupate. Altfel spus, de ochii lumii, dar si din interese de negociere cu occidentalii, URSS trebuia sa convinga opinia publica internationala ca trecerea României la sistemul comunist se face "prin vointa poporului român". Cum tara noastra avea cazul particular al unui rege erou si o forta politica a carei conducere functionase pe durata razboiului ca agentura britanica, cum aceste forte rezistente aveau capacitatea de a scoate oameni în strada pentru a protesta si, astfel, pentru a distruge constructia de imagine si propagandistica a transferului la sistemul comunist, ocupantul a fost nevoit sa intervina direct si vizibil. Trebuie însa spus ca principalul instrument al luptei publice a fost nevoia de a gasi un vinovat pentru situatia tarii, iar acel vinovat a primit denumirea generica de fascist. Toti cei care se opuneau instalarii sistemului comunist erau trecuti în categoria de fascisti, iar acest lucru primea si o confirmare juridica prin cele doua legi nenorocite de urmarire a vinovatilor pentru razboiul împotriva Aliatilor, legi care proveneau din initiativa lui luliu Maniu de a-si pedepsi adversarii politici.

Distrugerea sistematica a ramasitelor statului democratic român - slabit substantial de doua dictaturi anterioare - s-a declansat chiar în ziua ocuparii Bucurestilor de catre trupele sovietice (30 august 1944), iar prima masura a fost vînâtoarea de oameni, începea, de fapt, procesul de instalare a sistemului comunist în România. Acesta a fost autentificat prin toate actele internationale care au recunoscut statul comunist român, de la primirea sa în ONU cu drepturi depline si alegerea ministrului sau de Externe drept presedinte al unei sesiuni, pînâ la acordarea Clauzei natiunii celei mai favorizate de catre SUA. în tot acest timp, cu foarte mici exceptii, actele guvernarii comuniste din România au primit aceeasi legitimitate juridica, prin calitatea de subiect de drept international recunoscuta fara restrictii politice. Unii contesta astazi aceasta legitimitate a statului comunist român, dar ea râmîne din pacate în picioare în fata oricarui tribunal international. Doar legile supreme ale respectarii drepturilor omului au putut exercita presiuni asupra regimului comunist, urmarind mai mult scopuri economice, umanitare restrînse si, într-o masura secundara, unele interese politice vagi.

Oricît ar parea de categorice si pline de cinism aceste aprecieri, ele se extrag cu luciditate si complet documentat din realitatea juridica si istorica. Mai mult decît formularea lor sintetica, ele intentioneaza sa atraga atentia ca si astazi - calcînd peste suferinta milioanelor de victime românesti ale comunismului - România este identificata dupa aceste acte, tratata din perspectiva acestor documente nedrepte, simultan cu tendinta noastra de a continua sa fabulâm, crezînd ca lucrurile stau altfel. N-am facut aproape nimic sa le anulam prin acte fundamentale de politica externa, care sa încheie al doilea razboi mondial si pentru noi. Un singur demers fundamental, sprijinit pe o larga adeziune, a fost enuntat: cererea de intrare în NATO, dar ceva concret - reforma, compatibilitate, integrare esalonata - nu a facut pînâ acum decît Armata. Datorita repetarii erorilor sale "istorice" în deceniul 1990-2000, România intrata în NATO va cunoaste mult timp dupa acest eveniment frâmîntarile politice, sociale si economice ale unei tari care nu si-a rezolvat conflictul stat-societate, asteptînd doar, ca si dupa 1859, aplicarea modelului occidental si rezolvarea de catre organismele internationale a problemelor sale de fond.

Supusi unui experiment dezintegrator si institutionalizati unui sistem politic întemeiat pe teroare, românii nu înteleg nici acum pe ce lume traiesc. "Procesul comunismului" sau, altfel spus, procesul iesirii din acest cosmar trebuie sa înceapa cu întelegerea mecanismelor experimentului. Analiza de fata, care foloseste drept pretext momentul trecerii României de la Monarhie la Republica, este o tentativa de acest gen. Ea reprezinta imaginea compusa despre fenomen a unui român nascut în comunism, dar care n-a încetat nici o clipa sa se raporteze la alt sistem de valori.

O formalitate asezata pe o gramada de bani

Sfîrsitul anului 1947 marcheaza lichidarea ultimelor ramasite politice ale fostelor partide democratice. Ca urmare a scandalului "Tamadâu" - tentativa tardiva a Partidului National Ţaranesc de a-si salva liderii, asa cum le cereau americanii si britanicii de mult - formatiunea politica a lui luliu Maniu este dizolvata sub semnatura regelui Mihai I. Sentinta din 13 noiembrie 1947, care trimitea în puscarie toata conducerea PNŢ-ului, desi era cît se poate de abuziva, avea doua scopuri precise: distrugerea alternativei politice democratice de Stînga a târii, care facea o concurenta covîrsitoare bolsevicilor, si anihilarea agenturii britanice în România, în zilele de 5 si 7 noiembrie fusese îndepartata de la Putere si gruparea Tatarescu. Este astazi cunoscut faptul ca regele Mihai a plecat în Marea Britanie pe 12 noiembrie pentru a participa la ceremonia casatoriei printesei mostenitoare Elisabeth, astazi regina. Conform comunicatului Casei Regale, el lipsea din tara pentru 20 de zile. Atît regele si, mai ales, regina-mamâ Elena nu ne-au dat prea multe informatii despre ceea ce s-a întîmplat în toata perioada absentei suveranului din tara, perioada care s-a prelungit mult peste intervalul anuntat, dînd astfel un anumit sprijin indirect pregatirilor comunistilor de a-1 debarca. Comportamentul liderilor comunisti din aceasta perioada este cumva straniu, daca îl raportam la legile târii si la uzantele constitutionale vechi, ei actionîhd atît public, cît si neoficial, ca si cum ar fi existat o întelegere cu regele ca acesta sa nu se mai întoarca. Este tot mai des invocata vizita oficiala a lui Tito în România, ocazie cu care întregul protocol regal este încalcat si liderii comunisti se poarta ca stapîni ai unei republici. Mihail Sadoveanu chiar si-a permis sa declare, înca din 19 decembrie, ca România nu este regat, ci o "democratie populara", în 20 decembrie 1947, asa cum arata foarte exact Eleodor Focseneanu, fost avocat al regelui (Doua sâptamîni dramatice din istoria României), Lucretiu Pâtrascanu cerea amendarea în Parlament a asa numitei "legi a pierderii nationalitatii", date de regimul national-legionar sub Antonescu. Noile articole introduceau un termen de la care cetateanul român, care pleaca în strainatate si nu se întoarce la termenul anuntat sau care da declaratii potrivnice târii, îsi pierde nationalitatea. Este clar ca îl vizau pe rege si ca se puneau în garda în eventualitatea uneri reactii regale la faptul ca în tara Mihai I fusese deposedat de toate atributiile sale. Mai mult, atunci cînd s-au trezit pur si simplu cu regele întors în tara, pe 21 decembrie 1947, reactia comunistilor a fost si de surpriza, si de panica. O privire lucida aruncata asupra acestui caz - mentinînd necesara deferenta pentru persoana si personalitatea fostului suveran, aflat în viata - duce la o singura concluzie: a existat o perceptie implicita sau indirecta, mai ales prin comportamentul reginei-mamâ, ca între guvernul comunist si rege a intervenit sentimentul ca acesta nu se va mai întoarce. Nu exista probe deocamdata pentru a argumenta o întelegere precoce, dar toate miscarile actorilor acestei abdicari transformate la 30 decembrie în lovitura de stat contureaza o astfel de stare de asteptare a urmatoarei miscari. De ce nu s-a întîmplat asa, de ce nu a ramas regele în Occident?

Nu stim, în detaliu, ce anume s-a petrecut cu regele în Marea Britanie, dar ne este greu sa credem ca familiile regale prezente la ceremonii nu au discutat situatia suveranului român. Cu toate acestea, nu a existat nici un act de sprijin sau vreo solutie practica venita din partea acestor Case regale. Biograful Arthur Gould Lee mentioneaza în cartea sa Coroana contra secera si ciocanul ca regele Mihai s-a consultat cu rudele sale, cu Churchill, maresalul Smuts, dl. Attlee, dl. Eden si dl. Bevin. Toti i-au transmis acelasi mesaj: "Daca dati de necazuri, nu va vom putea ajuta deloc", încercînd sa ia legatura cu George Marshall, acesta 1-a refuzat, comunicîndu-i ca "o întîlnire oficiala este imposibil de aranjat". Cum adica? Oficial, la acea data regele Mihai I era seful statului român! stim ca regele Mihai a fost nevoit în exil sa îsi ia tot felul de slujbe, ca un om de rînd, si ca Elvetia nu i-a recunoscut nici macar titlul de rege, admitînd sâ-si treaca în acte Mihai de România, cum îi cheama pe celebrii actori americani Robert de Niro sau Danny de Vito. Ceva greu de admis din punct de vedere al solidaritatii regale si occidentale s-a întîmplat cu regele nostru si cu atît mai neplacut si nedrept fata de autorul curajos al actului de la 23 august 1944. în aceste conditii, lipsit de cei mai elementar sprijin, regele Mihai s-a întors acasa. Putem admite oricînd ca s-a întors la datoria sa, dar si ca nu avea unde sa se duca. El a fost chemat de la Sinaia în ziua de 30 decembrie de catre Petru Groza si obligat sa semneze textul abdicarii, dupa o consultare cu mama sa. Conform marturiei fiului lui Petru Groza, tatal sau 1-ar fi prevenit pe rege înca din martie 1947 ca va trebui sa renunte la Tron. A existat un conflict intern la nivelul noii conduceri a târii înca din 1945, Petru Groza insistînd pentru a i se încredinta rezolvarea problemelor Monarhiei si Bisericii. Revenirea neasteptata a regelui a slabit autoritatea lui Groza în problema Monarhiei si a produs o implicare directa pe traseul Moscova-Gheorghiu-Dej. Trebuie subliniat ca, din punctul de vedere al vechii Constitutii din 1923, regele îsi pierduse la acea data, practic, toate prerogativele. De ce anume se întorsese regele, iarasi este foarte greu de înteles, decît daca credea ca poate produce o revolta generala a populatiei. Asa ceva nici nu i-a trecut prin minte. Prezenta sa devenise, efectiv, inutila si îi încurca pe comunisti în aspectele formale ale procesului de instalare a sistemului comunist în România. Aflat sub influenta totala a mamei sale, o regina care suferise cumplit în România, regele Mihai I va abdica sub presiunea realitatii, în sedinta Consiliului de Ministri din aceeasi zi de 30 decembrie 1944, convocata la ora 15.30, Petru Groza va face celebra declaratie: "Doamna si domnilor ministri, vreau sa va comunic ca actul acesta s-a facut prin buna învoiala. Regele a constatat - asa cum este scris aici - ca institutia monarhiei era o piedica serioasa în calea dezvoltarii poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prieteneasca a monarhiei, fara zguduiri - cum poate inamicii nostri ar fi dorit. Ca sa utilizez o expresie a reginei-mamâ, poporul a facut azi un divort, si decent, si elegant, de monarhie". Oricînd putem afirma ca este declaratia unui criminal comunist. Dar sa fi mintit în asa hal Petru Groza, cel de atunci, el, crestinul si regalistul, încît sâ-si permita sa puna în gura reginei-mamâ o declaratie falsa? Nu credem. Conform presei occidentale, regina Elena a repetat aceasta declaratie în Elvetia, imediat dupa sosire. Apoi, dupa trei luni, regele detronat a revenit si a declarat ca abdicarea s-a facut prin forta. A vorbit surzilor. Memorialistica acestui eveniment este lovita de o contradictie fundamentala: goniti evident din România, suveranii români ar fi invocat pe moment o despartire amiabila! Nu avem dubii ca abdicarea s-a facut sub presiune si amenintare, ca a fost un act de impunere si ca fara acesta regele ar fi ramas pe Tron. Probabil însa ca asasinarea regentului Bulgariei a fost un avertisment prea apropiat si clar, încît regele IVTihai I sa nu se teama pentru persoana lui. Ceva nu este în regula cu tot acest joc. Lipsesc prea multe informatii despre acest moment istoric - moment pe cît de simplu, pe atît de opac - si numai faptul ca este acceptat ca inevitabil nu poate sa ne împiedice sa încercam sa-1 întelegem.

Conform versiunii sovietice, Moscova a dorit îndepartarea imediata a regelui Minai, printr-o întelegere cu Marea Britanie în schimbul instalarii unui regim democratic în Finlanda. Cum în tara scandinava ascensiunea agentului sovietic Paasikivi spre conducerea statului parea de neoprit, Stalin ar fi plecat urechea la românul Petru Groza. Biograful acestuia, Feodosii Konstantinovici Vidrascu, avea sa-i declare lui Dan Zamfirescu: "Cel care v-a salvat pe voi a fost Petru Groza. El a fost singurul om politic din Est care 1-a cucerit pe Stalin cu modul de a fi, cu curajul de a-i spune adevarul, în forme care sa nu-1 supere, cu umorul sau si cu rezistenta la bautura si nesomn. Statea de seara pînâ dimineata cu Stalin, bînd si spunîndu-i anecdote piperate de care acesta facea mare haz, iar la sfîrsit plasa cîte o cerere în favoarea voastra" (Dan Zamfirescu, Regele si maresalul). Fara îndoiala ca marturia pare ea însasi anecdotica, dar nu avem voie sa uitam ca structurile totalitare concentrate la vîrf, cu Puterea izolata în mîna unui singur om (cazurile Hitler, Antonescu, Stalin) au fost influentate si de umorile conducatorilor, de starea lor de sanatate, de viziuni si amintiri personale, care fac din evenimentele decisive niste acte altfel inexplicabile. Nici astazi istoriografia mondiala nu poate explica lipsa de prevedere si de reactie sovietica la atacul german din 22 iunie 1941 decît printr-un fapt personal: Stalin nu credea ca Hitler va ataca. Este evident ca un fapt de importanta istorica a depins de parerea unui om, la fel cum lui Hitler i s-a parut ca, trimitîndu-1 în secret pe Hess în Anglia, rezolva razboiul. Am vazut cum a hotarît Ion Antonescu trecerea Nistrului în timpul unei crize de sanatate, cu temperatura de 40 de grade, în 1949, cînd URSS a hotarît trasarea noilor frontiere ale României, comisia sovietica de topometri a fost îmbatata de un cîrciumar evreu din Dorohoi, care avea un frate cîrciumar în Darabani, si astfel granita de nord a tarii noastre trece pe la nord de Dorohoi si Darabani, iar nu pe la sud de ele. Iata de ce marturia lui Vidrascu nu trebuie ignorata, într-un sistem democratic solid, cum era si este cel american, un presedinte cu grave probleme de sanatate si usor influentabil în fata colaboratorilor sai, cum a fost Roosevelt, poate avea opinii, viziuni si accese umorale, dar orice decizie trece prin judecata corpului politic al tarii, organizat legal si supus legilor sistemului democratic. Deciziile lui trebuie sa se transforme obligatoriu într-o lege votata de Parlament si daca Parlamentul nu o da, decizia râmîne la nivelul ei primar: o opinie, o viziune sau un acces umoral, consemnate inofensiv în cartile de istorie. Probabil ca din acest motiv fundamental se vorbeste insistent în ultimii ani de implicarea lui Roosevelt în preliminariile atacului de la Pearl Harbour, pentru a putea provoca decizia Parlamentului american de intrare în razboi.

în descrierea evenimentelor din decembrie 1947, versiunea regala este lovita si ea de o contradictie de neînteles, în cel mai bun interviu al sau, acordat lui Philippe Viguie Desplaces, regele Mihai are o replica naucitoare cînd este întrebat: "Comunistii v-au cerut în mod imperativ sa parasiti România?" Fostul suveran va raspunde: "Nu. Facînd pe generosul, Groza mi-a spus sa râmîn. A râmîne nu mai avea însa nici un sens. As fi fost un prizonier în mîinile lor, cu toate riscurile pe care o astfel de situatie le comporta, mai devreme sau mai tîrziu" (Ph. V. Desplaces, Mihai al României, O domnie întrerupta). Nu mai întelegem nimic - cum a fost posibil ca regimul comunist al lui Petru Groza sa-i ofere regelui detronat sa râmîna îh tara?! Fiind convinsi ca afirmatiile regelui Mihai I sunt perfect credibile si autentice, ca nu pot fi nici o clipa banuite de inexactitate, trebuie sa acceptam ca relatia rege-regim comunist a continut si detalii ale unei întelegeri amiabile, de factura personala, nu însa si din punct de vedere institutional. Pe comunisti (adica pe sovietici) îi interesa schimbarea ordinii de stat, a institutiei Monarhiei, nu neaparat ostracizarea regelui. Conflictul personal cu regele a aparut în momentul cînd acesta s-a întors pe neasteptate în tara, desi comunistii erau convinsi ca a ramas în Occident.

Exista un secret, tinut astfel cu strasnicie si de opozitia româneasca din emigratie, si de statul comunist, în frunte cu Securitatea. Nimeni nu este dispus sa dea explicatii ce s-a întîmplat cu cele 20 de milioane de franci elvetieni, plasati de guvernul Antonescu, din ordinul lui Mihai Antonescu în Occident, în timpul anchetei, Mihai Antonescu va declara: "S-au creat fonduri la legatiile din Berna, Ankara, la Madrid, la Stockholm, prin transformarea în valuta a disponibilului în lei al Ministerului de Externe, fond special pentru legatii în strainatate". Eugen Cristescu si maresalul Antonescu vor confirma si ei în ancheta aceasta actiune. Cele 20 de milioane de franci elvetiei erau în realitate opt milioane devize - de fapt, fondul pentru activitati de informatii si spionaj în strainatate al târii noastre - si 12 milioane în echivalent lingouri de aur la Union de Banques Suisses. Este suma pe care o vîna si Carol II din Mexic, prin insistenta cu care le cerea americanilor sâ-i permita preluarea conducerii emigratiei române. Acestia sunt si banii care stau la originea scandalurilor si dezbinarii emigratiei române, precum si a usurintei cu care Securitatea comunista a penetrat aceasta emigratie dezbinata, folosind-o si platind-o inclusiv cu banii aflati în bancile elvetiene. Cum fondul se afla la dispozitia "guvernului României", iar guvernul României era acum comunist, a fost nevoie de o negociere secreta pentru ca o parte din bani sa fie folositi de emigratie - au ajuns, pîna la urma, într-un cont personal pe numele sotiei lui Visoianu - iar alta parte sa ramînâ la dispozitia guvernului comunist. Avem temeiuri sa credem ca Securitatea nu a dorit si nici acum nu doreste sa dea detalii despre felul cum a folosit aceste fonduri în activitatile de culegere de informatii, atît în interiorul emigratiei române, cît si în statele unde se stabilisera nucleele refugiatilor. Problema fondului pus de Antonescu la dispozitia emigratiei a fost conflictul de interese între dorinta refugiatilor de a folosi sumele în scopul personal al supravietuirii în Occident, pentru a-si face "o situatie", si obligatia de a consuma acele sume în propaganda si actiunile împotriva regimului comunist de la Bucuresti. Regele Mihai I a ramas "pe afara", îhtr-o situatie extrem de delicata si nedreapta. Istoriografia româna mai are un subiect de dezbatere legat de abdicarea din decembrie 1947, dar mai ales de soarta regelui nostru în exil: cu toate ca avea cel mai puternic argument faptic si cea mai înalta pozitie morala si sociala, regele Mihai I nu a devenit seful emigratiei române, pierzîndu-se în anonimat, în timp ce rezistenta anticomunista si implicarea în Razboiul rece au fost preluate de legionari, de printul Nicolae si de cîteva grupulete de fosti diplomati. La reconstituirea faptelor, Mihai Antonescu va declara ca suveranul îi ceruse înca din tara ca rezervele în aur, precum si o suma de doua milioane de franci elvetieni sa fie trecuti pe numele sau, pentru a-i putea folosi daca va fi nevoit sa abdice sau sa fuga din tara (Procesul maresalului Antonescu, voi. 3, p. 89). La un moment dat, insistentele regelui au devenit atît de mari, încît maresalul 1-a refuzat brutal, transmitîndu-i ca, fiind tînâr, are viata înainte. Asa a ramas regele Mihai I fara nici un sprijin material, abandonat si de casele regale si de emigratia româneasca. Acest lucru este bine sa fie stiut, pentru a dimensiona si mai bine drama personala a suveranului nostru, pentru a-i întelege revolta fata de acuzatia ca ar fi plecat cu averi din tara, precum si interesul pentru redobîndirea unor proprietati, în folosul unei familii binecuvîntate de Dumnezeu numai cu femei si un nepot, lipsiti de orice drept dinastic. Cîteva aluzii ale regimului comunist, si sub Gheorghiu-Dej, si sub Ceausescu, ne fac sa credem ca regele a primit o compensatie - probabil, modesta - pentru acceptarea abdicarii, care este si singura abdicare din istoria Monarhiei române, în mod cert însa a primit promisiuni. De altfel, acelasi biograf al regelui si al reginei-mamâ, Arthur Gould Lee, reproduce în cartea citata si urmatorul dialog: (Petru Groza): "Suntem gata sa va acordam un ajutor financiar generos, pentru contributia voastra la lovitura de stat [din 23 august 1944, n.a.] si pentru ca dorim sa rezolvam aceasta problema elegant, fara frictiuni, si, bineînteles, puteti beneficia si de venitul proprietatilor dumneavoastra de aici. (Gheorghiu-Dej): Asa e. Promitem sa va lasam sa va pastrati toate domeniile personale. Veti beneficia de întregul venit si nimeni nu se va atinge de ele". Daca acest dialog, chiar si asa literaturizat, ar fi aparut într-o carte comunista, poate am fi crezut ca este o tipica informatie de propaganda. Regele însusi va declara, în acelasi excelent interviu, ca la abdicare "Administratorul Coroanei a cerut pentru noi uzufructul anului 1947: acesta reprezenta aproximativ patru milioane de franci elvetieni. Comunistii au raspuns ca tezaurul Bancii Nationale era gol. Ne-au acordat suma de doua sute optzeci de mii de franci elvetieni si cincizeci de mii de dolari. Groza îi spusese mamei mele sa nu îsi faca griji, ca el nu «îl va lasa pe fiul ei sa moara la umbra piramidelor». Facea aluzie la regele Victor-Emmanuel care, alungat din Italia, se refugiase în Egipt, unde murise fara un ban. Dar Groza, ca de obicei, mintise. Noi nu am obtinut niciodata nimic de la el". Ce nu precizeaza fostul suveran este daca aceste promisiuni financiare vizau o plata imediata sau o suma destinata vietii sale în exil. Daca a fost vorba de a doua versiune, declaratiile de presa curajoase si loiale ale regelui au anulat termenii acestei întelegeri. Ea explica însa retragerea nationalitatii regelui, atunci cînd a început sa dea declaratii potrivnice regimului comunist din România, precum si temeiul legal al redobîndirii proprietatilor sale, astazi. Iar regele Mihai a avut înca o data dreptate: nu ni-1 putem imagina stînd Ia castelul sau din Sâvîrsin sub regimul comunist si iesind Ia vînâtoare pe terenurile GAS-ului din localitate.

Mentalitati

O anumita remanenta suparatoare în mentalitati, un sentiment profund al mostenirii inoportune, un regret tardiv pentru pierderea ireparabila de ani (istorici) si o doza de invidie fara izvor definit -toate la un loc si concentrate într-o senzatie de esec - bîntuie asemeni unei fantome constiinta românilor. Automatisme recunoscute si gesturi necontrolate ne surprind uneori fara a gasi o alta explicatie decît un obicei intrat în rutina, un mod de a trai ordonat de scheme sigure si, de aceea, comode. Un Vechi adversar s-a cuibarit în opera mentala a foarte multor oameni si a lucrat îndelung, unindu-le, cumva, modul de gîndire si controlîndu-le stereotipiile. Imediat dupa revolutia din decembrie 1989 a vibrat în noi ceva neplacut atunci cînd un fost detinut în închisorile comuniste folosea politic limbajul, apucaturile si metodele gardienilor sai. Ne deranja cînd îi auzeam ca omul care are o alta opinie decît a lor - si, mai ales, o alta "viziune" - trebuie înfrînt, exclus din functii publice, eventual zdrobit social. Iar asta, în numele unui bine pe care fostul detinut politic îl vede clar, necesar în mod absolut si imediat aplicabil. Cu greu reuseau sa îndeparteze de populatie gîndul ca n-ar fi o razbunare. Asa cum am vazut în capitolele anterioare, exact acelasi fenomen se înregistra în toamna anului 1940 cu legionarii iesiti din închisori si lagare. Ei cautau atunci niste vinovati, convinsi ca trecutul trebuie distrus, nu înteles. în societatea româneasca de dupa 1989 existau fosti tortionari, securisti, colaboratori si informatori, agenti ai KGB, comunisti convinsi, raspîndaci si infiltrati, alte categorii de dusmani care, împreuna, contureaza imaginea inamicului. Nimeni însa nu i-a gasit. Se afirma ca situatia disperata a târii este consecinta existentei si activitatii acestora. De cealalta parte s-a constituit un bloc lucid, aparator al democratiei si adversar înversunat al comunismului. Daca la originea pozitiei transante a acestora din urma se afla cumva o suferinta istorica acuta si nedreapta, dublata de suferinta fizica a membrilor grupului - cum este acest luptator, Constantin Ticu Dumitrescu - atunci demersul politic va atinge cote existentialiste. Individul îsi "pune viata în joc" pentru ideea de dreptate, nu mai are ce pierde, totul este aceasta "lupta" contra celui opus - aflat, obligatoriu, în eroare - si va pedepsi din convingere daca puterea va ajunge sa-i stea Ia îndemînâ. Cînd suferinta a fost urmarea aplicatiei instrumentate de un spatiu concentrationar - vast, în cazul nazismului sau comunismului, ca sisteme - atitudinea violenta devine "justificata", pozitia politica ajunge sa fie "viu sprijinita", ideea unei pedepse, macar morale, aplaudata. Experienta politica a guvernarilor de dupa 1996 a demonstrat ca a reduce esecurile la existenta unor ofiteri de Securitate sau colaboratori înca nedemascati, care actioneaza din umbra pentru a sabota calea dreapta a democratiei, este inoperant. Activitatea unor astfel de grupari securiste presupune caracterul lor organizat, lucru care trebuie confirmat de structurile informative române si dovedit cu probe, astfel încît efectul ei în societate sau în partidele politice sa poata fi evaluat. Apoi, trebuie judecati si condamnati. Asa ceva însa nu poate face decît un regim de Dreapta. România nu a avut parte de o asemenea solutie politica, pierduta de mult în trecutul ei istoric si necunoscuta de generatiile actuale. Altfel, împartita declarativ în buni si rai, societatea admite existenta unei batalii pe teritoriul sau public, o priveste curios la televizor, dar voteaza totusi în alegeri dupa alte criterii. Mai mult, imediat dupa revolutie, o majoritate substantiala a respins brutal - mineriade aplaudate, lideri democrati asediati în birourile lor, alegatori umiliti - mesajele purificatoare ale Opozitiei. Rostite apasat dar naiv, mesajele ei au inclus cele mai adevarate fraze, dar s-au adresat unui public surd. Caderea conducerii comuniste a României s-a produs prin violenta fizica, moarte si revolutie, prin implicare institutionala deplina. Armata, Militia, Securitatea au fost în strada cînd într-o parte, cînd în cealalta. Astazi, demersul anticomunist este ascultat si mai putin, este ignorat, ridiculizat. Cei care împart lumea în buni si rai sunt acuzati ca reproduc modul de împartire al celor dinainte. Lenin era astfel descris de Trotski: "El nu cunostea decît doua partide - cel al bunilor cetateni si cel al cetatenilor rai". Undeva s-a gresit, si acel loc este în mentalitati, adica în creierul ale carui functiuni au fost distorsionate sistematic prin teroare. Acolo a fost excitata (reinoculatâ) o mentalitate maniheista, tipica prin primitivismul ei si generica pentru un sistem comunist care a apucat sa fie instalat, maturizat si distrus la un semn al Moscovei, nu prin cauze interne. O opinie postrevolutionara venita de la un ex-apologet al comunismului dezarmeaza aparent prin observatia lucida: "De regula, fostii detinuti - indiferent de culoarea politica, de ideologie - se dovedesc inapti pentru a mai conduce destinele unei natiuni, într-însii se depun atîtea rele, setea de revansa cu orice pret, iluzia dreptatii absolute detinute numai de catre cei care au fost... detinuti, încît ajung sa introduca, în orice ecuatie existentiala, termeni straini de realitate, de prezent. Ei sunt, în imensa majoritate, sclavii trecutului" (Mihai Stoian - Dosar Ana Pauker). Asadar, indiferent ca ai fost comunist detinut "în beciurile Sigurantei" sau democrat încarcerat în închisorile comuniste, efectul este acelasi, cauza este identica, tratamentul similar, iar comportamentul poate fi clasat îhtr-o patologie politica usor de recunoscut. Omul supus represiunii ar avea aceleasi simptome, indiferent de culoarea opresiunii, atît timp cît metodele sunt identice, în abisul cauzal al acestei constatari s-ar afla si incapacitatea românului de a aplica exercitiul tolerantei între victima si agresor, de multe ori rolurile inversîndu-se, desi acolo, undeva, prezent, mult iubit si respectat, asteapta, cald, interesul national, patria amenintata la nesfîrsit de agresiuni externe. Nimeni n-a reusit sa impuna ideea ca în toate aceste situatii nu exista, pentru un organism statal sanatos, decît solutia aplicarii legii, în nici un caz, deambulatoriul sentimental. Asadar, "Procesul comunismului" ar trebui sa fie exclusiv o opera a Justitiei, cu probe, fapte, martori, acuzati si acuzatori la bara. Punctul de pornire este declararea comunismului ca doctrina criminala, asemeni fascismului si nazismului, îi lipseste o sistematizare a fenomenului pentru a putea contura temeiul juridic.

Sa încercam o contributie la gasirea acestui temei.

Primul argument al rechizitoriului ar trebui sa fie constatarea ca instalarea sistemului comunist în România a avut un proiect (a fost premeditat), o aplicatie si are înca niste consecinte. Este incomplet argumentul simplu ca au venit tancurile sovietice si au impus sistemul. Acest argument nu explica nici slaba rezistenta a românilor, nici absenta contrarevolutiei si nici îmbratisarea cvasiunanima a regimului Ceausescu pînâ aproape de ultimele sale clipe. Instalarea sistemului comunist în România n-ar putea fi înteleasa ca fenomen cu proiect, aplicatie si consecinte (mai ales mentale) fara a cauta identificarea surselor atitudinilor stereotipe parazitare. Cert este ca formula citata din fostul apologet comunist, destinata comunistilor la prima vedere, dar, în realitate, adresata fostilor detinuti politici anticomunisti, este plauzibila din punct de vedere medical, dar nu si veridica. Emisa de un comunist, teza instrumenteaza o logica atemporala care suporta amendamentul premizei false. Ceea ce lipseste este tocmai veridicitatea elementului de cauzalitate: desi urmareste acelasi model comportamental, aplicatia revansei morale a fostilor detinuti anticomunisti este consecinta, si nu copia unei alte aplicatii violente. Fostii definuti ai epocii comuniste sunt victime ale unei agresiuni directe, fizice si psihologice, întemeiate nu numai pe decizia arbitrara asupra destinului colectiv (cedarea României în spatiul de influenta sovietic), ci si pe ura sistematizata si sistematica. Pozitia fata de problema libertatii individuale a fost complet diferita, în lagarul de la Tîrgu-Jiu erau izolati indivizi apartinînd unei agenturi comuniste care opera pe teritoriul României, fara ca aceasta institutionalizare a pedepsei pentru activitate antistatala sa implice obligatia de a-si schimba opiniile, credintele sau adeziunile politice. Ei plateau atunci pentru fapte concrete, în baza unei legi. Oamenii Stîngii clasice românesti aveau nostalgia socialismului utopic, a revolutiei sociale, a egalitarismului de moda veche franceza, a victoriei prin proces istoric imanent. Restul era o echipa de teroristi, membri ai agenturii sovietice în tara noastra. Misiunea acestora din urma era trecerea României în subordinea Uniunii Sovietice ca stat satelit, ideologia fiind unul dintre instrumente. Ce comparatie se poate face între acesti executanti ai misiunii de aservire a unui stat si luptatorii împotriva acestei robii'? Dreptul international afirma ca într-un stat învins în razboi nu pot exista vinovatia si pedeapsa colectiva, dar în realitate condamnarea unor grupuri, partide, organizatii vinovate este tot o pedeapsa colectiva. Civilizatia - aceasta solutie a omului incapabil sa dea nastere din el însusi unei alte specii - a creat corpul juridic al natiunilor si cutuma umanista a supravietuirii. Popoarele ocupate de URSS dupa al doilea razboi mondial au fost supuse genocidului mental, deoarece "vinovatia" a fost extinsa asupra întregii societati "fasciste", cu exceptia celor cîtiva comunisti. Principalul inamic - libertatea. Pentru perioada postbelica, în cazul libertatii a fost încalcat un principiu fundamental al limitei: "Faptul de a hotarî în privinta multora [a tuturor] este mai întîi rezultatul delegarii libertatii: eu si ceilalti asemenea mie am hotarît ca [altcineva] sa hotarasca pentru noi. Delegarea libertatii este deci un act liber. Atîta vreme cît eu pot hotarî în privinta mea, nimeni nu poate hotarî în locul meu, decît daca eu hotarasc acest lucru" (Gabriel Liiceanu -Desprelimita). Nu este situatia poporului român Ia sfîrsitul celui de-al doilea razboi mondial. Atunci a fost introdus în România un sistem politic menit sa distruga complet principiul definitiei de mai sus si sa operafionalizeze un mecanism al subordonarii neconditionate. Singurul amendament care se poate aduce acestei situatii este ca principiul delegarii libere a libertatii fusese atacat si în mare parte distrus cîteva decenii înaintea comunistilor. Nu ne mai putem iluziona ca am avut regim democratic autentic, cînd nici o campanie electorala din întreaga istorie a României dinainte de 1996 nu a fost constitutionala si libera. Pentru toata evolutia istorica a comunismului în România - de la baze ideologice, la fluctuatii metodologice - operatia deliberata de anihilare publica a personalitatii individuale si colective si de exterminare fizica a celui opus si ireductibil doctrinar s-a aflat continuta în proiect, aplicatie si perspectiva. Se observa ca, dupa consumarea experimentului marxist între Manifestul partidului comunist si Sendero luminoso, asaltul demersului anticomunist de astazi este acoperit cu dovezi si se sprijina pe o argumentatie logica, relevanta si credibila. Unui instrument metodic aplicat pe creierul si bratele noastre trebuie însa nu sa-i opunem starea de jale, ci alt instrument metodic: denudatio scientiam omatu sua. O cercetare tenace si nepasionalâ a sistemului comunist face cît doua sute de declaratii anticomuniste.

Perceput astazi ca un "râu" sesizabil, agonic, dar înca viu si periculos, drept o reminiscenta care se epuizeaza lent odata cu miscarile greoaie ale societatii, mecanismul sistemului comunist trebuie înteles. Solutia pe care o propun este identificarea primara a cîtorva elemente teoretice originare:

Experienta istorica a umanitatii prin organizatii coercitive.

Initierea si exploatarea unei ideologii.

Cunostintele stiintifice asupra biologiei umane.

Configurarea si operationalizarea sistemului.

Aparent, tema proiectului comunist a fost realizarea unei societati neantagonice, perfect controlabile si eficiente economic la nivelul egalitatii sociale. Ea avea nevoie mereu de lideri vremelnici clarvazatori si consemnati benevol sacrificiului de sine, precum si de o populatie dezetnicizatâ cu comportament de tnassa. Adica, o aglomerare umana iesita din umanitatea identitatii individuale si instrumentata prin metodologia conducerii unitare si uniforme a colectivitatii. Cedarea de libertate urma sa se obtina prin conflict intercomunitar (între clase) sau prin import de ideologie sustinuta de forta armata, astfel îhcît pacea individuala sa fie înfrânta de violenta dorintelor, manifestate într-un spectru cît mai larg de grup. Se urmarea ca ideea de ascendenta la un bine ideal sa devina plauzibila, apoi veridica. A concepe asa ceva despre lume este grandios, dar si inuman în egala masura. Ea a presupus fie distrugerea spiritualitatii crestine, pe care s-a construit civilizatia europeana, fie specularea unor principii ale acesteia. S-a emis chiar teza ca ceea ce numim noi comunism îsi are originea în Biblie. Perceptia medievala - adica a perioadei în care crestinismul a primit o dogma - a avut revelatii de o inexplicabila precizie vizionara. Richard Inima de Leu, abia întors din Ţara Sfîntâ, lansa un inconfundabil avertisment: Communia est tumor plebis, timor regni, tepor sacerdoti!. Alte semnale, dincolo de tinta lor antiiudaicâ - asa cum au fost cele ale lui loan Chrisostomos -, identificau pericolul cu mare precizie, în Biblie este vorba de egalitatea în fata lui Dumnezeu. Românii antebelici erau supusi ideologiei crestine, iar din punct de vedere al conflictului de clasa se rezumau la existenta a 106 membri cu carnet ai Partidului Comunist din România, într-un total de l 154 simpatizanti, gazde si curieri de tip Nicolae Ceausescu, foarte tînar si handicapat moral.

Un fenomen distinct este cel care proiecteaza în lumina analitica destinul liderilor. Vom constata ca printre slabiciunile sistemelor politice se afla si acela al suficientei culturale. Frustratul si paranoicul sunt interesanti, au charismâ, aduna, într-un discurs fluent, frustrarile si paranoia nemanifeste ale fiecarui individ, ating nervura sensibila a ratarii fiecarui idealist. Marx, Engels, Lenin, Hitler, Stalin sunt exemple ale ajungerii la putere absoluta dintr-o masa de ratati si rejectati ai societatii în care si-au facut debutul politic si fata de care ceilalti au exersat un dezarmant complex de vinovatie. Asa îi învatasera pe oameni Rousseau, Voltaire si alti umanisti. Despre adolescenta lui Lenin nu se cunosc prea multe. O descriere a fost totusi facuta: "Aceasta a fost perioada în care tînarul Lenin s-a familiarizat cu literatura radicala, transformîndu-se într-un revolutionar fanatic, hotârît sa distruga statul si societatea care îl tratase într-un mod atît de meschin. Atunci, ca si mai tîrziu, radicalismul lui se hranea nu din idealism, ci din resentimente de natura personala" (Richard Pipes - Scurta istorie a revolutiei ruse). Marx nu era departe de aceeasi malformatie comportamentala: evreu devenit fervent catolic, scrie poezii de subprodus, este respins, umilit de critica literara si hotaraste sa se razbune pe societatea germana. Marx intra într-o secta satanica, îl neaga pe Dumnezeu si decide sa lupte cu Acesta prin distrugerea lumii pe care A creat-o. "Frescele" zugravului Adolf Hitler trebuie sa fi fost pe masura poeziilor lui Marx. Cunoscînd acum biografia reala a lui Nicolae Ceausescu, nemasurata lui dorinta de parvenire si schizofrenia grandorii, ne putem da seama cum aratau pantofii facuti de el. Mediocritatea are aceasta resursa de acumulare a urii împotriva a tot ce este valoare, har, inteligenta. Saltul de la lucrurile mici facute prost sau neterminate la planuri grandioase nu poate fi favorizat decît de un sistem care distruge totul în urma. De aceea, Marx si epigonii sai substantiali nu pot fi analizati decît între limitele premeditarii, cu un cod teoretic al aplicatiei pe care 1-au pus, ca un corp delict, în mîna unor executanti. Atunci cînd Marx introduce conceptul de om nou se refera la un individ care înlocuieste o persoana eliminata, pentru ca este netransformabila, sau Ia un individ care s-a lasat modelat de comunism pentru a-si modifica identitatea sociala. Cei nascuti în comunism erau supusi aceleiasi proceduri. Omul nou trebuia sa prezinte si particularitatea de a putea prelua sarcina exterminarii sau modelarii de la initiatorii fenomenului, cautînd mijloace noi, adaptari si adoptii metodologice care sa asigure eficienta programului si capacitatea de autorege-nerare a sistemului.

Cautînd originea interioara a modului în care s-a perpetuat atîtea decenii specia comunista nu putem ocoli constatarea ca succesul comunismului s-a sprijinit temeinic pe slabiciunile umane. Dispretul lui Marx pentru propria persoana, ura împotriva celorlalti si identificarea slabiciunilor sale în slabiciunile multor altora au explodat într-o opera ispititoare. El le-a aratat cît de puternica poate deveni micimea atunci cînd învata ca dimensiunea ei ridicola este consecinta exploatarii exercitate de cîtiva privilegiati ai soartei, iar nu a unei constructii dumnezeiesti. De aceea, marxismul este mai întîi, în mod fundamental, ateu si abia apoi o teroare. A fost apoi mediul, societatea minata de o vulnerabilitate exasperanta: "Ideea unei subversiuni generale si a unei reînnoiri totale a civilizatiei prin fier si foc seducea atunci toate sufletele obosite de mediocritatea celor înfrînti apriori: aceasta idee ajuta propagarea comunismului insurectional la fel cun ajutase propagarea nationalismului extremist." (Thierry Maulnier - Mythes socialistes). Probabil ca, emis într-o alta epoca istorica, acest concept comunist s-ar fi pierdut în experimental si derizoriu, cel mult ca o moda pasagera a unor idealisti, daca nu surprindea o stare istorica anume si nu ataca punctul sau cel mai slab: lansarea sistemului democratic modern prin structuri secrete, francmasonice, oculte. Aceasta a fost calea, asemeni unei specii de viespe de pe continentul african, care înteapa o tarantula, îi inoculeaza un ou si, pe masura ce paianjenul continua sa traiasca, larva viespei îl consuma prin interior.

Aceeasi demonstratie poate fi facuta si pentru hitlerism. Cei mai importanti biografi ai lui Adolf Hitler arata ca întregul sistem criminal antisemit pe care 1-a initiat si aplicat îsi avea originea în frica lui de evrei si în admiratia pentru capacitatea lor de organizare si actiune internationala. Astazi, cînd se demonstreaza tot mai bine argumentat ca succesul lui Hitler a constat fundamental în sprijinul monolitic pe care i 1-a acordat poporul german, se clarifica tot mai bine si modul în care poporul german a fost convins ca evreii reprezinta o forta internationala autentica, unitara si distructiva, avînd ca principala preocupare distrugerea Germaniei si dominatia lumii. Exploatînd la maximum nationalismul si egocentrismul german, dar si realitatea ca poporul fusese martorul grandorii imperiale germane si al prabusirii catastrofale în numai cîtiva ani, Hitler a ridicat ura personala la proportii mondiale.

Sistemul comunist a beneficiat din plin de avantajul învingatorului. Compromisul criminal facut de Statele Unite si Marea Britanic cu Stalin a permis acoperirea perfecta a expansiunii comuniste în lume, fenomen care a tinut pîna la Ronald Reagan. Primul obiectiv al atacului comunist a fost regimul proprietatii. "Proletarii nu pot sa cucereasca fortele de productie sociale decît desfiintînd propriul lor mod de însusire de pînâ acum si, prin aceasta, întregul mod de însusire de pînâ acum. Proletarii n-au nimic propriu de ocrotit; ei au de nimicit tot ceea ce pînâ acum ocrotea si asigura proprietatea privata" (Karl Marx si Friedrich Engels - Manifestul Partidului Comunist). Regimul proprietatii înseamna - daca acceptam rigoarea stiintelor medicale - extensia sociala a unei necesitati biologice. Altfel spus, în afara de lovitura data unui anumit moment istoric, marxismul a lovit direct în stomac, adica acolo unde medicina moderna a identificat proiectia somatica a emotiilor noastre, în primul rînd, frica. Teroarea a fost, asadar, de la început vehicolul acestui proiect. Cine citea Manifestul Partidului Comunist si era de alta parere trebuia sa i se faca frica, pentru ca ceea ce urma sa vina peste el era inevitabil, era în afara lui Dumnezeu si purta semnul mortii. Detinerea proprietatii devenea o vina fata de cei care nu au, proprietatea însasi era consecinta exploatarii celui care nu are si noul sistem politic trebuia sa redistribuie totul la toti, cu exceptia celor care au avut.

Defectele sistemului democratic, nedreptatile economiei capitaliste, mobilizarea ratatilor si mediocrilor, provocarea violentei revolutionare, controlul asupra presei "democratice", speculînd libertatea cuvîntului oferita de democratie, razboiul, slabiciunile umane - iata bucatile din care si-a construit sistemul comunist imperiul sau timp de patru decenii si jumatate. Agentul sau principal - frica.

Experienta istorica

Una din erorile doctrinare care împiedica judecarea lucida a sistemului comunist din România este teza ca natura sa criminala este unica, originala, rezultat exclusiv al ocupatiei sovietice si produs al unor indivizi numiti generic comunisti. O astfel de teorie simplifica lucrurile si ne duce în fundatura paradoxului ca, odata cu retragerea trupelor sovietice din 1958, precum si odata cu victoria revolutiei din decembrie 1989, comunismul - inclusiv institutional - nu a disparut. Mai mult, el cunoaste supravietuiri inexplicabile la nivelul mentalitatilor, desi se pot înregistra cel putin trei decenii de atitudine antisovietica, în plin sistem comunist, iar populatia a primit o totala gratie a libertatii înca din decembrie 1989. Existenta fenomenului comunist trebuie privita dincolo de turela tancului sovietic, în modul cum a lucrat în sufletul omului, rascolind acolo nu numai revolte, ci si periculoase predispozitii.

Pentru ca de multe ori sistemul comunist a fost comparat cu Inchizitia, sa încercam o explicatie, într-adevar, cea mai cunoscuta institutie a terorii este Inchizitia (cea spaniola, în particular). De fapt, prin "cunoscuta" trebuie înteleasa proiectia cultural-istorica perceputa de omul contemporan în urma unei sinteze foarte aproximative si usor digerabile. La început, Inchizitia a fost un tribunal ecleziastic rational. Ea îi judeca numai pe slujitorii Bisericii, dar pacatuia prin substantialitatea incerta a dogmei si prin verdicte datate. Infractiunea era definita în raport cu dogme fluente, astfel ca, din punct de vedere strict juridic, ceea ce fusese admis drept culpa eclesiastica în epoca augustina, era liberalizat în epoca benedictinâ, iar pentru anumite subiecte elogiat în epoca dominicana. Astfel, un cleric pedepsit pentru contestarea virginitatii marianice în secolul IV ar fi fost un stralucit emul al lui Toma din Aquino în secolul XIII. Concilii ecumenice succesive au dezbatut marea tema a dogmei, iar istoria lor este, în fapt, cronologia aparitiei si substantializârii operei profesorilor Bisericii. Este o constatare certa ca, dincolo de functia sa de vehicul divin, institutia Bisericii (în primul rînd, catolice) a constientizat timpuriu aparitia si evolutia unor consecinte canonice ale credintei ca pe niste realitati sociale, în alt plan, preluarea ideii imperiale de catre Roma ecleziastica si, mai ales, conflictul imediat cu nationalismul latin (Fedor Schneider - Rom und Romgedanke im Mittelalter) a adus religia într-o zona temporala cu manifestari în cotidian. Lateranul si mai apoi Vaticanul au stiut ca în lumea oamenilor de rînd persista sau se dezvolta conceptii si practici cu tendinte necontrolabile, unele voit libere, si ca la potentialitatea lor anticrista se adauga nu numai factorul ideologic, influenta stilistica, si noutatea culturii musulmane, dar si caracterul din ce în ce mai simoniac al practicilor diocezale. Ereticii din Languedoc aveau un crez criminal direct: "Crima este pedepsita de lege si condamnata de morala publica. Dar legea umana este contrara ordinii divine, deci ceea ce este blestemat de legea umana trebuie sa fie considerat ca aprobat de Dumnezeu. La fel, trebuie sa treci prin toate viciile, sa cobori în cea mai profunda prapastie. Omul va marturisi dispretul sau complet fata de principiile moralei curente si se va apropia din nou, pe cît posibil, de perfectiunea veritabila" (Gerard Walter - Les origines du communisme). Silogismul acesta criminal a creat mari miscari sociale si a rascolit teritorii vaste. El este citat si astazi ca sursa a unei miscari revolutionare timpurii, a catarilor, inclusa în catalogul istoric al traditiei comuniste, în momentul în care populatia crestina a fost definita ca "o comunitate reunita prin credinta si disciplina, diversificata prin teritoriu, sînge, habitat, suveranitate, fortificata prin încercuirea mentinuta (constant) de vecini disidenti sau ostili" (Gabriel Le Bras - Institutions ecclesiastiqaes de la Chretiente medievale), au fost introduse si formele unui model de comunitate închisa, dominata de frica si permanent mobilizata împotriva unui inamic extern. Asadar, a aparut nevoia unei discipline interne - întemeiate pe ordine si ordin - si a unei reactii profilactice externe (cruciadele), finantate activ, conduse prin campanii militare si sustinute magistral de dogma. Cu toate ca ranile, bolile si sacrificiile în vieti omenesti ale cruciatilor par, din aceasta perspectiva, consecintele unei înselatorii programate, puternicul sentiment individual al credintei domina natura mecanica a cruciadelor.

Desi terminologia ar putea sa para recurenta si fortata, conceptul de "razboi total" este identificabil documentar, cu cele doua componente ale sale: razboi în interior si razboi în afara. Pe de o parte, Corpus juris canonici, pe de alta parte doctrina universalista a expansiunii. Mai mult ca oricînd era nevoie de instrumente. "Papii - spune Southern - au visat întotdeauna la o milifie a Sfîntului Petru" si împuternicirea Inchizitiei cu dreptul de a judeca a evoluat spre dreptul de a impune si controla verdictul. Cauza expusa a acestei transformari si consecintele institutionale au fost argumentate de pericolul pe care-1 reprezenta "efervescenta unor noi dezvoltari umane: varietatea opiniilor, succesul ereziilor, aparitia scolilor. Pentru a reprima excesele a fost organizata o politie, pentru a le disciplina - un statut si o practica" (Gabriel Le Bras). Cu toate acestea, mult timp Inchizitia a actionat haotic si nu o data a fost lovita de boala tipica a structurilor coercitive: lipsa de control intern al organizatiei. Utilizîhd o practica diversa, de la zona la zona si de la caz la caz, sistemul inchizitional a fost penetrat de elementul infractional, devenind repede nociv, începutul secolului al XlII-lea marcheaza o diminuare a autoritatii Inchizitiei (mai ales în Franta), separa categoric republicile marinare de rest si potenteaza miscarile eretice. Cînd au afirmat deschis ca Toma din Aquino a salvat Biserica romano-catolica de la disolutie, istoricii francezi ai epocii medievale s-au gîndit la tezele coerente si profunde enuntate de marele teolog îh Summa Theologiae. Cîteva dintre ele, grupate într-o zona cumplita a operei tomiste, au fundamentat crima în numele credintei si au dat Inchizitiei instrumentul teoretic al represiunii. "Ereticii - spunea Sfîntul Toma - nu merita doar separarea de Biserica prin excomunicare, ci, de asemenea, de a fi despartiti de lume prin moarte. Este, în fapt, mult mai grav a compromite credinta care asigura fiintarea sufletului decît a falsifica moneda pentru a permite supravietuirea în viata temporala. Prin consecinta, daca falsificatorii de bani sau alti raufacatori sunt imediat trimisi la moarte prin buna justitie a printilor laici, cu atît mai mult ereticii, îndata ce le este dovedita erezia, pot fi nu numai excomunicati, dar în mod foarte just trimisi la moarte" (Secunda Secundae, qu. XI, art. 3). Nu am putea întelege impactul acestui enunt daca nu am cunoaste ca Inchizitia dinainte de aquinat dadea sentinte penitentiale, aplica sanctiuni demonstrative, conduse fundamental de ideea corectiei morale, iar dupa ce opera marelui teolog a fost recunoscuta drept dogma oficiala a Bisericii, stabila, operationalizatâ prin stat si nu prin extravagantele unui Federico II, ea, Inchizitia, a început sa ucida în masa.

Tipologia Inchizitiei se regaseste în sistemul comunist: cetateanul este supus unei dogme imuabile pe care trebuie sa o învete, sa o aplice si sa o propage; abaterile de la dogma se sanctioneaza cu diferite paliere de pedeapsa si în functie de starea crizei sistemului în momentul "infractiunii"; dogma este expresia unei ideologii mai presus de critica, ale carei adevaruri sunt detinute de un numar restrîns de initiati ai puterii (membri ai Comitetului Central), deasupra carora se afla clarvazatorul (Stalin si diverse reproduceri ale sale). O politie ecleziastica/politica vegheaza la pastrarea disciplinei sociale, urmareste, trimite în anchete si chiar ucide cînd e nevoie, dar nu uita sa exercite principala sa functiune: producerea si întretinerea terorii. Astazi, dupa ce comunismul si-a epuizat sistemul (nu si consecintele) pare, într-adevar, fortat sa faci astfel de comparatii socante. Dar manualele inchizitorilor s-au pastrat si similitudinea este prea evidenta: "Trebuie reamintit ca principalul scop al procesului si al condamnarii la moarte a unui eretic nu este salvarea sufletului acuzatului, ci obtinerea linistii publice si terorizarea poporului (ut alii terreantur). Nu încape nici o îndoiala ca intimidarea si terorizarea poporului prin pronuntarea sentintelor si impunerea sanbenhos este o actiune buna" (Bartholome Bennassar). si tot acest efort, în numele unei moralitati autentice, dar deformate de institutii.

Au urmat secole pe care papii le-au dominat cu une astucieuse mefiance spre un tip de putere interna si externa ce a desavîrsit institutiile coercitive, juridice si administrative ale feudalismului european. Locul unde Inchizitia se deosebeste fundamental de sistemul comunist este acela în care Biserica s-a dovedit creatoare a civilizatiei europene. Este adevarat ca ereticii suportau tortura, dar în timpul asta Raffaello, Michelangelo sau Tizian dadeau umanitatii o dimensiune estetica, morala, unitara. Relatia nu este compensatorie; mediul în care au creat titanii culturii europene pornea de la o anumita disciplina care împartea societatea în libertati si constrângeri fata de o norma morala, nu fata de o ideologie politica. Fara îndoiala ca au existat si printre preoti fanatici, inculti si tîmpiti. Respectarea întocmai a dogmei le permitea sâ-si etaleze întreaga suprafata a prostiei si uneori chiar ucideau, pentru ca, în pofida unei anecdote preavechi, prostia nu doare, dar poate ucide. Ne putem lasa surprinsi acum si de faptul ca în programele scolare ale celor mai cumplite nuclee teroriste - universitatile medievale spaniole - se inventau atitudini care astazi ni se par firesti, intrate în uzantele automate ale civilizatiei: sa duci mîna la gura cînd stranuti, sa acorzi prioritate celui care intra într-o cladire atunci cînd tu vrei sa iesi (în ideea ca tu ti-ai rezolvat problema, iar cel care intra se grabeste sa si-o rezolve), sa circuli pe partea dreapta a strazii, sa nu tulburi linistea publica dupa ora 18.00 (sursa: decret al orasului Neapole din secolul al Xl-lea), sa nu primesti bauturi alcoolice în hanuri înainte de ora 10.00 (sursa: decret al lui Ludovic cel Sfînt din secolul al XHI-lea) etc. Ceea ce numim astfel "civilizatie occidentala" este rezultatul a sapte secole de control ecleziastic al statului, inclusiv de conflict stat-Biserica. Sunt acele secole care îi lipsesc României, Biserica noastra reusind sa construiasca un alt tip de civilizatie în mediul rural românesc, dar pe care modernizarea fortata a României, dupa alt model decît cel propriu, 1-a desfigurat pînâ la figuratia de astazi.

Abandonînd pentru un timp tema pericolului extern perpetuu, izvor al permanentei întretineri a fricii, vom constata ca în interior, spre sfîrsitul primei jumatati a secolului al XVII-lea, se obtinuse deja omul nou, un produs al ordinii si executiei. Este epoca în care apar, cu mare frecventa, marii fanatici, pozitia lor superioara în ierarhia puterii inchizitionale fiind o ilustrare a radicalizarii sistemului pe care îl slujeau. Sau, altfel spus, al maturizarii sale ca aparat represiv. Biserica romano-catolica a ajuns sa promoveze si sa iubeasca un tip uman capabil de aceasta declaratie: "Vreau sa traiesc si sa mor în comuniune cu succesorul printului apostolilor, vicar al lui Isus Christos, sef al pastorilor, pontif al Bisericii Universale. Adopt tot ceea ce prescrie el; resping, condamn, anatemizez tot ce respinge, condamna si anatemizeaza el. Din acest moment accept, retractez, condamn si anatemizez tot ce va decide el ca trebuie sa accept, sa retractez, sa condamn sau sa anatemizez" (declaratia lui Jansenius data Ia Ypres, 6 mai 1638). în Actul de recunoastere a suzeranitatii fata de Roma semnat de episcopul Atanasie la 7 aprilie 1701 si în care se accepta uniunea religioasa a ortodocsilor din Transilvania cu Roma, la articolul 2 se consemna: "Mâ voi declara pe fata prin juramînt ca eu sunt si voi fi un fiu ascultator pîna la moarte al capului întregii Biserici Crestine, adica al pontificelui Roman Clement XI si al urmasilor sai". Sa vedem cum arata jurâmîntul anual al fiecarui membru al partidului nazist luat în fata unui ofiter-chestor SS: "Fagaduiesc credinta vesnica lui Adolf Hitler. Fagaduiesc supunere neconditionata fata de el si fata de conducatorul numit de el", în cazul comunismului si, mai ales, al stalinismului, aceste juraminte se faceau public, prin enunt colectiv. La fel de surprinzatoare prin similitudine este atitudinea Bisericii fata de "ereticii spirituali". Un filozof si, totodata, un credincios profund care declara liber: "O, Dumnezeu al tineretii mele! Poate vei fi tu Acela de lînga patul meu de moarte. Adio, cu toate ca m-ai parasit, eu n-âm sa încetez sa te iubesc" (Ernest Renan - L'Avenir de la Science), este declarat antichrist pe pamînt, blestemat public, indexat si blocat în cariera sa profesionala, izolat în societate, în lucrarea Emest Renan în fata Tribunalului stiintei, publicata si la Iasi în 1898, celebrul abate Vladimir Guettee, trecut de la catolicism la ortodoxie, îl ataca violent pe filozof: "Scepticismul cel mai absolut este ultimul cuvînt al lui Ernest Renan, si aceasta numai pentru ca sa puna aceste aberatiuni sub patronajul lui lisus, prin mijlocul a mii de mestesugiti ritorice cu cari a scris el romanul seu nelegiuit si imoral, pe care a îndraznit a-1 numi Vieata lui lisus; opera de falsificator, cum nu se mai gaseste alta, opera de rea-credintâ si minciuna, unde ignoranta cauta sa se ascunda, sa se prefaca sub aere de suficienta si sub o eruditiune falsa si împrumutata". Atacurile publice la adresa lui Renan se regasesc în campaniile de stigmatizare si blamare a unor intelectuali în perioada comunista. Ce i se reprosa lui Renan? Ca într-una dintre cele mai calde si mai convingatoare pledoarii pentru dragostea de Christos (opera sa, Viata lui Isus) emitea ipoteza ca Fecioara Maria era de origine siriana, deoarece majoritatea populatiei din Nazaret era siriana, ca lisus a fost mult mai iubit de femeile calvariene decît le-a iubit el pe ele, ca adevarata credinta enuntata de lisus a fost transformata în religie (care este o forma de organizare a credintei), iar religia a generat o Biserica, ca institutie care administreaza religia, între acest ultim mecanism si credinta curata a lui lisus, a intervenit ceva care a denaturat mesajul. Violenta cu care Bisericile s-au aruncat supra acestui gînditor dezvaluie, de fapt, starea de criza a unui sistem. A fost nevoie de aggiomamento-ul promovat de papii loan XXIII si Paul VI, de adaptarea Bisericii la realitatile ingineriei genetice si a noilor generatii de computere, pentru ca lucrurile sa fie întoarse dintr-un drum catastrofal, prefigurat de Renan.

Formula iezuitâ a atins culmea terorii institutionalizate, a introdus o noua ordine, extrem de aspra, si a creat o scoala, în colegiile iezuite, copiii erau îndoctrinati pentru asimilarea si respectarea normei ad litteram, erau educati pentru exercitiul delatiunii, erau instruiti în procedurile conspirativitatii si ale supunerii oarbe. Li se explicau metode de manipulare a puterii, li se dadeau detalii asupra naturii umane convertibile prin slabiciunile ei. Nu lipseau enunturile fixe, cu valoare de mesaj forta si mijloc de îndoctrinare, care mai tîrziu s-au numit lozinci: "Important nu este adevarul, important este ce ajung sa creada oamenii"; "Praful de pusca este tamîia lui Dumnezeu [pentru perioada conquistadorilor, n.a.]"; "Omul perfect este orb si ascultator ca un cadavru"; "Cu cît sunt mai umani, cu atît sunt oamenii mai lipsiti de putere"; "Pentru a face un bine în slujba lui Dumnezeu, ai dreptul sa faci orice râu"; "Numai omul mort nu greseste, de aceea trebuie sa-i pîndim greselile cît este viu". Toate aceste teze, precum si întreaga metodologie a terorii - de la îndoctrinare, la cultul delatiunii, crima în numele unui ideal si genocid (exterminarea a peste doua milioane de evrei convertiti) - s-au regasit pe deplin în sistemele politice nazist si comunist, aplicate prin organizatii specializate, militarizate ale politiei politice. Este paradoxal, dar se poate alege orice enunt comunist, cît de marginal, si i se poate gasi un corespondent în istoria organizatiilor coercitive medievale. Sa luam un caz mai rar întîlnit. Lenin a "lansat" în opera sa conceptul "razboiului just" si formula îi mai este atribuita si astazi. Dar, inspirata de opera tomistâ (Summa Theologiae, Secunda Secundae, qu. XI, art. 1), Biserica romano-catolicâ "dezvolta pe la mijlocul secolului XIII o teorie a razboiului just care acorda razboaielor purtate practic de toti potentatii laici responsabili beneficiul incertitudinii, cu exceptia celor care fusesera îndreptate împotriva intereselor papalitatii sau contra celor asupra carora papa si-a extins protectia" (R. W. Southern - L'Eglise et la societe dans l'Occident Medieval). Ne este cunoscut acum de ce Uniunea Sovietica purta numai "razboaie juste", atacînd România în 1940, iar România "atacase mîrsav" URSS în 1941!

Este mai greu de dovedit daca Lenin s-a inspirat din tratatele si manualele Inchizitiei (este posibil la Marx), dar a mostenit, în mod cert, experienta si practica unor structuri abominabile ale imperiilor austro-ungar si tarist. Ele, la rîndul lor, acumulasera experienta inchizitionala. Dezvoltarea structurilor informative si de spionaj ale marilor imperii a dus tehnicile de manipulare a oamenilor spre perfectiune. Revolutionarii socialisti germani si bolsevicii rusi nu aveau nimic original în metode. Ei au împrumutat metodologiile si terminologiile tortionarului imperial pe care le-au aplicat unei obediente formate, dar sub alt semn, cel al binelui comun. Se constata, pe masura ce biografiile reale sunt date publicitatii, ca mai toti liderii comunisti aveau o experinta de colaboratori, informatori si tortionari ai serviciilor secrete imperiale. Comunismul a fost, de aceea, mult mai parsiv. Poate ca simbolul acestei perversiuni cu sistema este cuvîntul lozinca, provenit din germanul Die Losung, substantiv derivat din verbul losen - "a elibera" (un act, un ordin, etc.)! Devenit stapîn al Rusiei, Lenin emite primele decrete, înca din 27 octombrie 1917, în cel mai clasic stil tarist. El chiar urmareste "Legile Fundamentale Ţariste" în toate directivele pe care le da populatiei. Englezii, practici si metodici cum îi stim, se uitau la legislatia lui Lenin si credeau ca e vorba de un alt guvern tarist. Cînd s-au trezit, era prea tîrziu.

Sa luam alt caz. Marturiile fostilor detinuti politici anticomunisti evoca o anumita metodologie a anchetei, o multitudine de atitudini si gesturi tipice ale anchetatorilor. Este amintit de foarte multe ori obiceiul anchetatorului de la Securitate care rasfoieste dosarul în fata celui anchetat, da din cap semnificativ si întretine mereu impresia ca acela contine fapte incriminatoare grave. Se sugera apoi ca ceilalti arestati au spus totul si numai el, ultimul "vinovat", nu si-a completat depozitia, în consecinta, exista temeiul sa primeasca cea mai grea pedeapsa, pentru ca toate acuzele s-au strîns pîna în acel moment si s-au focalizat spre persoana lui. De foarte multe ori dosarele respective contineau foi albe. în 1376, inchizitorul general al Aragonului, Nicolau Eymerich, a produs un Manual al inchizitorilor (Directorium inquisitorum) în care se gaseau toate metodele subtile de ancheta, între care si cea cu "rasfoitul dosarului". Eymerich chiar a lansat un opuscul distinct (Zece viclesuguri ale inchizitorului pentru a le dejuca pe cele ale ereticilor) unde se gaseau si urmatoarele recomandari: "Cînd inculpatul neaga învinuirea si nu exista dovezi împotriva lui, inchizitorul este sfatuit sa rasfoiasca dosarul în prezenta acuzatului si sa afirme ca s-ar afla în posesia unor probe de vinovatie zdrobitoare, fata de care tagada în continuare este zadarnica. «Inchizitorul va lua dosarul acuzatului, îl va rasfoi în toate sensurile, apoi va spune: este clar ca tu minti si eu am dreptate! Spune deci adevarul în cauza ta». si în continuare Eymerich explica: «viclesugul sta în faptul de a-1 face (pe inculpat) sa creada ca dosarul îl înfunda», cînd în realitate lucrurile stau cu totul altfel" (Doru Cosma - Socrats, Bruno, Galilei în fata justitiei).

Povestesc fostii detinuti politici despre turnatorii introdusi în celulele lor'? Nimic mai simplu. Ne întoarcem la manualul lui Eymerich din secolul XIV si aflam: "Se recomanda angajarea unor vizite în celula detinutului din partea unor confrati de erezie, reconvertiti între timp, dar fara stirea inculpatului, la «dreapta credinta», vizite cu prilejul carora acesta sa fie antrenat în discutii eretice. Totul trebuie aranjat în asa fel ca aceste discutii sa fie auzite de martori ascunsi în preajma celulei si consemnate de un grefier, de asemenea ascuns vederii detinutului".

Belu Zilber povesteste în capitolul "Metode de anchetare" din cartea sa Actor în procesul Patrascanu cum se modifica regimul de detentie în functie de mersul anchetei. Uneori era interogat "blînd", alteori era batut fara nici o explicatie. Inchizitia avea drept model: "Alternarea unui regim celular de favoare cu unul sever, acesta din urma constînd în crearea unor conditii de trai insuportabile (precum înfometarea sau tinerea în lanturi), îndemnarea ereticului la marturisiri de catre rudele apropiate sau copartasii la erezie, reconvertiti între timp, prelungirea la nesfîrsit a detinerii preventive erau doar cîteva dintre aceste mijloace".

O informatie recenta adusa de Centrul National de Cercetari stiintifice din Franta poate soca printr-un detaliu pitoresc: formatul si modul de întocmire ale dosarelor NKVD, KGB si ale serviciilor de Securitate din tarile satelite reproduceau dimensiunile si regulile de constituire ale Inchizitiei spaniole pentru registrele anchetelor. Numite Libro, dosarele persoanelor anchetate aveau dimensiuni standard (32x24 cm.) si contineau formulare de întrebari standardizate, depozitii, delatiuni, interventii scrise ale inchizitorului (notes), rapoarte si liste de suspecti, opis si numerotatii clasice. Legate în piele cu grija si indexate, dosarele erau pastrate în arhive secrete foarte bine pazite si calatoreau împreuna cu inchizitorii sub un regim special. Reguli stricte interziceau accesul la aceste arhive, unde nici regii nu patrundeau. Dezvaluirea informatiilor continute de aceste dosare se pedepsea drastic, cei care aveau acces fiind consemnati sub jurâmînt (Michele Escamilla-Colin - Crimes et chatiments dans VEspagne inquisitorial).

Asa-numitul "Fenomen Pitesti", cu toate ororile sale, îsi are originea în Spania inchizitionala. A fost initiat, perfectionat si aplicat cu acte în regula, ca ora de curs în programa de învatamînt a Colegiului iezuit Sân Bartolome din Salamanca. Acolo "practica delatiunii era atît de frecventa, încît licentiatii sau doctorii deveniti inchizitori nu aveau nici un fel de scrupule în a o recomanda crestinilor" (Bartolome Bennassar - Inchizitia spaniola). Doctoranzii acestui Colegiu erau pusi fata în fata si obligati sa se acuze de cele mai abominabile fapte, sa-si dezvaluie cele mai intime gînduri, sa se palmuiasca pe rînd, sa-si denunte parintii. Profesorii lor le puneau în fata Evanghelia dupa Luca si pasajul (discutabil) XIV, 5-26: "Daca vine cineva la Mine, si nu uraste pe tatal sau, pe mama-sa, pe nevastâ-sa, pe copiii sai, pe fratii sai, pe surorile sale, ba chiar însasi viata sa, nu poate fi ucenicul Meu", desi acest pasaj fusese deja interpretat de teologi si explicat, cercetarea moderna demonstrînd ca este o interpolare tîrzie. De altfel - ca o paranteza de inventar - fenomenul citat, numit "Pitesti" pentru ca acolo ar fi fost aplicat de comunisti, este semnalat înca din 1943 într-un document al Cabinetului Militar al lui Ion Antonescu, se petrecea la închisoarea Sighet si îi avea ca protagonisti pe aceiasi indivizi ai unei grupari dezaxate din Miscarea legionara. Ei primisera "educatia" în scoala de politie SS de la Fiirstenberg. Antonescu a luat imediat masuri drastice, izolîndu-i pe acesti tortionari si repartizîndu-i în diferite alte închisori. Alexandru Nicolski i-a adunat din nou si i-a folosit la Pitesti.

Sursa istorica a "Fenomenului Pitesti" se gaseste în secolul al XVI-lea, atunci cînd Inchizitia a început sa puna accentul pe organizarea si autorizarea retelelor de informatori si colaboratori. Informatorii Inchizitiei, numiti familiares, semnau un angajament si primeau o împuternicire. Aceasta din urma continea si dreptul de a primi si folosi armele în cazul unei revolte populare (apropo de "teroristii" din decembrie 1989). Informatorii primeau o anumita instructie, astfel încît rapoartele lor sa fie valoroase, sa poata fî exploatate ca surse credibile si sa poata fi comparate cu constatarile din teren. Ei primeau misiuni - inclusiv aceea de colectare a "bancurilor" pe seama Sfîntului Petru! - care sa permita controlul informativ al unor zone cu potential eretic. Una dintre misiuni era verificarea loialitatii evreilor convertiti la crestinism; o alta, verificarea evolutiei unor culte locale - mai ales a celor referitoare la animale deosebite (de exemplu cîini care salvasera în cruciade viata unui cavaler celebru, pasari care prevestisera destinul vreunui sfînt etc.) - astfel încît sa se evite idolatria. Anumite animale, cum ar fi vitelul, se bucurau de un regim special de observatie, cunoasterea poreclelor sau numelor date acestora, a felului în care erau îngrijiti fiind printre preocuparile informatorilor. Cercetarea acestor amanunte, care astazi s-ar putea sa ni se para ridicole, devenise extrem de intensa sub regimul iezuit, ale carui profunzimi întunecate nu sunt nici astazi pe deplin cunoscute. Nu întîmplator, prima scoala criminala a lui Stalin a fost seminarul iezuit din Tiflis: "La scoala parohiala si mai ales în seminar domneau o atmosfera de obscurantism, ipocrizie, un permanent control marunt, denuntul reciproc. Aici trona o ordine severa, o disciplina aproape militâreascâ" (Roy Medvedev - Despre Stalin si stalinism). Stalin a învatat acolo mecanica intima a structurilor închise, ermetice, si a descifrat întelesul unei legi de baza a Inchizitiei: Omul nu conteaza. Dispretul fata de om, dorinta de a anihila individualitatea si nevoia de a domina si conduce masa si-au gasit expresia elocventa în teza fundamentala a Materialismului istoric marxist: "Nu constiinta oamenilor le determina existenta, ci, dimpotriva, existenta lor sociala le determina constiinta". Este acest text suficient pentru ca un parlament democratic sa declare comunismul la fel de criminal ca si nazismul? Poate Justitia sa judece în baza unei legi acele persoane vinovate de instalarea, aplicarea si supravietuirea sistemului comunist în România si sa descopere prin actul juridic infractiunile criminale la drepturile fundamentale ale omului? La urma-urmelor, aceste drepturi au constituit substanta Revolutiei Franceze, din care s-a revendicat întreaga istorie comunista!

întretinerea si exploatarea ideologiei

Despre natura inumana a sistemului comunist s-a scris în perioada "Razboiului rece" din plin, s-a scris si se scrie si dupa 1989 si probabil se va scrie la infinit pentru ca acest cataclism uman nu a avut precedent, ca numar de victime, în ultimul timp, atentia analistilor s-a îndreptat spre zone ideologice si doctrinare controversate, câutînd nuante si mai putin explicatii. Fundamentala în abordare este falia uriasa de întelegere a sistemului comunist dintre Occidentul adversar si învingator, pe de o parte, si Estul care a trait tragedia, pe de alta parte. Privirea exterioara nu va reusi niciodata sa fie o privire interioara, de aceea adevarata analiza de substanta va veni întotdeauna din Est, atît prin voci analitice capabile de rigoare, cît si prin politica efectiva menita sa desprinda Estul cît mai repede de ceea ce a fost între 1944 si 1990.

Asupra controversei dintre nazism si comunism am opinat într-un capitol precedent. Controversa internationala asupra relatiei dintre marxism si sistemul comunist sovietic, care agita, în ultimii ani mediul politologic - mai ales dupa aparitia la Paris a Cartii negre a comunismului - este dominata tocmai de stereotipurile concen-trationale de care aminteam la început. A face o comparatie între nazism si comunism pentru a arata ca unul a fost mai criminal decît celalalt este futil, atît timp cît ambele au aceeasi origina. Nazismul îsi are sursa într-o fractiune radicala a socialismului german - asa cum voi arata - si s-a desprins de marxism prin niste particularitati doctrinare, dar nu a încetat vreodata sa se sprijine pe codul distructiv initial al materialismului marxist. Fenomenul de trecere a miilor de comunisti în batalioanele de asalt ale lui Hitler dupa 1930 a fost sustinut printr-un mesaj precis al Fiihrerului, care nu mai are nevoie de comentarii: "Cînd Hitler arata poporului mirajul celor 400 000 de locuinte individuale, pe care le va construi în fiecare an, dînd astfel de lucru unui milion de oameni, fiecare se vedea instalat în una din aceste case. Programul sau - pe care îl înnoia mereu în juramintele solemne ale partizanilor - cuprindea si alte reforme drastice, necrutatoare: desfiintarea oricaror venituri care nu rezulta dintr-o munca reala, etatizarea tuturor trusturilor, participarea lucratorilor la beneficii, desfiintarea impozitelor funciare; «nu se va face - spunea Hitler - nici o exceptie în favoarea intelectualilor, a academicienilor si a altor proprietari; fiecare va trebui sa puna mîna pe sapa»" (Emil Ludwig - Hindenburg). Instructia comunista primita de unii lideri nazisti - cum a fost cazul lui Gobbels - poate fi identificata ulterior în aplicatia programului de disciplinare si control al populatiei. Programele de sistematizare teritoriala, a localitatilor, precum si sistemul politic centralizat - care ar putea parea tipic pentru oricare dictatura, dar nu e - a fost inspirat de performantele URSS. Puternica influenta comunista din Germania, pe de alta parte, avea radacini adînci si a captat multe constiinte.

O figura tragica a epocii naziste a fost contele von Stauffenberg. Provenit dintr-o veche familie aristocrata svaba, el se lasa atras de teoriile revolutionare ale unui poet influent, stefan George, care "privea cu mare ostilitate mentalitatea burgheza, codul conventional si strict al moralitatii acesteia, titlurile «antice» ale Bisericii" (Joachim Kramarz - Stauffenberg). Von Stauffenberg defileaza cu torta în mînâ pe sub Brandenburger Tor în ziua în care Hitler lua puterea, convins ca asista la o revolutie, si sfîrseste cu un glont german în inima dupa ce bomba pusa de el sub masa de conferinte a Fiihrerului nu si-a atins tinta. Contele von Stauffenberg a fost printre cei putini care s-au dezmeticit la timp, constatînd ce înseamna punerea în practica a ideologiei insistent mediatizate, timp de mai multe decenii, de propaganda socialista. Unii o privisera cu interes, ca pe o noutate ciudata, altii o ignorasera, dar foarte multi o îmbratisasera inconstienti, atrasi de frumusetea vaga a promisiunilor utopice si de sentimentul solidaritatii împotriva unei caste vetuste. Marxismul a fost o teribila speculatie, speculînd la momentul oportun tot ce se acumulase în neîmplinirile civilizatiei crestine si se rezolva în cealalta parte a lumii, în Rusia, cu mentalitati si procedee asiatice.

Se poate identifica acum si un alt aspect al fenomenologiei critice la adresa sistemului comunist. Acuzele aduse comunismului sunt combatute si astazi violent de credinciosi ai sistemului si cumva nuantat de fosti ideologi ai acestuia. O teza de ultima ora a devenit acum transparenta: nu marxismul este de vina, ci sistemul comunist deformat, si, în consecinta, nu ideologia comunista a distrus umanitatea unui numar colosal de oameni, ci partidul. Adica o forma de organizare cu configuratie accidentala. Teza a atins si România. Ea se compune deocamdata din pozitii izolate si spectaculoase, cu aparenta de excentricitate: "Acum, cînd continui sa fiu marxist, în sens filozofic si în felul meu, dar adversar al partidului de tip bolsevic, care mai întîi s-a abatut, pe urrnâ a deviat si apoi a renuntat complet la marxism, folosindu-1 doar ca pe un camuflaj, sunt întrebat: «Bine, dar nu marxismul e de vina'?» Nu. Asa cum nici Nietzsche nu e de vina pentru Holocaust, nici marxismul nu e de vina pentru Gulâg. în Rusia a aparut o cu totul alta ideologie, nationai-comunista, o ideologie totalitara care nu are nici o legatura cu o corecta întelegere politica a societatii" (Henri Wald - Confesiuni). O astfel de enormitate declarata dupa 1989 de un rafinat intelectual nu poate tine loc de argumente. Atunci cînd califici politica URSS drept nationalist-comunistâ intri într-o flagranta contradictie cu scopul final al comunismului sovietic: dominatia lumii prin internationalism proletar, punînd în aplicare ideologia marxista al carei moto este Proletari din toate tarile, uniti-va! pentru revolutia mondiala. URSS nu a urmarit o dominatie nationalista slava asupra omenirii, ci o dominatie mondiala a sistemului comunist cu centrul la Moscova. Mozambicanul comunist era un agent la fel de valabil ca si vietnamezul comunist. Kirkizul bun comunist era la fel de valoros pentru sistem ca un rus bun comunist. Apelul la "exploatarea" lui Nietzsche se dovedeste â fi cît se poate de fortat, prezentîndu-se mai degraba ca o reminiscenta încastrata de propaganda în multe cariere culturale (unele stralucite). A lua drept "inspiratie" ceea ce a înteles un zugrav din Nietzsche mi se pare si prea facil, si superficial, si inoperant. Contextul si semnificatia unor afirmatii ale lui Nietzsche - de exemplu: "Ideea nationala si razboaiele - excelente mijloace contra revolutiei" - sunt explicate astazi în adevarata Lumina. Numai un naiv poate sa creada ca Hitler s-a dus la acest citat si s-a lamurit ce trebuie sa faca împotriva Rusiei. Din punctul de vedere al lui Hitler, al doilea razboi mondial a fost declansat pe principiul rasa contra massa, iar din punctul de vedere al intereselor din spatele lui, pe considerente de dominatie economica si politica într-o confruntarea a doua malformatii socialiste. Fundamental pentru un neofit care ia contact prima data cu problema raportului fals al similitudinii dintre felul cum au fost "folositi" Nietzsche si Marx, este realitatea ca, în timp ce opera marelui filozof nascut la Rocken a fost revendicata de nazisti, opera Iui Marx este chiar comunismul ca sistem politic. Nietzsche nu a imaginat un sistem filozofic nazist, într-un Ioc din Manifestul Partidului Comunist, Marx afirma: "Este vorba, într-adevâr, de suprimarea personalitatii burgheze, a independentei burgheze si a libertatii burgheze", iar în alt loc da si solutii: "Proletariatul va folosi dominatia lui politica pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întregul capital, pentru a centraliza toate uneltele de productie în mîinile statului, adica în mîinile proletariatului organizat ca o clasa dominanta, si pentru a mari, cît se poate de repede, masa fortelor de productie. La început, acest lucru nu se poate face, fireste, decît printr-o încalcare despotica a dreptului de proprietate si a relatiilor de productie burgheze, adica prin masuri care, din punct de vedere economic, apar neîndestulatoare si subrede, dar care sunt depasite în decursul miscarii si care sunt inevitabile ca mijloc pentru revolutionarea întregului mod de productie", întrebarea legitima pe care ne-o putem pune este cum vedea Marx rezolvarea practica a acestui program? Burghezia, care exista si era compusa din oameni, se dadea singura la o parte ca sa vina centralizarea comunista a clasei proletare la putere, accepta pierderea independentei si libertatii pentru ca afirmatia lui Marx este un proces istoric obiectiv? O revolutie care aduce proletariatul la putere produce si disparitia naturala a burgheziei'? Unde dispar oamenii astia? Cum dispar? Devin peste noapte comunisti convinsi, fug cu totii în alte târi, se închid în casa si nu mai participa la viata sociala? Dar daca burghezia decide sa se apere în mod legitim - cum s-a si întîmplat - ce se va petrece cu ea? Iata întrebari la care Engels, de data asta, e cel care a dat raspunsul: "Noi proclamam lupta de exterminare si terorismul necrutator, nu în interesul Germaniei, ci în interesul revolutiei". Jean-Fransois Revel (Marea parada) râmîne una dintre putinele voci lucide si perfect argumentate: "E de admirat faptul ca acesti socialisti stiintifici sustin cu atîta ingenuitate existenta unor fenomene istorice fara cauza, fiind, pe de o parte, sclavii obiceiului suparator de a se repeta cu regularitatea unei rotatii astronomice. Represiunea concentra-tionarâ sau carcerala, procesele trucate, epurarile ucigase, foametea provocata însotesc toate regimurile comuniste, fara exceptie, de-a lungul întregului lor parcurs. Sa fie întîmplâtoare aceasta asociere constanta? si, în schimb, sa se afle adevarata esenta a comunismului în ceea ce el n-a fost niciodata, în ceea ce el n-a produs niciodata? Ce reprezinta asadar acest sistem, cel mai bun dintre cele concepute de mintea omeneasca, asa cum ni se spune, dar înzestrat cu proprietatea supranaturala de a nu produce niciodata si nicaieri decît contrariul lui însusi, decît propria lui pervertire'?" si, completam noi, poate exista sistem politic fara ideologie, fara doctrina? La noi, Gabriel Liiceanu a atins punctul sensibil: "Pentru ca un Imperiu sa se poata naste este nevoie ca el sa fie precedat de un imperiu al cuvintelor, deci de o ideologie", întrebam retoric, pentru cititorul român: Care a fost ideologia sistemului comunist?

Daca sistemul comunist îsi are originea în marxism, temeiurile sale organizatorice se gasesc în performantele Partidului Socialist German. Românii iesiti din dictatura comunista si mutilati psihic de propaganda neo-nationalistâ continua sa vada sursele nefericirii lor într-o proximitate comoda: Ceausescu, Stalin, Lemn. Alaturi de alte natiuni central si est europene, cea româna a suportat implantul unui sistem sablonat, construit cu tenacitate de experienta liderilor socialisti germani în secolul XIX. Ei au impus o conduita a selectiei tipurilor de conducatori si obligatia ca acestia sa fie scrupulos ascultati. Adevaratii fondatori au fost Ferdinand Lassalle, filozof si economist (1825-1864) - un individ caracterizat prin "elocventa antrenata" - si Karl Marx (1818-1883) - un filozof, în cele din urma, tarat de complexe iudaice si urmarit de viziuni materialiste personale. Discipolii lor, Liebknecht, Bebel, Hasenclever, Rosa Luxemburg au fost primii practicieni ai transformarii ideilor marxiste în forme convenabile poporului, în vederea implantului timpuriu, folosind peroratia sociala (transformata ulterior în propaganda) si lantul relational al internationalismului proletar. De la început au înteles ca singura sansa de supravietuire interioara a structurii este centralismul, dublat de un insidios cult al eroismului partinic. Formele autoritare tipice ale statului german, militarizarea sa si efectele educatiei institutionalizate prusace au favorizat metodele Partidului Socialist German. Lansat oriunde sub paralela 45, comunismul ar fi esuat probabil în bizantinism, începînd din 1870, s-a format un directorat care s-a impus prin unitate si care a lansat metoda congreselor anuale prin delegati. Fiecare aglomeratie socialista sau centru muncitoresc avea un delegat numit de la centru de Comitetul central si platit de acesta. El organiza întrunirile, alegea cele mai eficiente mijloace de propaganda, lua cuvîntul pentru a transmite ideologia centrului si desemna oratorii. Aceasta praxologie a dus la cresterea numerica a partidului la dimensiuni spectaculoase: 125 000 de membri în 1871; 350 000 de membri în 1874; 440 000 de membri în 1878. Fenomenul a fost oprit o vreme de primele ticuri ale structurii comuniste, si anume de trecerea prea rapida la solutiile lui Marx si Engels: atentatul. Teza este cunoscuta: ce nu poate fi zdruncinat prin idei, trebuie eliminat prin violenta. Atentatele asupra kaiserului Wîlhelm I si asupra printilor germani reuniti la inaugurarea monumentului Germania de la Niederwald a trezit un vechi inamic - Bismarck. A urmat un val de represalii antisocialiste. Atunci a fost initiat un procedeu nou: lupta în ilegalitate. Clandestinitatea s-a sprijinit pe propaganda subterana si pe organizatii mici si sigure, atasate unor uniuni (verein) sau asociatii, pe utilizarea unor fonduri fabuloase provenite din mediile evreiesti în scopul atragerii de aderenti. Ca întotdeauna în astfel de crize, alte puteri sprijina financiar miscarile de acest tip pentru a slabi statul respectiv, astfel ca în finantarea socialistilor germani trebuie sa gasim si banii Angliei, si banii Frantei, si banii Rusiei. Succesul luptei în ilegalitate a fost favorizat de fenomene sociale generate de capitalismul salbatic si de erorile conservatorismului politic. La Biroul Central al Asigurarilor se înregistrau 68 432 de accidente de munca într-un an, din care 7 351 mortale, si peste 30 000 de cazuri de invaliditate permanenta. Societatea Uzinelor din Westfalia si Rhin declara într-un an 108 victime la l000 de muncitori, adica un procent scandalos de peste 10% (Revue Encyclopedique - 1892). Marile greve ale minerilor de la începutul domniei lui Wilhelm II (1888-1918) au fortat initierea unui proiect imperial de reforme sociale. Esecul acestuia a reprezentat o deziluzie pentru muncitori, favorizînd înca o data demersul socialist. Partidul Socialist German a revenit în forta: 550 000 de membri în 1884; 763 000 de membri în 1887; l 400 000 de membri în 1889.

Dar, la fel de tipic pentru organizatiile socialiste incipiente, a aparut si fenomenul fractionismului, generat nu de ideologie, ci de raportul cu metodologia transpunerii în practica a "procesului revolutionar". Este deja verificat ca opresiunea favorizeaza unitatea opozantilor, dar îi separa cînd trebuie sa decida cum sa se opuna opresiunii. La Congresul de la Erfurt din 1891 au aparut trei fractiuni distincte:

Extremistii de stînga. Condusi de cîtiva indivizi dedicati terorismului, cum au fost Werner si Wildberger, extremistii de stînga îsi sprijineau direct actiunile pe marxismul pur, considerîndu-se fideli luptei de clasa si dictaturii proletariatului. Ei le reprosau celorlalti îndepartarea de ideologia marxista, de "ideal". Pentru ei cuvintele lupta si dictatura (a proletariatului) luau un aspect concret si trebuiau puse în practica. Emblematic pentru aceasta grupare este ca ea a vazut în marxism instrumentul teoretic al comunismului exterminator. La fel cum pe vremuri Inchizitia citea un pasaj din Biblie si cerea sa fie aplicat întocmai, gruparea aceasta lua un paragraf din Manifestul Partidului Comunist si cerea aplicarea lui. Tocmai acest caz dovedeste ca ideea unei deviatii bolsevice de la linia reala a marxismului este falsa. Rusia este doar locul unde metoda asta a reusit. Dupa Congresul de la Erfurt, oarecum izolati, liderii gruparii fundamentaliste marxiste se regrupeaza la Berlin. Din fractiunea germana fundamentalista se extrage leninismul si întreaga dezvoltare bolsevica de mai tîrziu. Suprapus pe "gîndirea asiatica", el a nascut într-o continuare fluenta stalinismul. Stalin nu a încetat sâ-si exprime admiratia fata de acest curent în toate interventiile sale dintre 1907 si 1913 (LV. Stalin - Opere, voi. II., Tactica bolsevicilor în prima revolutie rusa).

Aripa national-socialista s-a grupat în jurul unui deputat de Munchen, Vollman. Programul era de stînga, dar continea si mesajul nationalist, motiv pentru care nu s-a putut afirma decît tîrziu, dupa înfrîngerea Germaniei în primul razboi mondial. Atunci s-a petrecut un fapt semnificativ: acestei grupari i s-au asociat militari. Luînd diferite denumiri si constituindu-se în diferite partidulete, primind numerosi comunisti refulati sau expulzati de celelalte grupari, aliindu-se cu mici grupari de militari nemultumiti - unii de mare prestigiu, cum a fost Ludendorff - ei au jucat cartea nationalismului german pînâ la capat. Printre temele lor initiale a fost si aceea a unui socialism german fara evrei. La un moment dat, un grup de socialisti galagiosi în frunte cu Adolf Hitler s-a asociat grupului Ludendorff, a preluat conducerea si a manevrat politic atît în interiorul Germaniei, cît si în afara ei. Primele dezvoltari politice ale partidului lui Hitler au fost substantial finantate cu fonduri britanice si americane.

Socialismul de centru, condus de Liebknecht, Bebel, Singer a acceptat o adaptare la conditiile unui regim semiliberal în scopul îmbunatatirii acestuia printr-un program socialist moderat (vot universal, asistenta sociala, relaxare a Justitiei, impozit progresiv etc.). Centrul socialist a ramas fundamental legat de miscarea sindicala si asta i-a permis sa treaca prin istorie cu posibilitati de adaptare mai mari. Asa se explica de ce abia în tarile ocupate de URSS dupa 1944 s-a reusit distrugerea sindicalismului de tip european si golirea sa de continut. Asa se explica si de ce primul atac dat în tarile ocupate a fost îndreptat împotriva partidelor social-de-mocrate sprijinite de sindicate, în Occident, din aceasta veche grupare socialista germana s-au extras, mai întîi, partidele euro-so-cialiste si, mai apoi, social-democratia moderna de astazi.

Originea comuna a acestor fenomene politice a lasat o amprenta în fiecare. De aceea, dupa 1989 - cu diferite etape si la dimensiuni diferite - metodologia nazista si comunista a lasat impresia unui loc comun, doar definit prin alte trasaturi comune decît cele reale, originare: dictaturi, crime în masa, expansiune militara. Printr-o perversiune rafinata, diferenta ar fi facuta de caracterul rasial al nazismului si de caracterul politic al comunismului. De fapt, folosirea componentei evreiesti în ambele sisteme nu face decît sa ne îndeparteze de esenta tragediei. Noi avem exemplul cel mai clar al acestei diversiuni, în cazul Basarabiei ocupate de URSS în 1940. Asa cum am aratat, daca URSS a deportat peste 100 000 de evrei din aceasta provincie româneasca pe criterii politice, pe ce criterii au fost pastrati în Basarabia alti 126 000'? Daca cei deportati erau considerati "dusmani ai comunismului", iar cei pastrati în provincie erau "atasati comunismului", atunci cazul Ion Antonescu se închide. Astfel de capcane se pot deschide la tot pasul atunci cînd generalizezi în scopuri propagandistice. Ideea unei pozitii exponentiale a evreului - victima în nazism, creator în comunism - , pe cît de categoric afirmata în anumite medii, pe atît de nuantat indusa de altele, este la fel de fluenta ca orice legenda. Holocaustul nazist a produs 6 milioane de victime evreiesti si 10 milioane de victime neevreiesti; holocaustul comunist a produs 2 milioane de victime evreiesti si aproximativ 20-30 de milioane de victime neevreiesti. Matematic, Holocaustul a ucis mai multi neevrei decît evrei.

Cunostintele stiintifice asupra biologiei umane

A fost publicat recent în România un document socant: Psihopolitica - sinteza a unui manual sovietic de psihopolitica. Desi exista înca dubii asupra veridicitatii sale, felul cum am trait pe pielea noastra practica acestui manual n-ar trebui sa mai trezeasca îndoieli, în text se afirma înca de la început: "La baza, Omul este un animal. El este un animal caruia i s-a dat un lustru de civilizatie. Omul este un animal colectiv care se organizeaza în grupuri pentru a se apara de primejdiile mediului. Cei ce îi grupeaza si îi conduc trebuie, prin urmare, sa posede tehnici specializate pentru a dirija nestatornicia si energiile omului spre o eficienta mai înalta pentru îndeplinirea scopurilor Statului". Textul se extrage ca un comentariu simplist si brutal din Manifestul Partidului Comunist: "Burghezia sileste toate natiunile sa-si însuseasca modul sau de productie burghez daca nu vor sa piara; ea le sileste sa introduca la ele însele asa-zisa civilizatie, adica sa devina burgheze".

Nu cred ca putem pretinde celor doua sisteme totalitare, aflate în fazele de initiere, sa fi cunoscut ceea ce stim noi astazi despre ingineria biologica, dar un Frankenstein bine condus si-au imaginat. Practic, la debut, metodologia terorii comuniste s-a inspirat din experienta sistemelor coercitive anterioare si s-a concentrat pe instincte si anume pe acele instincte care determina supunerea, ordinea si apararea. A esuat exact acolo unde se manifesta instinctele sociale, în primul rînd cel de proprietate. Asta ar trebui sa dea de gîndit asupra tezei asocierii oamenilor societatii pentru a se apara de agresiunea mediului. Este greu de crezut ca aparitia cuplului barbat-femeie a avut la origine frica de mediu, cînd mai firesc ar fi instinctul de reproducere. si apoi, cum trebuie sa judecam cazul concret al unei vînatori? Teama de coltii mamutului era mai puternica decît dorinta de a nu-1 împarti cu ceilalti'? Un om imagineaza o capcana pentru ursul cavernelor singur sau face un brain-stormingl Cum trece la constructia ei'? Se cearta cu ceilalti pentru ca au alte idei si o face singur, sau îi convinge ca ideea lui este cea mai buna si toti pun în aplicare proiectul lui'? Pe o logica de tip comunist, asocierea - comuna (primitiva) - echivala cu succesul. Dar istoria straveche cunoaste prea multe neamuri, populatii si grupuri care au disparut fara urma, desi erau, nu-i asa'?, împreuna. Raspunsul a fost dat de un gînditor profund, de unul dintre acei oameni cu logica independenta, care, întîmplator, a fost român:

"Timp de vreo doua milioane de ani paleantropii au trait din vînâtoare; fructele, radacinile, molustele, etc. recoltate de catre femei si copii erau insuficiente pentru a asigura supravietuirea speciei. Vînâtoarea a determinat diviziunea muncii dupa sex, intensifîcînd, în acest fel, «hominizarea»; caci la carnivore si în toata lumea animala o astfel de diferenta nu exista" (Mircea Eliade - Istoria credintelor si ideilor religioase), în final, este inteligenta umana o creatie a mediului ostil sau a lui Dumnezeu? Aceasta întrebare pune falsitatea marxismului într-o lumina tridimensionala. Se vede în profunzime ca este o constructie butaforica. Cercetarile biologice ale ultimului deceniu au aratat ca miracolul uman nu are explicatii istorice, daca acceptam Creatia în mod crestin curat, eliberata de doctrine. Biblia ramîne, de fapt, singurul nostru raspuns. La conditiile de mediu "omul a reusit, prin inteligenta sa, sa dea fiecarei circumstante ecologice un raspuns cultural". Deosebirea de animale este data de fenomene mult mai profunde, pe care nici geniul nu le-a putut patrunde, Einstein fiind, din acest punct de vedere, un exemplu elocvent. Acum stim ca animalele se adapteaza la schimbarile de mediu prin modificari morfologice. "La palier uman, specializarea organica a devenit evitabila deoarece adaptarea culturala si tehnica a înlocuit adaptarea biologica. Iata de ce sapiens n-a creat niciodata alte specii: el a creat civilizatia" (J. Ruffie si J.C. Sournia - Les epidemies dans l'histoire de l'homme).

Enuntul lui Bena din manualul Psihopolitica este expresia asa-numitei "gîndiri asiatice", în 1998, cu ocazia comemorarii victimelor razboiului din Vietnam, fostul negociator vietnamez al pacii a recunoscut ia CNN ca, în momentul angajarii Vietnamului comunist în conflict, conducerea partidului si statului s-a întrunit într-o sedinta solemna, luînd o singura decizie strategica: "Oamenii nu conteaza". Vietnamul de Nord a pierdut un milion de oameni! Stupefactia senatorilor americani prezenti la emisiune, în fata gîndirii care a stat la originea înfrîngerii lor, este de nedescris. Revenind la tehnica sovietica de folosire a cunostintelor biologice în scopuri politice - nu vom afla dimensiunea acestei orori decît atunci cînd vom avea acces la arhivele institutelor sovietice de stiinta - vom constata ca proiectul eliminarii fizice este exprimat fâra ocolisuri: "în loc sa fie executati liderii nationali, se va pune la cale sinuciderea lor în conditii care pun cauza mortii lor sub semnul întrebarii. In felul acesta, putem tine sub control împotrivirea la extinderea comunismului în diferite categorii sociale ale lumii si putem face în asa fel încît masele care ni se opun sa ramîna fara conducatori; putem sa creiem o stare de haos si deruta în care ne va fi foarte usor sa implantam doctrinele clare si viguroase ale comunismului" (Memoria nr. 22). Cum au ajuns sovieticii la ideea ca unii indivizi trebuie exterminati, altii, intimidati prin teroare iar altii, adusi "pe calea cea buna" prin "munca de lamurire"?

La originea cercetarilor sovietice asupra dominarii omului se afla descoperiri fundamentale enuntate de teoriile lui Jean Piaget (1896-1980). Fondatorul Epistemologiei genetice considera ca în creierul uman integrat se afla trei parti functionale (nu anatomice): una neogenâ si doua ancestrale. Din cele primordiale, creierul mic ar fi de origine reptilianâ si, de aceea, proprietar al reactiilor de agresivitate, atac si aparare, al contractiilor musculare si al echilibrului geomagnetic. Creierul mijlociu ar proveni în om de la starea de mamifer si controleaza starile emotionale, sentimentele, mai ales cele de afectiune materna, slabiciunile de caracter, dar si comportamentul social. Faptul ca mamiferele nasc pui vii si calzi implica dezvoltarea unor reflexe specifice, de la cele de lins, la cele de ocrotire, în sfîrsit, neocortexul este tipic uman, de data recenta istoric si controleaza concepte, opereaza cu "imaginile imaginatiei", organizeaza figurativul, sintetizeaza procesele culturale. "Nu numai ca observam si memoram mai bine decît alte animale - spune Piaget - dar putem si imagina si preveni, înainte de orice, omul este o fiinta a imaginatiei". Conform teoriilor lui Piaget, oamenii sunt, din punct de vedere genetic, condusi de neocortex, dar pastreaza preponderente pe unele din cele doua functii ancestrale. Altfel spus, în momentul inhibarii puternice a neocortexului - adica a centrului cerebral fundamental uman - se activeaza puternic una din celelalte doua parti ancestrale. Un drog, o doza mare de alcool sau o alta interventie chimica sau fizica asupra creierului uman aduce la suprafata un comportament selectat, în doua ipostaze: individul devine agresiv (preponderenta atavica reptilianâ) sau, dimpotriva, devine inofensiv, "moale" în termen popular, plîngacios, duios, melancolic, generos, chiar slugarnic (preponderenta atavica mamifera). serpii nu cer mila, nu se supun; lupul în haita lui, hiena cea mai vorace în grupul ei se supune slugarnic masculului alfa, respectiv femelei dominante. La oameni, cazul curent al alcoolicului este unul dintre argumentele credibile ale acestei teorii: un om aflat sub influenta alcoolului are unul din doua comportamente - fie devine "neom", afîsînd o violenta excesiva, sparge, bate, omoara, fie devine melancolic, inofensiv, cîntâ, plînge. în tehnicile de pregatire a luptatorilor din unitatile speciale de comando se utilizeaza produse sintetizate care inhiba sentimentele si excita agresivitatea, decizia, "sîngele rece", în tratarea medicala a "violentilor" se folosesc inhibatori care actioneaza fundamental asupra functiunilor unei anumite parti a creierului. Jean Piaget a identificat o relatie între potentialitatea genetica si adaptarea umana: "Activitatea functionala a ratiunii (acel ipse intellectus care nu provine din experienta), este, în mod evident, legata de «ereditatea generala» a organizarii vitale însesi: dupa cum organismul nu s-ar putea adapta variatiilor înconjuratoare daca nu ar fi fost deja organizat, tot astfel si inteligenta nu ar putea sesiza nici un dat exterior fara anumite functii de coerenta (al caror ultim termen este principiul non-contradictiei), de stabilire de legaturi etc. care sînt comune oricarei organizari intelectuale" (Jean Piaget - Nasterea inteligentei la copil). Sa fie oare "ereditatea generala a organizarii vitale" o alta denumire a lui Dumnezeu, gasita de un om de stiinta? Pentru echilibrul si supravietuirea naturii umane, activitatea preponderenta a neocortexului determina conditia de om prin informatie culturala, dezvoltarea conceptelor rationale, a imaginilor logice, prin influenta unui mediu educational flexibil, a unui mediu social si familial normat moral. "Pentru om, mare parte din instinctele primordiale, altadata necesare supravietuirii, au disparut. Au fost înlocuite prin etica, serii de reguli adoptate constient si voluntar, dar indispensabile pentru toti cei care traiesc în societate. In acest stadiu, legea morala nu este un lux, ci o necesitate" (Rouffie si Somnia). Acesta este intelectualul adevarat, nu posesorul unei diplome. Diploma avea si Rîmaru.

în prelungirea acestor teorii si pe masura evolutiei stiintelor biologice s-a dezvoltat si o teorie moderna a reprezentarilor, în creierul uman se afla/constituie un nucleu al reprezentarii, al conceptelor cheie. Omul traieste un sentiment al cunoasterii de sine ca fiinta superioara, identificat ca demnitate umana, sentiment ce se poate reduce, la anumiti indivizi, doar la reactia de negare a înjosirii. El îsi reprezinta identitatea prin modele care îi ofera o imagine sintetica despre sine: curajos sau las, rezistent sau slugarnic, conducator al destinului propriu sau condus etc. Un alt element puternic al nucleului reprezentarii este sentimentul libertatii, care graviteaza între utopia libertatii absolute (anarhie) si nevoia de guvernare a libertatii între limite acceptabile si acceptate printr-un act de vointa individuala, în nucleul reprezentarii se mai afla si spiritul de proprietate, credinta religioasa profunda (dragostea de Dumnezeu, nu frica de Dumnezeu), încrederea în valori (discernamîntul valoric), opinii si atitudini statornice despre lume (pace, ajutor, consens), atasamentul fata de principiile sistemului democratic (întelegerea limitelor sale si credinta ca poate fi îmbunatatit), libertatea de exprimare, a cuvîntului, comportamentul social (norme de civilitâte), elemente de morala, spiritul de dreptate si dorinta de adevar. Toate aceste componente rezistente ale gîndirii omului formeaza un model ideal care constituie natura umana a individului: "Vom numi «ideal» orice sistem de valori constituind un tot, deci orice scop final al actiunilor, iar «valori» - valorile particulare relative la acest tot sau mijloacele care permit sa atingem acest scop. Raporturile dintre ideal si valoare sunt, asadar, aceleasi ca cele dintre totalitate si relatie" (Jean Piaget).

Nucleul reprezentarilor-forta este înconjurat de un învelis derivat si protector, compus din judecati de valoare care argumenteaza conceptele cheie sau le compara cu situatii, notiuni, fenomene noi, situatii noi. Este cazul unui individ care se gaseste brusc în fata unui obiect complet necunoscut, care nu seamana cu nimic din ce a mai vazut si a carui functionalitate n-o cunoaste. Creierul sau va cauta atunci cu rapiditate niste repere, de regula primitive, care sa fixeze obiectul într-o imagine comparabila: materialul din care este facut este identificabil, culoarea este familiara, forma poate fi asimilata unei figuri geometrice, ansamblul aduce cu ceva pastrat în memorie, dar care s-ar putea sa nu aiba nici o legatura cu adevarata functionalitate a obiectului. Urmeaza un proces natural (sa-i spunem curiozitate) prin care individul cauta informatia care sâ-i ofere identitatea exacta a obiectului. Acest învelis al judecatilor de valoare protejeaza nucleul central prin operatii mentale conduse de discernamînt. Poti sâ-ti schimbi atitudinea si opinia, dar conceptul cheie, nu. La aceasta particularitate se refera expresia cu "consecventa boului", nu la modificarea credintelor fundamentale, care se produce numai în doua cazuri: oportunism (ceea ce numim lipsa de caracter) sau teroare. Cel mai bun exemplu pentru întelegerea unui asemenea proces mental este momentul alegerilor. Alegatorul normal, condus de un nucleu al reprezentarii complet si de credinte fundamentale rezistente, analizeaza candidatul în functie de modelul sau: este demn si respecta demnitatea umana, iubeste libertatea si va ocroti libertatea sa, va respecta proprietatea si nu-i va îngradi dreptul de a o dobîndi legal, are o credinta religioasa, este moral, drept si sincer? In practica, alegatorul face o evaluare generala si aduce mesajele candidatului în matricea aproximativa a credintelor sale. Evident, un individ cu un nucleu al reprezentarii distrus sau format din elemente primitive, fragmente ale unor conceptii si parti de idei, va vota un demagog587, un extremist, o ideologie primitiva care-si reduce mesajul la scheme simple: venim la putere, punem ordine, înlaturam, exterminam, aducem fericirea. Nazismul si comunismul au introdus initial aceste mesaje în lumea unor societati prabusite. Cînd a fost vorba sa construiasca ceva, pornind de la cel mai pur marxism, ambele sisteme au conceput metodologia terorii pentru dominatia oamenilor, ca lume.

Acest demers teoretic extras dintr-o literatura spectaculoasa, postcomunista, are drept scop întoarcerea lecturii la problema autenticitatii Psihopoliticii lui Beria. Manualul este în fapt, expunerea teoretica a unei serii de tehnici organizate pe care conducerea Uniunii Sovietice le-a aplicat pe baze biologice, stiintific fundamentate, în primul rînd cetatenilor sai. Spunea Beria acolo: "Este menirea psihopoliticii mai întîi sa ordoneze supunerea si scopurile grupului si apoi sa mentina ordinea prin înlaturarea efectului produs de persoanele si personalitatile capabile sa abata grupul spre nesupunere, în natiunea noastra, unde lucrurile sunt mai bine conduse si acolo unde ratiunea domneste pretutindeni, nu este greu sa înlaturi bacteriile persistente care pot ataca vreuna dintre entitatile noastre politice. Dar în domeniul cuceririi, în cadrul natiunilor mai putin luminate în care statul rus nu detine înca puterea nu mai este tot atît de usor sa înlaturi cu totul individul îndaratnic. Psihopolitica face posibila înlaturarea acelei parti a personalitatii lui care, prin sine însasi, face ravagii în constitutia respectivei persoane si în aceea a grupului din care face parte." Scopul acestor tehnici a fost dominarea maselor (Lenin si Hitler au fost fani ai lui Le Bon). Calea pentru a ajunge la acest rezultat a fost distrugerea nucleului reprezentarii indivizilor normali care credeau în democratie si capitalism, în liberalism si libertate. Ea a purtat numele de "revolutie îh gîndire".

Cum au fost aplicate aceste procedee în România? Dar mai întîi, cine le-a aplicat.

Executantii

Ca enunt prealabil, afirm ca a ne duce la cei cîtiva evrei utopisti si la cei cîtiva ratati români, bulgari si unguri care formau Partidul Comunist din România în 1944 ar fi o pista gresita. Scursuri ale societatii sau idealisti complexati, ei au reprezentat doar fatada saraca a ceea ce însemna, cu adevarat, sistemul comunist. Din aceste motive, faptul ca aproape toti devenisera în timp informatori ai serviciilor de informatii românesti, ca mai fugeau cu banii partidului, ca bagau în buzunar fonduri destinate "propagandei" si se ascundeau în "case conspirative" al caror proprietar era Siguranta sau Biroul 2 al Armatei este total nesemnificativ. Adevaratele actiuni - spionaj, boicot, sabotaj, finantarea presei de stînga, agentura de influenta, evaluarea potentialului politic, social si economic al României - erau toate conduse din URSS si desfasurate cu oameni instruiti acolo. Exista o Sectie România în NKVD care gestiona toate aceste activitati si selecta personalul. O parte din fondurile folosite proveneau chiar din România, din Tezaurul refugiat în Rusia sau din activitatile comerciale desfasurate direct sau mascat pe teritoriul tarii noastre, în repetate rînduri, agentii sovietici au fost capturati pe teritoriul României avînd asupra lor monede, lingouri, pietre pretioase si semipretioase extrase din Tezaur.

Pregatirea comunizarii României a început cu multe decenii înainte. Opera de aducere a târii noastre în sfera de influenta a marelui conglomerat estic - pornita de Petru cel Mare, continuata de tarii secolului XIX si întîrziatâ de diplomatia si Armata române - a cunoscut mai multe episoade acute:

- trei tentative de asasinat finantate si comandate împotriva lui I.C. Bratianu (1878, 1880, 1886);

- la rascoalele din 1888 si 1907 agentii rusi au fost implicati direct, organizînd o revolta în satele din jurul Bucurestiului, agitînd taranii prin satele de la granita, în timp ce dincolo de frontiera au fost masate trupe;

- agresiunea de la Tatar-Bunar din 1924, cu scopul de a declansa "un proces revolutionar" în România;

- masarea de trupe si producerea de incidente la frontiera de est a României în momentul loviturii de stat din 7-13 iunie 1930;

- implicarea în rebeliunea legionara atît cu fonduri, cît si prin agenti provocatori. Din nou, la granita au fost masate trupe.

Prima actiune pe care o declanseaza serviciul de informatii al unui stat care se pregateste sa atraga alt stat în sfera sa de influenta, sâ-1 domine politic sau sâ-1 cucereasca este sa produca o evaluare cît mai corecta a potentialului uman al acelui stat. Pe primul loc al interesului se aflau cadrele proprii de specialitate pentru diferitele zone ale Puterii si abia apoi liderii majori sau secundari ai partidului. Pentru a fi mai bine înteles, trebuie aratat ca în planificarile NKVD si GRU, Gheorghiu-Dej nu facea nici cît o ceapa degerata în comparatie cu Alexandru Nikolski. Un ofiter GRU infiltrat în armata era incomparabil mai valoros si mai important pentru URSS decît Vasile Luca. Elena Lupescu, o prostituata ajunsa în patul regelui si legata sexual pe viata de el, era mult mai valoroasa decît stefan Foris, secretarul general al partidului, care, de altfel, a si fost îndepartat si apoi omorît cu o ranga în cap fara nici o emotie marxista. Iata de ce, o rasturnare de imagine ca aceasta are nevoie de o explicatie metodologica.

Evaluarea potentialului colaborationist din România urmarea anumite criterii precise:

Cunoasterea personalitatilor convinse, în societatea româneasca se gaseau cîtiva intelectuali cu vederi de stînga, scîrbiti de guvernarea scandaloasa a lui Carol II si iritati, mai apoi, de dictatura lui Ion Antonescu. Unii fusesera de la început cuceriti de idei socialiste - cum au fost, de exemplu, Petru Groza sau Mihail Sadoveanu - altii au fost convinsi pe parcurs ca, dupa guvernarile carlistâ si antonescianâ, nu poate urma decît una socialista, întoarcerea frontului dupa Stalingrad a mai convins cîtiva ezitanti. Acesti oameni nu erau neaparat comunisti - în sensul pe care îl întelegem noi acum -, ci vedeau în asa-zisul egalitarism sovietic o solutie echitabila, o formula evoluata a societatii umane, un ideal umanist. Nu punem în discutie aici distanta de la imaginea lor despre URSS la realitatea sovietica. Cazul Panait Istrati a fost, din pacate, singular. Dar oamenii acestia erau chiar capabili sa accepte sacrificiile umane petrecute în URSS pentru un ideal înalt, al întregii omeniri. Apoi, Uniunea Sovietica adunase la numarul victimelor sale din al doilea razboi mondial si pe cele asasinate în sistem. Altii erau, pur si simplu, marxisti; asta le cazuse mai întîi în mînâ, îi convinsese, iar filozofia "idealista" li se paruse prea complicata si sterila. Au existat intelectuali de stînga capabili sa creada ca daca Marx a trait dupa Hegel, marxismul trebuie sa fi fost un episod într-o evolutie valorica a filozofiei. Nu este de neglijat nici spiritul antifascist pe care propaganda comunista a stiut sâ-1 inoculeze peste tot si sâ-1 suprapuna perfect pe lupta Uniunii Sovietice împotriva Germaniei naziste, desi scopul lui Stalin, ca si al lui Hitler, era suprematia mondiala a sistemului pe care îl conduceau. Multi antifascisti democrati au alunecat spre ideile marxist-leniniste, confundînd cauza cu efectul.

Acest tip de personalitate convinsa nu era niciodata expusa, implicata în actiuni de spionaj sau alte astfel de activitati "triviale". Indivizii studiati în prealabil erau riguros hraniti cu informatii de interes, menite sa le alimenteze credinta în victorie sau sa le întretina conceptiile de stînga si nu o data erau fie protejati, fie observati prin persoane infiltrate în anturajul sau. Daca e sa identificam spionul comunist, acela nu este Petru Groza sau Mihail Sadoveanu, ci o femeie sau un secretar din imediata lui vecinatate. Odata ajuns comunismul la putere, acele personalitati primeau functii înalte în stat, privilegii si beneficiau de imagine. Se transformau în "savanti", "cel mai mare scriitor", "cel mai mare profesor", "cel mai mare muzician" etc. Niciodata nu puteau fi "mai mari" decît cei din URSS. Pe I.C. Parhon 1-au pus presedintele Republicii, pe dr. Petru Groza, desi mare proprietar de pamânt si ctitor al Catedralei din Orâstie, 1-au facut prim-ministru, pe Mihail Sadoveanu, sef al unei loji masonice si episodic simpatizant legionar, 1-au facut presedintele Marii Adunari Nationale. Rolul lor era sa semneze acte oficiale de stat, interne si internationale, care li se bagau sub nas - toti au semnat sentinte de condamnare la moarte - si sa dea impresia falsa ca aceste acte sunt acoperite de autoritate si legalitate. Cei trei, de exemplu, aveau în realitate alte preocupari: primul conducea un institut si statea mai tot timpul prin laboratorul sau, unde i se daduse de lucru de catre savantii sovietici; al doilea se ocupa cu tenisul, colectionarea de timbre si monede, cu calatoriile si amorul liber; al treilea era mai mult la pescuit si vînatoare. în ultimii ani de viata, Parhon era senil, iar documentele de stat erau semnate de secretarul de partid al institutului. La nivel ceva mai mic, în esalonul doi, alti colaboratori convinsi împarteau diferite alte privilegii si umpleau cu numele lor paginile ziarelor, undele radioului, copertele cartilor. Primiti prin Academie sau decorati cu ordine sovietice, mongole sau cubaneze, ei formau o oligarhie de parada, expusa pe caprarii la 23 august si 7 noiembrie în tribuna oficiala. S-au aflat toata viata sub observatia discreta a serviciilor de informatii sovietice si în dosarul lor s-a aflat întotdeauna o pagina veche compromitatoare -de exemplu, cererea lui Mihail Sadoveanu din 1941 de înscriere în Miscarea legionara - dar si o pagina noua cu ce au spus, facut sau nefâcut alaturi de linia partidului. Erau considerati un fel de "elita" a partidului, dar numai prin functia superioara în stat, functia fiind de "elita", nu omul. Adica, înalta nomenclatura. Stelian Tânase observa cu precizie: "Societatea si elita guvernanta au constituit doua realitati neintegrate. Ele au dezvoltat interese, prioritati si valori diferite" (Elite si societate). Imediat sub nomenclatura de parada se aflau "liderii" Partidului Comunist din România. Mai toti cei din tara proveneau din PNL, PNŢ sau Miscarea legionara. Orice "cadere" a retelei comuniste din care facusera parte - fie din prostie, fie în calitate de informatori ai Sigurantei, fie din dorinta de capatuiala - li se putea pune oricînd în spate. Cînd scriitorul Banu Radulescu a primit ordin sa scrie o carte despre grevele de la Atelierele Grivita din 1933, a gasit, cercetînd în arhive, si angajamentul de turnator Ia Siguranta al lui Gheorghiu-Dej. Speriat, si-a anuntat ofiterul de Securitate care-1 supraveghea de la iesirea din puscarie. Dupa doua zile, ofiterul 1-a linistit, problema fiind cunoscuta - deci confirmata - si 1-a sfatuit sa scrie cârtea ocolind acel detaliu si fara a da informatii precise.

Cunoasterea persoanelor atasabile. Aceasta categorie de colaboratori provenea din rîndurile victimelor regimului antonescian - numerosi evrei fara antecedente militante, sindicalisti, legionari comunisti (majoritatea din Corpul Muncitoresc Legionar), tigani - din rîndurile starilor sociale defavorizate si slab educate, din rîndurile functionarilor santajabili, amenintati de epurare, din rîndurile unor germanofobi de circumstanta, maniheisti sau pur si simplu socati de înfatisarea autentica sau fabricata a dovezilor despre ororile naziste. La ei s-au adaugat indivizii usor de intimidat, urmariti de vinovatii minore, si, bineînteles, nemultumitii de orice si profitorii de ce se ofera, în aceste categorii s-au strecurat numerosi oportunisti, indivizi care trecusera prin mai multe partide si orientari doctrinare - cum a fost Constantin Daicoviciu - si pe care o delatiune buna i-a propulsat rapid printre aderenti. Zaharia Stancu, ziarist de santaj, trimis în judecata si amenintat de spectrul unei sanctiuni penale, se refugiaza în presa socialista si da actiunilor sale imorale un caracter politic, apoi devine "mare luptator antiimpe-rialist" si ilegalist. Cartea sa Descult este expresia literara a celor mai violente scene de bestialitate petrecute sau inventate de presa socialista în timpul rascoalei din 1907. Acesti indivizi au reprezentat prima masa de cadre care a îngrosat rapid rândurile Partidului Comunist între 1944 si 1947, dînd impresia ca exista un potential comunist în România si chiar ca se puteau cîstiga alegerile cu ei. Toti acestia, supusi disciplinei de partid, erau în permanenta controlati de rigorile unor reguli drastice a caror alternativa era eliminarea din societate prin închiderea de viu în ea. Pe diferite paliere de întelegere, ei constituiau purtatorii de cuvînt ai sedintelor de partid, organizatorii si lozincarzii marsurilor, executantii misiunilor de propaganda sectoriala, instrumentele docile ale demascarilor, autorii operelor de subculturâ comunista. Adunati în tot felul de comitete sau asociatii profesionale, ei au stratificat vizibil gradele de încredere pe care ocupantul sovietic le acorda populatiei României, cuantificate în metodologii si baze de date secrete, formînd si alimentînd o ierarhie civila pentru politica de cadre a partidului. Ei constituiau un corp de cadre pentru diferite functii executive. Treptat, în urma unor cursuri scurte, dintre ei s-au selectat alti evaluatori, colaboratorii secundari care faceau treburile murdare de jos, tortionarii si criminalii de serviciu.

Cunoasterea aparatului credincios, în mod planificat, asa cum s-a întîmplat în mai toate statele din centrul si estul Europei ocupate de URS S, baza sistemului comunist în România ar fi trebuit sâ-1 reprezinte membrii de partid. Dar în România baza aceasta era extrem de subtire, alogena si compromisa. Unii dintre ei au avut sansa sa ramînâ necunoscuti opiniei publice, deoarece guvernele anterioare s-au limitat la tinerea lor sub observatie, considerîndu-i nesemnificativi si inofensivi. Pe altcineva urmarea politia secreta regala - pe comisarii de partid, pe agentii trecuti peste granita sau parasutati în tara cu scop organizatoric, de sabotaj si spionaj. Nu întîmplator, din lipsa de continut, istoriografia comunista a declansat un adevarat cult al caselor conspirative, al tipografiilor ilegale, al curierilor, al copiilor eroi, care adauga la putinul existent o "armata" de simpatizanti formata din gazde, tipografi, carausi a caror activitate constienta în slujba comunismului era, în realitate, nula. Principalele teme ale "istoriei" luptei în ilegalitate erau împrumutate de la legionari, de la organizatiile evreiesti, de la grupele de spioni sovietici parasutati, prinsi, anchetati si bagati la puscarie. Unul dintre putinii agenti sovietici an-chetati a fost Nicolski. El a fost folosit ca model celebru al comunistului care a rezistat torturii în beciurile Sigurantei si nu si-a tradat celula, în realitate, Nicolski a fost capturat în timp ce trecea granita, condamnat pentru trecere frauduloasa a frontierei si trimis în lagar, la un loc cu ceilalti comunisti, stiindu-se despre cine era vorba. Celula pe care n-a tradat-o el nu exista, el avînd misiunea sa o formeze. Multi au devenit cadre de nadejde ale partidului, primind si o identitate istorica prefabricata, o "legenda" proprie.

Un fenomen care a rascolit imediat dupa 1944 lumea partidului a fost stabilirea noii ierarhi. Vechii socialisti au fost îndepartati, ca solutii politice epuizate, inclusiv ca potentiali paraziti ai noului tip de conducere. Ei mai aveau înca nostalgii revolutionare, idealuri utopice, metode "parlamentare". Or, ceea ce se instala în România nu mai avea nimic de a face cu evolutia Stîngii în sistemul democratic, ci cu impunerea unei dominatii totale a URSS asupra României. Ea trebuia transformata într-un satelit docil, nu într-o tara care, printr-o eventuala revolutie socialista proprie, îsi construieste un eventual stat comunist propriu. Este esenta actiunilor "antisovietice" ale lui Nicolae Ceausescu de mai tîrziu. La baza asa-numitei desprinderi a fost pusa o istorie proprie, glorioasa si revolutionara, o traditie de lupta comunista a românilor. Cine citeste astazi o carte de propaganda comunista din perioada ceausistâ si are curiozitatea sa caute prin arhive originea actiunilor revendicate de comunisti se strîmbâ de rîs. Iata cum arata un fragment dintr-o scrisoare adresata de un sindicat afiliat PSDR ministrului de finante la 22 noiembrie 1931: "Depunerea contra-proiectului de lege la Camera de catre Dl. Ministru de Finante va confisca slabele noastre posibilitati de existenta." si iata cum arata acest text transformat în manifest al Partidului Comunist si expus în vitrina la Muzeul PCR: Dictatorul din fruntea ministerului de finante a depus eh la Camera sceleratul anti-proect de lege, prin care guvernul confisca slabele noastre posibilitati de existenta, A sunat supremul ceas! Ei bine, pîna si A sunat supremul ceas! era formula consacrata a Partidului National Ţaranesc si îi apartinea lui Ion Mihalache.

în momentul în care Moscova a stabilit o ierarhie acceptabila, toti liderii comunisti care au intrat în noua viziune despre fostul aparat au fost lichidati. Foris si Pâtrascanu sunt exemple ale programului de eliminare. Oricum, o simpla privire aruncata asupra conducerii Partidului Comunist din România dupa 1944 descopera slabiciunile evidente ale acestei formatiuni politice. Majoritatea liderilor provenea din afara tarii. Grosul cadrelor de încredere s-a format din comunisti de import, antrenati în activitati teroriste si informative pe teritoriul Basarabiei, basarabeni ei însisi, multi evrei comunisti (a nu se confunda cu populatia evreiasca a provinciei), minoritari rusofoni, români renegati. Din aceste categorii s-au selectat agentii care au operat pe teritoriul României, dincoace de Prut, în toata perioada de decenii pregatitoare trecerii târii noastre în sfera de influenta sovietica. Aceasta grupare a format substanta aparatului de comanda (am aratat ca nu trebuie confundat cu aparatul de conducere), care a aplicat programul de comunizare cu toate aspectele sale politice, economice si sociale. Ei au primit de la instructorii sovietici si au instrumentat mecanismele terorii, apoi au supervizat scolarizarea noilor cadre, autohtone, ale aparatului de opresiune. Cazul particular în lagarul comunist care a fost Nicolae Ceausescu a atras atentia, dupa 1967-1968, ca se poate sparge scenariul pe care functiona sistemul imaginat de Moscova pentru o tara ocupata. Ceausescu a refuzat statutul de marioneta conducatoare, de ales pentru functia de conducere, si si-a asumat-o pe cea de comanda, formîndu-si propriul aparat de comanda, înlâturîndu-I pe cel adus din URSS si preluînd sefia directa a acestuia. Aici se gaseste si explicatia pentru trecerile repetate ale Securitatii din subordinea directa a Comitetului Central, în cea a Ministerului de Interne, si invers, de la importanta pe care o avea Alexandru Drâghici în conducerea partidului, la comanda directa exercitata de Ceausescu asupra institutiei. Cînd Ceausescu n-a mai avut încredere în ea, dupa fuga lui Pacepa din 1978, el a umplut Securitatea cu activisti de partid pentru a institui un nou tip de control si a imaginat o noua structura credincioasa infiltrata în Securitate, cu misiunea sa o controleze, în seara de 22 decembrie 1989, cînd ofiterii de securitate au primit ordinul sa claseze toate dosarele aflate în lucru, ei s-au trezit ca la usa fiecarui birou si pe culoare s-au postat colegi de-ai lor de pînâ atunci, dar de data asta înarmati si cu ordinul sâ-i supravegheze. Diferenta fata de alte state comuniste a constat în faptul ca acolo, pe culoare, se aflau ofiterii infiltrati ai KGB, care au supravegheat supravietuirea intacta a structurii de securitate, parte predata noilor guverne democratice, parte pastrata pentru a actiona din interiorul noilor structuri.

Pentru mai multe decenii, aparatul de comanda a fost atasat grupului de consilieri sovietici trimis de Moscova. Acestia proveneau din sectiile române ale serviciilor de informatii si spionaj sovietice, adica din acele compartimente politice, militare, economice ale Centrului care raspundeau de evaluarea statului rornân si de pregatirea ocuparii României. Multi erau rusi sau rusofoni - în 1995 am întîlnit un kirghiz (avusese astfel de misiuni în România), la sediul NATO din Bruxelles, reprezentîndu-si tara, noul stat Kirghistan - altii învatasera limba româna sau fusesera familiarizati cu mediul românesc în scolile speciale sovietice. Unii aveau o origina vag româneasca, bulgareasca sau maghiara, fiind specializati pe diferite domenii în centrele din URSS. Cîtiva supravietuitori ai acestui aparat de consilieri traiesc si astazi în fostele cartiere rezidentiale, vorbind greu limba româna. Sotiile lor primesc pensii ale vechiului aparat comunist, iar fiii lor au emigrat în Occident, au ajuns politologi pe la diferite universitati americane si ne dau lectii de democratie.

într-o masura mai mica au fost trimisi în România si specialisti autentici - de regula, ingineri - aflati sub contract informativ cu NKVD si GRU, fara a fi ofiteri ai acestora. Ei aveau misiunea de a exploata resursele târii si de a descoperi altele noi.

Aparatul credincios al partidului avea si misiunea importanta de a forma noi cadre. Va fi greu sa negam teoriile psihopolitice si filogenetice expuse mai sus atunci cînd vom constata zona din care s-a facut selectia noilor cadre. Analfabeti, primitivi, brutali si resentimentali, tinerii primelor esaloane de cadre autohtone ale partidului reprezentau o alta fata a esecului democratiei si capitalismului în România moderna. De cele mai multe ori inconstienti, slujind o putere care îi scotea dintr-o promiscuitate adîncâ, ei au fost executantii ideali ai regimului de exterminare. Nivelul lor de perceptie a fenomenului era nul, în schimb, asimilau rapid mecanismele întemeiate pe stereotipii: ordin, reguli, indicatii. Nucleul lor de reprezentare era extrem de primitiv sau constituit din valori arhaice, traditionale, neintrate în sistemul valorilor culturale moderne. Conceptia lor despre democratie, libertate, cultura, religie se reducea la scheme simple sau la atitudini mecanice, învelisul de protectie fusese distrus în timp prin degradarea accesului la proprietate, prin conditionarea acesteia, prin felul scandalos în care erau folositi la vot, în alegeri, prin arhaismul satelor, prin cultul personalitatii si obscurantism - lucruri pe care le-am prezentat în aceasta lucrare pe suprafata a trei volume. Toate esecurile sociale ale perioadei interbelice se adunau în acest strat de nefericiti. Ei au fost prada usoara a noului sistem. Mai interesant decît felul cum au fost folositi este efectul activitatii lor violente sau criminale în imaginea publica. Un studiu aparut la sfîrsitul secolului XIX (C. Lombroso si R. Laschi - Crime politique et Ies Revolutions) arata influenta spectaculoasa pe care o aveau "criminalii politici, asasinii, histero-epi-lepticii în antrenarea masei pentru a-i urma în actiuni violente antistatale, în revendicari exagerate, în distrugeri si crime", în momentul în care societatea ofera prilejul, printr-o slabiciune generala, ei sunt primii care produc un acces violent care isterizeazâ grupuri, apoi mase. Originea comportamentului lor, afirma Cesare Lombroso, este o manifestare atavica scapata de sub observatia si interesul societatii. Un mediu primitiv în care cultura se reduce la traditii profane, minat de obscurantism, dominat de complexe de inferioritate sociala si unde civilizatia nu a patruns decît prin imagine (propaganda carlistâ, antonesciana, comunista), întarind si mai mult complexele, produce "soldati disciplinati ai revolutiei". A da un fragment de putere acestor indivizi (asa cum a facut sistemul comunist) înseamna sa înzestrezi frustrarea cu o arma de foc.

Cîteva rapoarte din epoca dezvaluie orizontul limitat al acestei categorii de executanti. La 6 martie 1955, cu ocazia împlinirii a 10 ani de la instalarea guvernului Petru Groza, Virgil Trofin si Corneliu Manescu faceau o inspectie în unitati ale Securitatii din Moldova sub deviza: Plutonierii pentru instructia politica. "La întrebarea pusa plutonierului major Soprocaru stefan de tov. gen. locotenent Mânescu Corneliu: «Ce sarbatorim astazi?», acesta raspunde: «Ajunul mâcinicilor», fapt pentru care a primit patru zile de arest." într-o lectie politica tinuta de Constantin Doncea cursantilor scolii de partid pentru cadrele destinate muncii în strainatate, celebrul "tanchist" punea urmatoarea întrebare "istorica": "Sâ-mi spuneti voi, tovarasi, cine a fost Mihail Viteazul'?" si dupa un moment de liniste, în care raspunsul întîrzia sa apara, Doncea a dat el însusi raspunsul: "Mihail Viteazul a fost un om destept, nu ca voi", într-o alta inspectie, de data asta condusa de generalul Burca Mihai, seful Directiei politice a trupelor MAI, seful postului de Militie Podul Iloaiei a fost întrebat "daca a primit Raportul tov. Hrusciov la Congresul XX al PCUS." seful de post, derutat evident, si-a întrebat mai întîi subordonatii daca a iesit vreunul Hrusciov la raport în lipsa lui, apoi - oricît ar parea de absurd, incredibil si beletristic - a gasit subterfugiul instantaneu al "inteligentei native": "Fiind în concediu, tov. General colonel, raportez ca raportul tov. Hrusciov avînd doua icsuri pe el, conform Ordinului Circular Iasi no. 7641 pe 2 decemvrie, a fost clasat de subordonatii, aici prezenti sg. Atudorenei Ion si sg. lancu Ion, la documente secrete, si nu 1-am cunoscut". Aceste "perle" ale rapoartelor Securitatii si Ministerului Afacerilor Interne umplu arhiva istorica a fostei Securitati si se constituie în oglinda unei lumi aflate pe cealalta parte a argintului cu care sunt prezentate "realizarile regimului comunist". Astfel se explica selectia riguroasa facuta de aparatul politic comunist pe baza "originii sanatoase", selectie care urmarea identificarea, verificarea si folosirea unui tip precis de individ. El trebuia sa fie un executant docil si un creier "virgin" în care sa fie introduse niste scheme simple. "Origine sanatoasa" însemna nul, inofensiv, dornic de atasament.

Aplicatia

Practica instalarii sistemului comunist în România a urmat un traseu prestabilit. Natiunea româna trebuia supusa unor procedee prin care sa se obtina subordonarea totala, în vederea exercitarii controlului asupra societatii, pentru aducerea ei în sclavaj - cum se afirma în Psihopolitica. Etapele au fost aplicate cu brutalitate, inclusiv cu masuri vizibile si ostentative, facîndu-se apel la toate argumentele de drept înmînate Uniunii Sovietice de Aliatii occidentali, de la proteste internationale împotriva României care nu-si respecta angajamentele din Armistitiu, pâna la folosirea tancurilor. Grupari românesti sabotau voit încercarile sovietice. Aliatii occidentali predau sovieticilor toate detaliile acestei lupte, pentru a le primi pe cele ale agenturii comuniste din Grecia. Apoi, cînd ocupatia sovietica în România si cea britanica în Grecia s-au stabilizat, fiecare a încercat sâ-si salveze liderii si agentii din zona: englezii prin "cazul Tâmadâu", iar sovieticii prin evadarea comunistilor greci din insulele unde fusesera exilati si plasarea lor în tarile satelite, inclusiv în România. O analiza asupra metodelor aplicate de ocupant dezvaluie caracterul profund al transformarilor dorite de URSS în România:

santajul. Situatia României la 24 august 1944 era aceea a unui stat care se lasa complet descoperit în fata unui învingator. România mai fusese ocupata în timpul primului razboi mondial, semnase chiar si un fel de capitulare, dar si-a pastrat toate atributele suveranitatii, fie ele concentrate într-o zona restrînsâ a târii sau dispersate prin institutii supravietuitoare, în conditiile oferite de lovitura de stat din august 1944, Moscova n-a ezitat sa foloseasca toate avantajele create de gafa de la Palat. Exista un singur impediment: regele. Legaturile acestuia cu Casa regala britanica, important aliat al Moscovei de la care aceasta mai avea o serie de avantaje de obtinut, 1-au obligat pe Stalin sa fie prudent, în interior însa, situatia era pur si simplu scapata de sub control, autoritatea fiind lasata complet pe umerii unui guvern militar improvizat. Regele a fost din nou sfatuit gresit. Ca maresal si Cap al Ostirei, el a fost obligat de camarila sa-si paraseasca postul de comanda, din care daduse ordinul fundamental al iesirii din razboi cu Aliatii, si sa se refugieze în Gorj. Acolo, regele era informat numai pe un singur canal, cel al unor oameni din camarila care facuse gafa. Asupra consecintelor actului pripit de la 23 august avem si o marturie a spionului britanic Ivor Porter, trimis la Bucuresti cu misiuni de dezinformare: "Nici nu fusese semnat înca armistitiul si ei [sovieticii, n.a.] pusesera rnîna pe echipament - instalatii petroliere si mare parte a flotei comerciale - evaluat la aproximativ doua miliarde de dolari. Armistitiul a mutat, dupa parerea lui luliu Maniu, linia Focsani-Namoloasa-Galati la portile Budapestei, dîndu-i comandamentului sovietic dreptul de a interveni în toate domeniile vietii din România" (Ivor Porter - Operatia A utonomus). într-adevar, în continutul Conventiei de Armistitiu, semnata la Moscova îri noaptea de 12 spre 13 septembrie, au fost impuse de sovietici doua puncte ale santajului:

Pct. 17. Administratia civila româneasca este restabilita pe întreg teritoriul României, afara de un sector de 50-100 km de linia frontului, depinzînd de conditiile terenului; organele administrative românesti se obliga sa aduca la îndeplinire, în interesul restabilirii pacii si securitatii, instructiunile si ordinele înaltului Comandament Aliat (sovietic), date de catre el, în scopul de a asigura executia acestor conditiuni de armistitiu. [...]

Pct. 19. Guvernele Aliate socotesc hotâririle Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nule si inexistente si sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) sa fie restituita României [...].

Primul dintre aceste puncte a permis macelul ordonat de Comandamentul sovietic la Oarba de Mures cu scopul de a testa loialitatea militarilor români. Apoi, a conditionat reinstalarea administratiei românesti de îndeplinirea tuturor conditiilor de armistitiu. santajul cu retrocedarea Transilvaniei nu urmarea doar confirmarea implicita a ruperii Basarabiei si nordului Bucovinei, ci opera si asupra vietii politice interne. Acest argument, pus în mîna comunistilor din România, a contat, însa un eveniment neasteptat a facut ca Uniunea Sovietica sa-si întareasca puterea de santaj cu un argument nou si inatacabil din partea Aliatilor occidentali, în timp ce comunistii primeau în rîndurile lor legionarii Corpului Muncitoresc Legionar si o grupare importanta din lagarul de la Caracal (Onisifor Ghibu - Ziar de lagar), PNT asimila gruparea condusa de Horatiu Comaniciu, considerata continuatoare a liniei lui Corneliu Codreanu. Din rîndurile acesteia, dar si din rîndurile partidului, s-au format niste detasamente de voluntari care au însotit din spate trupele sovieto-române. Scopul lor principal era restabilirea ordinii statului national unitar în zonele unde fascismul maghiar macelarise, torturase, deportase sau obligase la asimilare populatia româneasca. Actiunea lor a fost sprijinita public prin cîteva articole publicate în ziarul Dreptatea de liderul taranist Corneliu Coposu. S-au produs excese, razbunari si acte individuale de violenta, mai ales în localitatile unde avusese loc un rapid proces de reconversie de la nazism la comunism. Aflat în fata înaintarii Armatei române în Transilvania, nazismul ungar a încercat o pastrare cu orice pret a teritoriului românesc sub jurisdictie maghiara. Pentru acest scop, Budapesta a ordonat trecerea tuturor organizatiilor horthyste în Partidul Comunist, iar acolo unde acesta nu avea nuclee, sa-1 înfiinteze ele (Balogh Edgar - Szolgatalban).

Fenomenul nu a avut o extindere foarte mare, fie pentru ca ordinul nu a ajuns peste tot, fie pentru ca organizatiile horthyste locale nu puteau concepe asa ceva si, în consecinta, au luptat pîna în ultima clipa, în ultimul rînd, trebuie sa ne punem întrebarea ce organizatii comuniste sau membri mai supravietuiserâ sub regimul exterminator maghiar? Formula cea mai des folosita a fost aceea a "atitudinii antifasciste". Iata o marturie: "Pentru nerusinarea cu care numerosi fascisti dintre cei mai compromisi, agenti provocatori încarcerati si conducatori de retele subversive au folosit atmosfera tulbure si plina de neliniste a acestei perioade pentru a aparea în roluri noi pe scena vietii politice si pentru a-si asigura cu abilitate, viclenie si îndrazneala merite de «luptatori antifascisti» este graitoare strania cariera a baronului Atzel Ede. [...] Baronul Atzel Ede, împreuna cu doi tovarasi si un traducator au trecut la 14 septembrie, prin Jasnya [Ucraina subcarpatica, n.n.] linia frontului sovietic. Au ramas acolo 8-10 zile. Au purtat tratative si la Moscova si au primit si ei un raspuns pozitiv" (Francisc Pacurariu - Românii si maghiarii de-a lungul veacurilor). Fara îndoiala ca sovieticii nu aveau nevoie de un baron care sa le "predea" Transilvania în numele Ungariei, dar fenomenul este evident. Asa se explica si de ce, la intrarea în Transilvania, trupele sovietice au fost întîmpinate în numeroase localitati cu steaguri maghiare si rosii, predîndu-se în numele "Partidului Comunist Maghiar din Ardeal". Trupelor sovietice li s-a creat sentimentul ca întîlnesc un teritoriu comunizat (sau, cel putin, s-au prefacut câ-1 recunosc, folosind din plin situatia). Actiunea batalioanelor de voluntari târânisto-le-gionare a fost interpretata astfel drept antisovietica, fiind "anticomunista". Consecinta imediata a fost blocarea de catre URSS a reinstalarii administratiei românesti în Transilvania, prevalîndu-se de prevederile Punctului 17 din Conventia de Armistitiu, interpretate strict subiectiv: batalioanele au creat dezordine în spatele frontului, care este tot zona strategica. De altfel, la acea data înca se desfasurau operatii militare pe teritoriul Transilvaniei si actiona spatiul de rezerva de 50-100 km. în perioada 1948-1956 numerosi etnici maghiari au fost adusi la Bucuresti si plasati în functii administrative cheie, mai ales în aparatul represiv, sub acoperirea înfratirii între popoare si a disparitiei conflictelor antagonice, dar folositi pentru a controla loialitatea românilor fata de sistem. Majoritatea dintre ei nu vorbea limba româna, inducînd românilor un sentiment de inferioritate, obligîndu-i sa perceapa autoritatea drept o forta care vine dincolo de etnicitate.

La 30 februarie 1945, ora 15.30, Vîsinski vine la Palat si bate cu pumnul în masa, cerîndu-i regelui schimbarea guvernului. Nu exista motive de îndoiala asupra acestui incident, cunoscuta fiind brutalitatea emisarului sovietic. Ceea ce lipseste însa din mai toate relatarile acestei scene este faptul ca Vîsinski 1-a amenintat pe rege ca URSS nu va accepta revenirea Transilvaniei la România, cu ocazia Tratatului de Pace, si nu va acorda permisiunea instalarii autoritatii administrative române daca nu este învestit guvernul Groza. A fost, fara îndoiala, un santaj ordinar. Dupa cum afirma biografii regelui, luliu Maniu a cerut suveranului rezistenta împotriva impunerii guvernului Groza, fortînd chiar o eventuala actiune brutala din partea trupelor sovietice. Fata de aceasta optiune, regele Mihai s-a opus ferm, dovedindu-se deasupra intereselor de partid. El a considerat ca revenirea Transilvaniei în întregime la România este mai importanta decît o manevra politicianista, chiar daca actul impus de Moscova îi rapea, în cele din urma, "cea mai importanta din prerogativele sale, dreptul de a demite un guvern" (Arthur Gould Lee - Crown against Sickle). Gestul regelui este istoric. Cedarea la santaj nu îl dezonoreaza, ci, prin consecinta revenirii Transilvaniei la Patria Mama, îl înalta printre marii barbati ai tarii.

Inducerea violenta a sentimentului de vinovatie. Initial, înca din timpul razboiului, propaganda sovietica a pus românilor stampila de fascisti. "Stat fascist" si "popor fascist" au fost etichetele folosite curent în Basarabia, unde sovieticii stiau ca vor impune un regim de deznationalizare, urmînd a inventa "poporul moldovean" si "limba moldoveneasca". Aici, pe acest teritoriu românesc rasaritean, nu au existat limite pentru propaganda antiromâneascâ. Principalul vector al inducerii sentimentului de vinovatie aici a fost exagerarea insistenta a identificarii Basarabiei drept teritoriu pe care românii au facut masacre împotriva evreilor. împreuna cu Armata germana, Armata româna si jandarmii ar fi terorizat si asasinat populatia evreiasca, precum si pe cea rusofonâ. Cîteva localitati au fost declarate centre de masacru si li s-a dat o notorietate, urmata de o interventie imediata, substantiala si vizibila din partea URSS pentru dezvoltarea localitatii, refacerea cladirilor "rase de pe fata pâmîntului" de catre români. Acestia au fost pusi sa munceasca pentru a repara ce au stricat. Toata propaganda asupra crimelor din Basarabia s-a întemeiat pe cifre: 100 000, 200 000, 300 000, în functie de cifrele folosite de istoricii sovietici în tratatele lor despre al doilea razboi mondial, apoi, bineînteles, 25 000 sau 250 000 omorîti la Odessa. Toate aceste cifre sunt fabulatii, dar ele mai sunt folosite si astazi de diferiti adepti sau credinciosi ai sistemului comunist, fie pentru a încerca conservarea imaginii României de coautoare a holocaustului, fie din interese mult mai prozaice, ca despagubiri, retrocedari, razbunari.

în Vechiul Regat inducerea sentimentului de vinovatie a îmbracat aspecte mai largi, combinate si insidioase, în primul rînd, s-a declarat oficial ca România "a atacat miseleste Uniunea Sovietica în cîrdasie cu Germania fascista". Ea era vinovata de agresiune împotriva unui stat vecin care "vrea binele omenirii si al românilor". S-a interzis sa se afirme ca, în realitate, URSS atacase România în 1940, printr-o agresiune militara precedata de un ultimatum nerespectat. Cine fâcea o astfel de afirmatie era declarat fascist, arestat si aruncat în puscarie. Fosta conducere militara si civila a României a fost declarata în categoria criminalilor de razboi si i s-a înscenat o serie de procese politice. Maresalul Antonescu si alti lideri ai regimului de pînâ la 23 august 1944 au fost executati. Primele procese însa au fost înscenate generalilor si ofiterilor Armatei române, sub acuzatiile de crima de razboi, masacre si încalcare a legilor razboiului. Doua legi extrem de periculoase prin caracterul lor general si vag au fost promulgate sub presiune comunista. Prima dintre ele, Legea nr. 50/21 ianuarie 1945 viza urmarirea si pedepsirea criminalilor si profitorilor de razboi, lege care a permis aparatului represiv adus din URSS, NKVD-ului si trupelor sovietice sa aresteze si sa închida pe oricine. Toti cei aflati pe Frontul de Est, rude ale acestora sau simpatizanti ai razboiului anticomunist erau pasibili de pedeapsa sub acoperirea acestei legi. în privinta profitorilor de razboi, practic, totalitatea proprietarilor (inclusiv evreii care asigurasera furnituri pentru front) intra sub incidenta legii, fiindca întreaga economie fusese de razboi, subordonata acestui efort. Ei erau declarati vinovati pentru moartea a milioane de cetateni sovietici, pentru ca au sprijinit material "masina de razboi imperialista". Al doilea act normativ, Legea nr. 51 - pentru urmarirea si sanctionarea celor vinovati de dezastrul tarii -, era si mai periculos si se constituia într-un instrument de intimidare si represiune eficace, întreaga populatie a târii (cu exceptia celor vreo l 000 de comunisti) era vinovata de dezastrul târii, sustinînd regimul Antonescu (inclusiv prin doua plebiscite coplesitoare) si eliberarea Basarabiei si nordului Bucovinei prin entuziasm general. Pe baza acestei legi, culpa se particulariza, în special, pe oamenii politici si pe functionarii publici, pe legionarii (progermani) si pe nationalistii neangajati politic. Epurarile au început imediat si numeroase personalitati au fost trimise în lagare de triere. Functionarii erau si ei repartizati unor închisori sau lagare cu destinatie speciala, cum a fost cel de la Fagaras destinat agentilor din Politie. Initiator al acestor legi, dar cu scopul de a-1 pedepsi pe Gheorghe Tatârescu, luliu Maniu însusi cade în propria sa capcana. Inducerea generala a sentimentului de vinovatie a fost amplificata, cu ajutorul cenzurii, de prezentarea unor imagini si informatii socante despre crime de razboi si crime îndreptate împotriva umanitatii petrecute în lagarele de exterminare naziste. Propaganda sovietica facea o legatura directa între aceste orori si "alianta" militara a României cu Germania nazista. Daca n-ar fi si tragic, cazul filmului despre masacrul de la Katyn ar fi numai comic, deoarece filmul documentar facut de studiourile UFA-Berlin, în care erau prezentati si adevaratii autori, sovieticii, film ce fusese prezentat pe ecranele bucurestene în 1943, a fost prezentat din nou în 1945, dar autorii masacrului erau prezentati drept germani. Au fost folosite apoi, pentru impactul lor covîrsitor, cifre exagerate despre exterminarile de evrei în Basarabia si Transnistria, dar însotite cu imagini din lagarele naziste, informatii false despre "masacru] de la Odessa", filme si albume fotografice, cârti si brosuri de propaganda cu aspecte trunchiate sau imaginate despre crime facute de români în URSS. întregul mecanism de culpabilizare declansat pe o perioada de cîteva luni se dezvolta simultan cu proiectia ideii de înfringere. Armata româna fusese înfrînta; la Stalingrad a fost un dezastru, ofiterii fugeau în debandada; sute de mii de prizonieri au fost luati prin lupta deschisa în care Armata Rosie a fost mai puternica; germanii i-au tradat pe români; actul de la 23 august nu exista sau este nesemnificativ, România fiind eliberata de trupele glorioase ale Uniunii Sovietice.

Un prim scop al acestui întreg arsenal de actiuni diversioniste era acela ca poporul român sa nu priveasca situatia sa în termeni rationali - a participat la un razboi, a fost înfrînt si va plati despagubiri. Românii trebuiau convinsi ca ceea ce li se întîmpla dupa razboi - adica instalarea sistemului comunist - este normal, este o pedeapsa corecta, o merita si nu are rost sa opuna rezistenta. Traseul rational de la dictatura militara pe timp de razboi, Ia perioada de ocupatie cu plata despagubirilor si, eventual, recunoasterea prin acte oficiale a pierderii Basarabiei, si apoi revenirea la sistemul democratic - cum este cazul Germaniei, cu regiunea Alsacia - trebuia rupt, astfel încît ocupatia sa se prelungeasca pîna la transformarea României într-un satelit docil. Pentru URSS era evident ca despagubirile platite de România au un termen limita si ca revenirea la democratie în aceasta tara va naste din nou un inamic, chiar la granitele sale. De aceea, trebuie sa întelegem ca victoria URSS în al doilea razboi mondial nu a fost doar un cîstig militar pasager, care a distrus potentialul antisovietic al Germaniei si al satelitilor ei, ci principalul prilej pentru punerea în aplicare a doctrinei marxiste a internationalismului proletar, prin expansiunea sistemului comunist. Chestia asta s-a facut prin întelegeri scrise cu SUA si Marea Britanic. Cînd expansiunea comunista a atins chiar teritoriul si societatea celor doua puteri occidentale, nâscînd "crizele comuniste" postbelice din SUA (infiltrarea sovietica în Mexic, în Cuba, în comunitatile evreiesti sarace, în rîndul negrilor, în cultura si mass-media americane) sau din Anglia (infiltrarea spionajului sovietic în structurile institutionale prin cetateni britanici de origina evreiasca si maghiara) au declansat "Razboiul rece". Anglia stia mai de mult, dar America parca atunci descoperea ca Uniunea Sovietica are un alt scop decît cel imediat al înfrîngerii Germaniei naziste.

A doua tinta a inducerii sentimentului de vinovatie era distrugerea imaginii publice despre sistemul politic democratic în care traisera cu decenii în urma. Multi ani dupa razboi, lumea democratica româneasca va fi ridiculizata, acuzata de "exploatarea omului de catre om", declarata "putregai", facuta vinovata de toate relele. Aceasta lume politica si economica invadata de coruptie era, asadar, autoarea unei crime nationale si nu îhtîmplator în procesul lui Antonescu existau si astfel de fraze: "Ion Antonescu si cei care 1-au sprijinit în politica sa s-au facut vinovati de dezastrul tarii si de crime de razboi, prin aceea ca au tradat interesele poporului român, punînd tara în slujba dusmanului fascist si hitlerist" (Procesul marii tradari nationale). Au fost scoase din literatura româna, dar si din context, toate paginile de critica la adresa vechii societati parlamentare românesti si folosite în propaganda comunista.

Un al treilea scop era acela de a induce ura de clasa, de a produce un conflict deschis între muncitori si clasa "dominanta". Puturosii satelor si mahalagii nu întelesesera acest proces, dar venea acum Partidul comunist si îi "destepta", aratîndu-le cum au fost exploatati de taranii fruntasi, de o clasa pe care înca n-o descoperisera dincolo de gard, chiaburii, cum fusesera înselati de sindicate si exploatati de patroni. Razboiul terminat la Berlin trebuia continuat în interiorul târilor ocupate de URSS, muncitorii urmînd "sa întoarca armele" împotriva propriei clase politice pentru a o distruge. Este, asa cum usor se poate constata, aplicatia unui principiu marxist.

Infiltrarea comunista. Ca urmare a insistentelor sovietice, americanii si britanicii au impus în România formarea unei coalitii împotriva regimului Antonescu si a razboiului, cu participarea comunistilor. Acestia reprezentau partea sovietica într-un complot pentru scoaterea tarii din razboi. Asa cum am vazut, formula partidelor istorice era însa total opusa, "complotul" urmînd a fi dus Ia finalizare împreuna cu maresalul Antonescu. Favorizati în mod neasteptat de gafa de la 23 august, comunistii au intuit rapid aparitia golului de putere instalat în România si au preluat la fel de rapid portofoliul învingatorului. Ei s-au declarat imediat organizatori si faptuitori ai "insurectiei". Partidele democratice, înlaturate din jocul politic si lipsite de suport institutional, au ramas blocate în tipologii vechi, încercînd sa repare distrugerile unei prea lungi absente. Ele au devenit total dependente de Aliatii occidentali, care, de fapt, îi predasera cu arme si bagaje Uniunii Sovietice. Faptul si mai tragic este ca toate informatiile si legaturile liderilor politici cu reprezentantii Statelor Unite si ai Marii Britanii erau predate sau aduse la cunostinta aliatului sovietic. Acesta a primit astfel în mîini un aparat politic ramas descoperit, lipsit de protectie, caruia i se cunosteau toate miscarile.

Cenzura instalata de ocupantul sovietic a împiedicat expunerea libera a unor adevaruri, precum si prezentarea corecta a unor programe si viziuni politice menite sa duca la revenirea la sistemul democratic autentic. De fapt, comunismul s-a prezentat în România ca fiind adevaratul aducator al democratiei - prin formula pleonastica democratie populara - aceasta rasturnare de imagine nefîind singura, înca o data, comunismul a fost ajutat de erorile clasei politice si nu trebuie sa uitam ca, în 1944, România venea dupa o lovitura de stat data în 1930, prin care au fost distruse sistemul parlamentar si autoritatea Constitutiei, dupa o dictatura regala si una militara. Românii erau deja familiarizati cu partidul unic (inventat de Carol II) si cu figuri conducatoare paternaliste: Averescu, Carol, Antonescu.

Una dintre tehnicile folosite de comunism pentru a se infiltra în sistemul de referinta al natiunii române a fost preluarea, si nu distrugerea, simbolurilor autoritatii. Justitia a fost prima atacata, în numele dreptatii, adevarului si legii, comunistii au preluat sub control institutia Justitiei, cu care urmau sa aplice programul de epurare politica. Prin civilizatie, oamenii au proiectat elemente stabile ale nucleului reprezentarii asupra unor institutii reprezentative, înclinatia naturala câtre adevar si dreptate a fost adusa în parametri institutionali prin mecanismul dreptului si prin existenta Justitiei, într-o societate normala, oamenii învestesc aceasta institutie cu puterea de a cerceta, afla si expune adevarul, precum si cu puterea de a pedepsi. Ea este o expresie a autoritatii statului. Ocupantul sovietic a folosit intens presiunea psihologica si instrumentele juridice pe care si le-a creat pentru a controla Justitia si pe judecatori. Acestia au fost fie intimidati, fie îndepartati, fie înlocuiti cu indivizi lipsiti de pregatire, dar avînd calitatea de slugi politice ale comunistilor. Mai ales acestia din urma au reprezentat resursa pentru infiltrare si distrugere a bazelor dreptului. Dintre ei s-au ales "acuzatorii publici" împuterniciti cu autoritate nelimitata: "Acuzatorii publici au dreptul a cere ca dispozitiile lor sa fie executate atît de organele puterii judecatoresti, cît si de cele ale puterii executive de orice categorie. Ei vor putea cere sa fie asistati în orice împrejurare de organele fortei publice. De asemenea, ei vor putea face orice descinderi, perchezitii, a ridica orice corpuri delicte, orice acte de la particulari sau de la orice autoritate civila sau militara, chiar si acte cu caracter secret. [...] Arestarile ordonate nu sunt supuse confirmarii. [...] Actele acuzatorului public si ale Consiliului de Ministri nu pot fi atacate pe nici o cale." (M.O. nr. 94/24 aprilie 1945). Procesele si deciziile aveau apoi un traseu public demonstrativ, preluat si amplificat de propaganda, insistîndu-se pe ideea ca se face dreptate pentru poporul român. La fel ca pe vremea Inchizitiei, mesajele publice aveau rolul sa inspire teama, sa blocheze orice tentativa de revolta.

Legile date pe rînd sub control sovietic au reusit sa distruga în numai cîtiva ani Constitutia din 1923. Tentativa de a o reintroduce sub regimul ocupatiei a esuat, Actul fundamental neavînd aplicabilitate. Pe primul plan însa a fost aplicata "vînatoarea de vrajitoare". Râmîne în zone analitice minore acela care crede ca a fost vorba de razbunare sau de resentimente etnice (în cazul numerosilor minoritari intrati în aparatul represiv). Scopul real a fost acela al eliminarii metodice a unor grupuri umane periculoase pentru un regim comunist. Toti acei oameni executati sau închisi aveau un alt sistem de referinta, o alta selectie a valorilor, un alt nucleu al reprezentarii. Din punct de vedere comunist, ei erau irecuperabili.

O alta tema a infiltrarii a fost încercarea de a crea o "baza de masa" pentru partidul conducator. Muncitorimea româna era, mai degraba, atasata partidelor democratice (mai ales PSDR) si foarte putin comunismului. Legea 52 - asupra sindicatelor profesionale a oficializat organizarea celulelor comuniste în întreprinderi si desfintarea organizatiilor de sindicat "burgheze" sau "fasciste", în raportul adresat regelui, ca nota de fundamentare a legii, ministrul Lothar Râdâceanu introducea urmatorul text: "Interesul statului cere însa ca libertatea de organizatie a salariatilor sa nu poata fi folosita de eventuale tendinte fasciste si profasciste pentru scopurile lor. De aceea, Ministerul Muncii si-a rezervat dreptul de a se opune cererilor de constituire ce ar putea fi banuite din acest punct de vedere sau care nu ar reprezenta o vadita utilitate. [...] Alta inovatie importanta este instituirea comitetelor de întreprindere, fenomen nascut din însasi realitatea sociala si de o utilitate pe deplin dovedita, care prin legea de fata îsi primeste consacrarea legala" (M.O. nr. 17/21 ianuarie 1945). Asa numitele "comitete de întreprindere" erau celule comuniste înfiintate de cele mai multe ori cu activisti din afara unitatii industriale sau din fosti angajati dati afara pentru nereguli, în numeroase cazuri, muncitorii s-au opus unor astfel de ingerinte, comunistii fiind nevoiti sa apeleze la fortele de ordine sau direct la tancurile sovietice. Asa a fost la Uzinele Malaxa, unde sindicatul s-a opus infiltrarii comuniste si a fost zdrobit de interventia în forta, sub conducerea lui Gheorghe Apostol. Cu acea ocazie, ofiterul Valentin Gabrielescu - viitorul parlamentar PNŢCD - îl va avea în bataia pustii, fara sa traga. Simultan a fost dezvoltat sistemul "muncii de lamurire" care folosea, de regula, aceeasi argumentatie: santajul, sentimentul de vinovatie, denigrarea societatii românesti, promisiuni materiale si politice.

Profitînd din plin de fenomenul semnalat în Transilvania, sovieticii au actionat pentru largirea bazei sociale a agenturii lor în România, producînd un nou Statut al Nationalitatilor Minoritare (M.O. nr. 30/7 februarie 1945). El avea menirea sa încurajeze aderenta maghiarilor la comunism si sa asigure si primele instrumente de control ale dominatiei în Transilvania. Articolul 15 prevedea: "In orasele si comunele rurale unde conform ultimului recensâmînt [cel maghiar horthyst, n.a.] cel putin 30% din totalul locuitorilor este de limba materna comuna, alta decît cea româna, numele strazilor vor trebui sa fie indicate si în limba nationalitatilor respective". Fara îndoiala ca prevederea nu avea nimic comun cu ceea ce sunt normele moderne actuale privind statutul minoritatilor, mai ales ca nu s-a aplicat în satele musulmane din Dobrogea, în cele tiganesti, germane etc. Scopul era tinerea sub control a sentimentului national, santajarea liderilor politici de la Bucuresti si pastrarea unei rezerve de manevra pentru cazul ca una din cele doua tari va face o miscare în front. S-a întîmplat sa o faca Ungaria în 1956. Cu aceasta ocazie, România a exportat 2 000 de cadre comuniste maghiare regimului Kadar, instalat dupa înabusirea revoltei de la Budapesta. La Art. 16 din Legea 86 se afirma: "Functionarii publici, de orice categorie, numiti în baza diplomelor sau certificatelor eliberate de institutii de învatâmînt recunoscute de stat [de exemplu, cele emise în Ungaria! n. a.] nu vor putea fi supusi, sub nici un motiv, vreunui examen de limba româna". Fostii detinuti politici amintesc în relatarile lor de securistii unguri care abia vorbeau româna, iar fenomenul în sine a capatat notorietate printr-o scena a unui celebru roman de Marin Preda.

în agricultura a functionat un Decret regal care sanctiona Legea 203 - pentru reglementarea circulatiei si stabilirea regimului juridic al imobilelor agricole (imobile agricole: terenuri arabile si rurale extravilane, precum si cladirile de pe ele). Iata trei prevederi semnificative:

Art. 28: Se plafoneaza proprietatea imobilelor agricole provenite prin cumparare la maximum 15 ha si nu poate poseda nimeni, sub nici o forma, o proprietate cultivabila prin cumparare mai mare de 15 ha, întelegîndu-se sot, sotie si copiii minori.

Art. 29: în cazul cînd prin cumparare se mareste proprietatea agricola peste limita prevazuta la art. 28 titularul sau titularii drepturilor de proprietate sunt obligati sa lichi-deze diferenta prin vînzare în conditiile prezentei legi în termen de 90 zile.

Art. 30: Nerespectarea legii atrage trecerea terenurilor asupra statului.

Legea se constituie în primul act menit sa pregateasca procesul de colectivizare, fiind o forma de blocare a circulatiei terenurilor si o masura complementara distrugerii marii proprietati. Ceea ce se întîmplase cu asa zisa reforma agrara, declansata în timp ce soldatii erau înca pe front, constituise si ea o ocazie bine folosita, profitînd de conjunctura si de efectele intimidarii la care fusese supusa societatea româneasca.

Asa cum am aratat, principalele prerogative regale au fost suprimate printr-un proces lent de uzura a autoritatii regelui Mihai. Noi avem o problema cu ultimul suveran, care tine mai putin de discutiile asupra legitimitatii sale, cît de pozitia sa în perioada 1944-1947. Regele Mihai este, practic, semnatarul tuturor decretelor si legilor care introduceau sistemul comunist în România, dar este si semnatarul tuturor actelor prin care autoritatea sa era desfiintata. Se pune întrebarea daca regele si-a exercitat prerogativele - si am avut, astfel, un suveran responsabil - sau nu si-a putut exercita prerogativele - ceea ce este evident, dar nu unanim acceptat - si calitatea sa de suveran s-a redus doar la simbol. Situatia este complicata si dureroasa, fiindca Mihai I era seful statului si tot ce se întîmpla în temeiul legii purta girul sau înalt. Spre sfârsitul anului 1947, situatia regelui devenise critica, în ecuatia crizei intervenind si tratativele duse de comunisti cu regina-mamâ Elena în vederea "unui divort elegant de monarhie". Regina Elena era mult mai dispusa la parasirea Tronului, fiind foarte putin legata de România si oricum urmarita de vechi neplaceri, ceea ce a reprezentat si punctul slab al rezistentei Monarhiei, tînârul rege fiind puternic legat sufleteste si influentat de opiniile mamei. Oricum, comunistii se pregateau pentru eliminarea oricarei influente regale în sistemul institutionalizat si Armata era una din tinte. Prin Legea nr. 205/23 iunie 1947 - pentru organizarea si functionarea Ministerului Apararii Nationale, armata iesea de sub comanda regala, desi se pastra formula conventionala de "Cap al Ostirei", lipsita însa de continut:

Art. l: Ministerul Apararii Nationale are în atributiile sale: - conducerea superioara a întregii armate. [...]

Art. 7: Consiliul Suprem al Ostirii se compune din: Presedinte: Ministrul Apararii Nationale.

A fost urmata imediat de Legea 206 - pentru organizarea armatei, unde, la Articolul 11, se spune: "Regele numeste, prin înalt Decret, pe seful Marelui Stat-Major, generalii inspectori de armate, generalii comandanti si comandantii de unitati, corp aparte, dupa propunerea Ministrului Apararii Nationale". Ar mai fi de subliniat ca ministrul apararii nationale a fost numit Emil Bodnaras, dezertor din Armata româna.

în aceeasi perioada a fost etatizata Banca Nationala si a fost desfiintat Senatul României. Ca urmare a alegerilor falsificate din 1946, Parlamentul a fost umplut cu "mecanizatori", adica ridicatori mecanici de mîna.

Teroarea. Folosirea terorii nu poate fi înteleasa decît în contextul închiderii totale a spatiului românesc între limitele definite de metodologia sovietica a gulagului. Se urmarea o schimbare fundamentala a statului. Practic, vechiul stat român trebuia distrus si înlocuit cu noul stat român, comunist. Asta presupunea modificarea esentiala a mentalitatii colective sau macar a majoritatii populatiei. Uniunea Sovietica avea nevoie de un timp, masurabil de la unul la doua decenii, pentru cel putin o schimbare de generatie în care influenta fostului sistem educational si a culturii traditionale românesti sa diminueze, sa fie denaturata sau sa fie uitata, în acelasi timp, purtatorii nucleului de referinta democratic trebuiau distrusi, îndepartati sau facuti sa taca. Sistemul comunist mai larg, al lagarului comunist, îh care fusese încorporata România asigura izolarea târii de fostele sale legaturi internationale, iar conducerea unica si dictatoriala de la Moscova desfasura controlul deplin asupra statului. Din pacate pentru noi, "materialul" aflat la dispozitia Uniunii Sovietice a fost usor de remodelat: o populatie majoritara pauperizata (inclusiv de efortul pentru razboi), analfabeta si arhaica, obisnuita deja cu ideea conducatorului unic, tata al natiunii si dependenta de un centru organizator. La conducerea statului, se gasise multe decenii o oligarhie incapabila de creatie, supusa fluctuatiilor politicii accidentale sau conjuncturale. Miscarea nationalista a tineretului a fost înabusita si compromisa prea devreme. Orientarea politicii externe spre un aliat perdant - Franta, si imobilismul relatiilor internationale au adus un grad de dependenta usor de schimbat cu un alt grad de dependenta, în România interbelica, doi ani fusesera fatali târii: 1927, cînd dispar regele Ferdinand si Ionel Brâtianu; 1930, cînd luliu Maniu organizeaza o lovitura de stat îndreptata împotriva Constitutiei democratice si îl aduce pe tron pe Carol II. în foarte scurt timp, trecînd si printr-o Regenta debila, România a frînt cursul sau democratic, fara ca populatia sa manifeste vreun simptom de opozitie. Aceste slabiciuni au fost speculate de ocupantul sovietic, dupa un studiu îndelungat asupra societatii românesti. Românii devenisera dependenti de o putere concentrata prea mult la vîrf (maresalul Antonescu lua decizii personale în numele poporului român) si îsi pierdusera încrederea în mecanismul democratic al alegerilor, mai ales prin compromiterea în timp a acestuia. Apoi, românii s-au simtit abandonati de Marile Puteri, traditional protectoare, si aruncati într-o colaborare politico-militarâ cu ultimul sau inamic - Germania. Cel putin doua decenii dupa razboi, Germania a fost expresia diavolului, damnata în continuare, inclusiv astazi, prin recircularea temelor antifasciste, mai ales cu ajutorul cinematografiei si televiziunii, prin filme "de razboi" în care germanii sunt prosti si mereu învinsi, sau prin filme stiintifico-fan-tastice în care agresorii extraterestrii sunt asimilati prin atitudini si vestimentatie nazistilor, în 1944, cînd capituleaza, România întreaga era cu bratele ridicate si complet singura.

Supusa metodelor prezentate în acest studiu, marea majoritate a populatiei a primit ocupatia sovietica cu resemnare. Armata, agresata imediat cu sentimentul indus de vinovatie, a fost epurata, apoi dezorganizata prin ruperea ierarhiei si modificarea legilor sale stricte. Infiltrarea comunista în armata a adus activisti de partid si grade inferioare comunizate la conducere, a politizat institutia si a supus-o unui control extern, prin aparatul de Securitate acoperit, dupa model NKVD. Conducerea serviciilor de informatii a fost preluata si departamente noi, strict comuniste, au fost înfiintate în interiorul structurilor. Denaturarea sistemului de referinta prin acapararea Parlamentului, Justitiei si presei, inducîhdu-se constant minciuna ca noua putere corespunde cerintelor opiniei publice, a dus la împuternicirea unui instrument represiv al noii puteri, menit sa aplice teroarea. Aplicarea ei avea atît un scop imediat - trecerea rapida sub ascultare a unui întreg popor - cît si mentinerea sistemului opresiv în activitate. Opinia publica reprezenta o tinta majora pentru conducatorii sistemului comunist, stiut fiind ca procesele sociale se pot trasforma rapid în atitudini politice atunci cînd opresiunea are forme stridente si incompatibile cu nationalitatea. De aceea, subversiunea a avut un rol important în mecanismul terorii: "Obiectivele subversiunii sunt triple. Diferentierea lor nu poate fi decît didactica, deoarece, în fapt, ele se sprijina si se completeaza reciproc. Aceste obiective sunt:

1.Demoralizarea natiunii vizate si dezintegrarea grupurilor ce o compun.

2.Discreditarea autoritatii, a aparatorilor, functionarilor si oficialitatilor acesteia.

3.Neutralizarea maselor pentru a împiedica orice interventie spontana generala în favoarea ordinii existente în momentul ales pentru preluarea non violenta a puterii de catre un mic grup minoritar.

Aceste scopuri sunt posibile prin utilizarea mijloacelor de informare în masa. Fara presa, fara radio, fara televiziune, subversiunea este neputincioasa. Fara specialisti în domeniul psihologiei sociale, cum vom vedea studiind metodele în capitolul urmator, subversiunea este incoerenta" (Roger Muchielli - La Subversion).

Controlul asupra presei, asadar, a fost un obiectiv înaintat al programului de instalare a sistemului comunist în România. Pe el s-a sprijinit propaganda. Scopurile finale - identificabile în adîncimile lor abia astazi - duc din nou la Psihopolitica lui Beria. Fie ca stâpîneau aceasta tehnologie a terorii prin studiul trecutului sau îndelungat, fie ca i-au descoperit mecanismele prin cercetare psihosociala proprie, sovieticii conduceau un model de psihologie în masa, cunoscut astazi sub denumirea de Spirala tacerii. Mai multe studii publicate în anii '70 au dezvaluit rolul mass-media în functionarea acestui model, dar aspectele sale "tehnice" s-au limitat la influentarea opiniei publice occidentale de catre presa libera, ceea ce limiteaza accesul la fenomen. Sub teroare, "Spirala tacerii" are alta amplitudine.

Fenomenul este descris de sociologul german Elisabeth Noelle-Neumann (Spiral ofSilence: a theory of Public Opinion) ca o folosire a nevoii de comunicare a oamenilor în scopuri particulare, ca o diminuare accentuata sau reducere la tacere a opiniei minoritare în fata opiniei dominante, în societatea libera, opinia dominanta se formeaza relativ natural, pornind de la coordonatele stabile ale unei natiuni, adica de la unitatea nucleului reprezentarii fiecarui individ component al unei societati (al unui stat). Altfel spus, o societate democratica formata din asocierea libera a cetatenilor îsi configureaza un stat în care o majoritate decide prin vot cine o conduce. Minoritatea, dedicata acelorasi valori, cauta sa convinga populatia ca ideile sale sunt cele corecte si urmareste sa fie aleasa pentru a deveni "dominanta". Opinia minoritara se exprima liber, dar nu se impune, nu decide. In ultimele decenii, opinia dominanta - adica tentatia naturala a indivizilor de a se asocia în numar cît mai mare pe fondul acelorasi idei - a început sa fie dirijata, pomindu-se de la principii superioare care tin de complexitatea tot mai sporita a societatii capitaliste dezvoltate si de identificarea interesului national în zone mult mai restrînse ale Puterii. Tot în lumea libera, la situatii de criza a opiniei dominante - prin esecul unui program sustinut de aceasta - nu exista piedici pentru opinia minoritara sa preia rolul de opinie dominanta, daca a avut caracter premonitoriu si s-a verificat drept corecta. Este esenta alternantei la putere între guvernare si opozitie. Se pot da zeci de exemple, dar este suficient sa ne amintim cum a cazut Richard Nixon, prin folosirea inteligenta a presei de catre opozitia politica, în sistemele totalitare aceste mecanisme sunt inaplicabile.

Un alt sociolog, Elihu Katz, a definit în termeni sintetici mecanismele "Spiralei tacerii" astfel:

Indivizii au opinii;

Temîndu-se de izolare, indivizii nu-si vor exprima opiniile lor daca nu se vor simti sustinuti de altii.

Un simt «cvasi-static» este utilizat de indivizi pentru a repera în mediul semne de sprijin;

Mass-media constituie principala sursa de referinta pentru informatia asupra distribuirii opiniilor si, de asemenea, asupra contextului de sustinere sau de absenta a sustinerii;

Alte grupuri de referinta actioneaza în acelasi mod...

Media tind sa vorbeasca pe o singura voce, aproape în mod monopolistic;

Media tind sa deformeze distribuirea opiniei societatii pentru ca ele sunt influentate de opiniile ziaristilor de stînga;

Simtindu-se fara sprijin, grupuri de indivizi - care pot constitui uneori chiar o majoritate - îsi vor pierde încrederea si se vor retrage din dezbaterea publica; ele accelereaza astfel destramarea pozitiei lor printr-o spirala a tacerii care se autoalimenteaza. Membrii acestor grupuri nu-si schimba propria conceptie, dar nu încearca sâ-i convinga pe altii si abandoneaza lupta;

Tocmai în acest mod societatea este marginalizata si saracita (în materie de opinie, n.n).

Putem folosi acest mecanism demonstrativ pentru conditiile sistemului comunist, identificîndu-1 în programul de modificare a nucleului reprezentarii la români si înlocuirea sa cu unul de tip sovietic: mentalitate schimbata - om nou - massa. Cetateanul român, vinovat de atacarea miseleasca a Uniunii Sovietice, coautor la masacrele antievreiesti, învins în razboi, izolat de Occident, clasificat în exploatat sau exploatator, arestat, închis, cu perspectiva executiei în fata, tintit de tunul unui tanc sovietic nu mai avea posibilitatea sâ-si exprime liber si public opinia sa, care ar fi putut genera o coalizare de opinii într-o opinie dominanta. Aceasta, opinia dominanta, a fost configurata de ocupantul sovietic si impusa societatii românesti. Felul în care opinia dominanta - sa o sintetizam prin conceptul de "rai comunist" - a trecut din faza de impunere în faza de preluare voluntara de catre o majoritate a românilor (mai ales în perioada nationalista a lui Nicolae Ceausescu) este problema noastra, a românilor. Cazul exponential pentru aplicarea "Spiralei tacerii" în România postbelica este cel al alegerilor din 1946. Minoritatea politica a comunistilor, participanta în alegeri sub simbolul B.P.D., obtinuse, în realitate, sub 15% din voturi, dar prin falsificarea brutala a rezultatului anuntat al alegerilor a primit 84%, în timp ce partidelor democratice, PNŢ si PNL, li s-au "dat" prin acelasi fals 7,72% si respectiv 0,72%. Atît luliu Maniu, cît si Brâtianu au protestat, Ambasada Americana a denuntat falsul, nici un om normal la cap nu putea crede într-o astfel de rasturnare a scorului electoral. si cu toate acestea, de frica, majoritatea cetatenilor României a acceptat în tacere falsul. A fost primul pas major pe spirala care avea sa prabuseasca mentalitatea democratica, atît cît mai exista, în mentalitatea supravietuirii prin orice compromis si apoi în convingerea ca sistemul comunist este o stare fireasca pentru evolutia statului român în istorie.

în România, implantarea sistemului comunist a reusit, fiind preluat de români ca o forma naturala a evolutiei lor istorice. Consecinta "istorica" este vizibila astazi: persistenta mentalitatilor comuniste la peste un deceniu dupa revolutie. Suntem martorii unui experiment psihopolitic reusit, ale carui resurse vin din profunzimile societatii românesti "înghetate" la 30 august 1944. Cînd Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a hotarît sâ-1 lase pe Gorbaciov sa faca perestroika si sa abandoneze lagarul comunist - de fapt, sa nu-1 mai finanteze - Sovietul Suprem stia ce efecte are mentalitatea comunista asupra popoarelor central si est-europene. Mai stia si ca, în timp, oamenii inteligenti se vor smulge din aceasta nebunie, dar si ca vor exista milioane de oameni incapabili de transformare, oameni a caror minte lucreaza si astazi inconstient pentru acel Soviet Suprem.

în trei state central europene a existat întotdeauna ceva care a întretinut fragmente viabile ale nucleului reprezentarii democratice. Sunt exact cele trei state în care s-au produs miscari politice organizate îndreptate împotriva comunismului: Ungaria, Cehoslovacia si Polonia, în 1956, 1968 si 1980. Ungurii, care au luptat pînâ în ultima clipa împotriva Armatei Rosii, au identificat sistemul comunist exclusiv ca o ocupatie rezultata în urma razboiului, iar puternica diaspora maghiara a functionat ca un permanent rezervor de exersare memorialâ. Peste Cehoslovacia este suficient sa te uiti si sa constati ca Praga este geografic mult mai la vest decît Viena. în Polonia, Biserica romano-catolicâ si nationalismul multisecular au întretinut niste valori în care comunismul nu si-a putut face loc pentru a le distruge. Marea emigratie poloneza din SUA conditioneaza toate participarile sale importante la vot de politica americana fata de Polonia, în România doar legitimitatea istorica, latinitatea si o anume lejeritate în abordarea oricarei politici au conservat o parte a identitatii nationale. Istoria din manuale, daca o scuturam putin, se transforma în povesti de spus copiilor seara la culcare, latinitatea se sprijina tot mai mult exclusiv pe limba româna, agresata si ea tot mai mult de neologismele anglo-saxone ale erei computerelor. Ne-a ramas doar bascalia. Numai cu ea nu putem reface România Mare.

Pornind de la aceste constatari, sa încercam o reconstituire de caz pentru mecanismul "Spiralei tacerii":

în dimineata de 30 august 1944 cetateanul român se trezeste din somn avînd "stocate" în creierul sau cîteva principii stabile: libertate, pace, credinta în Dumnezeu, dreptate, adevar, proprietate privata.

Tot în creier, într-un învelis protector, se afla orientarea sa politica, încrederea în Parlament, Justitie, Stat, atasamentul fata de locul de munca, fondul sau cultural, atasamentul fata de valorile occidentale, speranta revenirii la normalitate.

Iese pe strada si constata ca orasul este ocupat de trupe straine, ca tara sa a fost învinsa în razboi si ca ziarul pe care obisnuia sa-1 cumpere de la chiosc a disparut; în locul lui i se ,dâ sa citeasca Scînteia, productie comunista a ocupantului.

Nu trece mult si afla ca fostii conducatori, fostii ministri, înaltii functionari ai statului, fostii sai cunoscuti sunt arestati si acuzati de dezastrul tarii, de fascism, de crime împotriva umanitatii; a fost gasit un vinovat.

Daca protesteaza cumva fata de ceea ce vede sau afla, este imediat arestat. Asa ca prefera sa taca, sa pastreze distanta fata de reprezentantii noilor autoritati, eventual sa comenteze într-un cerc restrîns situatia.

Constata ca la alegeri voturile sunt inversate fara nici o rusine si ca protestele partidelor democratice ramîn fara efect.

Cu timpul, mai observa ca regele lui este neputincios în fata ocupantului, ca Justitia lui îl condamna pe Antonescu, ca Parlamentul lui da legi represive, ca partidul lui sopteste în loc sa strige, ca aliatii lui 1-au abandonat, ca democratia lui are si o alta forma, "populara", ca Biserica lui este demonizatâ.

La un moment dat, autoritatea cu care intra zilnic în contact si de care depindea supravietuirea lui sociala - patronul firmei la care lucra este arestat, condamnat pentru ca 1-a exploatat pe el si închis; multi vad în asta satisfacerea unui gînd personal ascuns sau o razbunare pentru rigorile la care era supus ca angajat al acelui patron; mai mult, guvernul comunist vine si îi spune ca este coproprietar.

Mai constata ca exista o opinie cvasigenerala asupra necesitatii schimbarii societatii, asupra nevoii de a da puterea în nuna celor nedreptatiti, de a te constitui într-un bloc unit al statelor vecine si prietene între care toate asperitatile dispar, de a lupta împotriva imperialismului care subjuga popoarele, de a sprijini eforturile Uniunii Sovietice doritoare de pace.

Mai afla ca imperialistii americani au o bomba atomica pe care vor s-o arunce asupra României.

Din nou, daca are obiectii asupra veridicitatii acestor enunturi, va fi arestat, închis, condamnat la ani grei de viata. El poate observa ca ceea ce se spune într-un grup este aflat foarte repede de autoritati si ca acestea nu ezita sa actioneze imediat. Viata sa cotidiana este controlata de o birocratie întemeiata pe restrictie.

Curînd, dupa ce a citit zilnic în ziare aceleasi mesaje: victorii, realizari, constructii megalitice, dezastrul capitalismului, îsi va pune întrebarea daca nu cumva greseste el, daca nu cumva gresesc cei care se opun, daca n-au cumva dreptate cei care marsâluiesc entuziasti la demonstratia de 23 august.

Obligat sa participe la sedinte, sa asculte voci unanime, sa ia cuvîntul pentru a se solidariza, cetateanul român va emite primul sau mesaj de aderenta. Altfel, risca sa piara. O va face, fiindca a vazut, auzit si înteles opinia dominanta a noii Puteri, a învatat actul minim al disimularii si a mai învatat ca trebuie sa se protejeze. El va repeta lozincile opiniei dominante ca pe un cod al recunoasterii între soldatii aceleiasi unitati.

Cu mari precautii el va sopti o parere critica, îsi va boteza copilul pe ascuns, îsi va înmormînta parintii cu popa. Daca vrea sa munceasca, sa învete sau sa îmbratiseze arta, el trebuie sa faca noi compromisuri; ca sa urce într-o ierarhie sau sa se poata manifesta public, el trebuie sa mareasca intensitatea gesturilor sale de aderenta, sa-i corecteze sau sâ-i judece pe cei care nu se supun opiniei dominante.

La un moment dat, va crede.

Prin aceasta alienare se formau "harti mentale", se tipareau "cuvinte cheie", adica acele simboluri care dau un sistem de recunoastere a individului drept adept al dogmei - limba de lemn, gestica stereotipa, atitudinile "revolutionare". Folosirea lor astazi dovedeste ca matricea dogmatica a "Spiralei tacerii" este puternica si probabil definitiv imprimata la unii indivizi. Trebuie sa acceptam ca printre noi exista foarte multi oameni "creati" de partid, scosi din promiscuitate, adusi la oras si facuti activisti sau birocrati ai statului comunist, tarani în picioarele goale carora li s-au dat bocanci si pentru care bocancul era expresia demnitatii. Luîndu-le astazi acest stat, ei nu mai au nimic. Ei nu au cum sa se refugieze în competenta, în meseria pentru care au primit diplome si functii, pentru ca pozitia lor sociala era creata si dirijata de partid pe criteriu politic. De aceea, ei râmîn comunisti convinsi pînâ la moarte. Pentru România, cazul mult mai grav a fost adaptarea nationalismului la comunism. Pentru impunerea unei dogme noi, a "socialismului constructiv", s-a apelat la simboluri fundamentale, legate strîns de vechiul nucleu al reprezentarii, astfel încît, asa cum remarca Petre Ţutea din închisoare, individul a ajuns sa lege automat si logic valori reale (patriotism, independenta si integritate teritoriala, suveranitate, ordine sociala) de elementele artificiale si parazitare ala dogmei comuniste. Secventialitatea acestui proces mental a fost mai întîi gîndita de specialistii în psihologie sociala si politica ai sistemului. Primii soareci de laborator au fost cetatenii sovietici; apoi epidemia a fost raspînditâ în tarile ocupate. Ceausescu a intervenit în acest proces doar pentru a prelua conducerea metodei în tara sa, simtind, înca de pe vremea cînd la conducere se afla Gheorghiu-Dej, ca, mai devreme sau mai tîrziu, nationalismul traditional românesc se va opune violent comunismului sovietic. Preluarea temelor nationaliste în context comunist - asa-numitul nationalism-comunist românesc - a salvat regimul de un conflict politic timpuriu si a produs cea mai mare diversiune din era contemporana a românilor.

Rezistentii

In fata agresiunii comuniste, primul palier de rezistenta - partidele politice - a încercat o opozitie multipla, în primul rînd, ele au ramas unite si au ales un singur lider, în persoana lui luliu Maniu. Acesta a încercat sa foloseasca public mijloacele parlamentare, democratice, de la care se revendica si prin care dorea sa restabileasca sistemul politic interbelic. Curînd si-a dat seama ca nu puteau fi folosite sub ocupatie sovietica. Semnalul fusese primit în clar de la Lucretiu Pâtrâscanu în sedinta Consiliului de Ministri din 16 septembrie 1944: "Jocul primejdios de pînâ acum trebuie sa înceteze. Daca se merge cu iluzia - ma adresez partidelor politice - ca România va face jocul celor doua luntre, ca va specula pe unii împotriva altora, ca va aduce aici influente care sa se bata cap în cap, pentru perioada istorica pe care o traim, se însala enorm si face un râu imens României". Aluzia era la legaturile partidelor democratice cu Marea Britanic si cu Statele Unite, prin care se încerca oprirea covîrsitoarei influente sovietice. La acea data, luliu Maniu nu stia ca toate informatiile despre actiunile sale raportate Aliatilor occidentali erau predate de acestia sovieticilor. Presiunile la care era supus zilnic regele si schimbarile în statutul societatii românesti operate de ocupantul sovietic 1-au determinat pe luliu Maniu sa încerce si actiuni mai putin vizibile, sa accepte colaborarea unor apropiati ai sai cu servicii de informatii occidentale pentru sabotarea prezentei trupelor sovietice în România, sa initieze planuri de rezistenta armata, fie cu aderenti politici, fie cu ajutorul unor generali aflati mai de mult în raporturi confidentiale cu liderii PNŢ. Actiunea i-a fost fatala. Ea a esuat într-un scandal - "cazul Tâmâdau" - urmat de procesul sau si de desfiintarea partidului. Documente ale Arhivelor militare dezvaluie astazi ca, la un moment dat, serviciile de informatii occidentale au modificat traiectoria informatiilor cerute din România, de la cele exclusiv legate de trupele sovietice, la cele care vizau Armata româna, teritoriul românesc si potentialul sau strategic. Occidentul stia deja ca România va fi comunizata si ca va deveni un satelit al URSS, adica un viitor inamic. Lucrul acesta nu i 1-au spus lui luliu Maniu si tragedia lui este cu atît mai mare: el si colegii sai au fost pusi în situatia de a-si trada tara. Autentic luptator împotriva comunismului, luliu Maniu nu a fost asasinat doar de comunisti, ci si de "aliatii" sai occidentali.

Cazul PNŢ-Iuliu Maniu este foarte complex, iar rezistenta anticomunista a acestui cuplu politic contine înca multe enigme, în fapt, pentru cetateanul obisnuit este suficient un partid si o legenda, fara prea multe detalii care îl pot deruta sau trimite într-o zona a întrebarilor de unde nu se va mai duce sa voteze, în realitatea documentelor, a informatiilor si marturiilor cunoscute exista însa anumite adevaruri revelatoare pentru cel care vrea sa înteleaga în profunzimile sale un fenomen politic. Principala confuzie politica din ultimul deceniu românesc al secolului XX a fost aceea ca, luptînd împotriva comunismului si dînd cele mai mari jertfe în închisorile comuniste, Partidul National Ţaranesc ar fi reprezentat Dreapta politica. Este o eroare de fond, Partidul National Ţaranesc nâscîndu-se si activînd întreaga sa existenta ca principalul partid de Stfhga al târii, oscilîhd în anumite etape între centru-stînga si social-de-mocratie, în opozitie cu Partidul National Liberal, reprezentantul clasic al centrului-dreapta dupa disparitia Partidului Conservator. Partidul lui luliu Maniu alunecase din nou si dramatic spre Stînga socialista, în preajma lui 23 august 1944, pentru a întîmpina cu un program realist revenirea la democratie, vindecarea distrugerilor razboiului, previzibila - a cîta? - reforma agrara, nevoia colaborarii cu URSS-ul vecin si învingator, necesitatea asigurarii suportului popular, în primul rînd al taranilor, pentru reinstalarea sistemului democratic în România. luliu Maniu dorea cu toata convingerea sa activeze "rezerva politica" a tarii, pe care o protejase si salvase sub regimul Antonescu, astfel încît tara sa aiba la dispozitie o structura politica sigura, atasata democratiei, legata de Occident si capabila sa blocheze alunecarea periculoasa spre statutul de republica sovietica. Trebuie însa aratat ca, la sfîrsitul celui de-al doilea razboi mondial, România îsi pierduse complet aripa politica de Dreapta, prin inactivitatea corpului central al PNL si prin activitatea colaborationista prosovieticâ a gruparii Tâtarescu. Maniu a ramas sa lupte singur cu sovietizarea tarii. Dar lupta aceasta s-a dat între un partid de Stînga si un partid de extrema stîngâ, mai degraba între adeptii democratiei si cei ai comunismului, decît între doua partide cu doctrine opuse categoric. Ecuatia acestei lupte poate fi înteleasa mai bine daca am elimina teoretic lupta anticomunista din programul PNŢ, descoperind ca fara ea partidul lui Maniu nu se departa cu nimic de reformele anuntate demagogic de comunisti. Asa cum constata istoricul Emil Ludwig atunci cînd analiza ascensiunea lui Hitler la putere prin slabiciunile adversarilor sai de Stînga, prima actiune pe care o întreprinde un partid comunist ajuns la putere nu este sa se lupte cu adversarul de Dreapta, ci sa distruga complet si cît mai repede orice rival din zona Stîngii, orice competitor la doctrina stîngista pentru a-si putea asigura suprematia ideologica. Aceasta a fost una dintre primele teze revolutionare ale lui Lenin, astfel ca Partidul Comunist din România a avut foarte putine lucruri de împartit cu liberalii si legionarii; în schimb a declansat o lupta pe viata si pe moarte cu rivalii stîngisti ai lui Maniu. Cum nu aveau mijloace doctrinare si le era imposibil sa atace puncte ale programului taranist, pentru ca era pe aceeasi directie cu al lor, comunistii au atacat furibund pe tema "fascismului", facîndu-i pe taranisti "fascisti", colaboratori ai lui Antonescu, protectori de "fascisti" si pactizanti cu "fascistii". Cum "fascistii" trebuiau eliminati din viata publica, iar populatia acceptase las un vinovat pentru nefericirea ei, diversiunea a fost suficient de puternica pentru a-i trece si pe luliu Maniu si pe camarazii sai în rîndurile inamicilor poporului. Mai ales dupa alegerile falsificate din 1946, principalul partid de Stînga al târii se prabuseste sub loviturile comuniste, fondul diversionist antifascist - foarte bine subliniat de istoricul Gheorghe Onisoru în lucrarea România în anii 1944-1948 - fiind de fapt acoperirea propagandistica pentru distrugerea legaturii principale a României cu anglo-americanii. Dupa ce au distrus, înca din timpul regelui Mihai, partidul de Stînga rival, comunistii au început sa se ocupe de legionari si de liberali.

Din Dreapta româneasca nascuta odata cu miscarea revolutionara a lui Tudor Vladimirescu nu mai ramasesera decît niste mici nuclee legionare, parasutate din Occident sau retrase în munti pentru o ultima rezistenta disperata.

A aparut asadar fenomenul rezistentei armate din munti, constituite din mici grupari de militari si legionari, la care s-au adaugat în timp oameni adusi la disperare de primele semne ale terorii comuniste. Mult prea izolati si fara o baza politica, economica sau sociala, asteptînd în zadar debarcarea americana în Balcani, dezavantajati si de succesul rapid al campaniei de intimidare la care era supusa populatia, rezistentii din munti au esuat, fiind pe rînd eliminati. Gestul lor râmîne însa un act de istorie, important nu prin amploarea sa, ci prin exemplul sau. Ei n-au putut dizloca sistemul si, ce este mai grav, au fost lichidati tot de români.

Rezistenta regala, concentrata mai mult pe greva regala din 1946, ramîne un act însemnat pentru istoriografie, neînsemnat pentru cursul real al evenimentelor dintre 1944 si 1948. Ea se reduce la ceea ce semnifica în realitate si suveranul - un simbol.

Sub regimul comunist instalat, principala forma de rezistenta a fost supravietuirea substructurilor culturale. Acestea erau grupuri de indivizi care împartaseau aceleasi valori sau valori apropiate si care - trecînd peste foste adversitati politice - au reusit sa transforme preocuparile si cunostintele lor intelectuale în acfiuni creatoare. Ei au folosit fisurile din sistemul comunist pentru a se infiltra în domeniul public prin subtilitate sau esopism, prin serviciul competentei sau prin compromisul aparent. Este mai greu sa dovedim caracterul organizat al acestor penetrari, în primul rînd, pentru ca ar presupune un centru coordonator, dar trebuie sa constatam existenta lor. Cultura si învâtamîntul au fost zonele preponderente în care au actionat, favorizati de precaritatea comunista si de rezistenta naturala la implantul slav. Zona culturala româneasca a oferit în primii ani si un subterfugiu facil: marea cultura rusa, imposibil de contestat în valoarea ei, acceptata de propaganda sovietica, beneficiara a unui spatiu înca relaxat, neocupat, în cultura românilor. Destul de repede, în cultura româneasca a revenit influenta culturii franceze, mai întîi prin curentele socialiste si personalitatile comuniste, apoi prin clasici si, mai tîrziu, prin mimarea tendintelor moderne de la Paris. Integrarea acestor substructuri, grupate în uniuni si asociatii profesionale legale în sistemul comunist a dat posibilitatea crearii unor nuclee iradiante, facîhd scoala sau selectînd rezistenti ai noilor generatii. Nu întîmplator uniunile artistice au produs si cele mai mari probleme sistemului, mai ales dupa ce o parte a cenzurii a intrat în rezonanta cu creatorii, gasind împreuna mijloace de transmitere a mesajului. Situatia a fost destul de vizibila în literatura si istoriografie. Esopismul în literatura româna era o forma de eludare a "Spiralei tacerii" prin folosirea drept frontispiciu a unor titluri anodine, prin apelul bogat la "cuvintele cheie" în paginile de prezentare sau de introducere, a numelui lui Nicolae Ceausescu pe prima pagina (de exemplu Victor Kernbach - Biserica în involutie sau Nicolae S toicescu - Mircea cel Mare, Matei Basarab). Oprindu-ne la exemplele date, ar fi de remarcat ca în volumul lui Victor Kernbach se demonstra tocmai contrariul enuntului din titlu, iar în text existau astfel de afirmatii transparente: "Dictaturile sunt adeseori conduse de un lider posedat, fârâ o gîndire filozofica macar elementara, de obicei suferind de paranoia, schizoid sau chiar schizofrenic, înconjurat de un grup de arierati care îi constituie reduta ofensiva (adesea grupul sau familial), îsi recruteaza prozelitii aproape fara exceptie din mediile sociale de conditie penibila - tarani fara pâmînt, mici meseriasi mediocri (cismari, croitori, dulgheri) apasati de insatisfactii profesionale si rosi de invidie sociala, militari de grade inferioare, slugi, hamali, femei casnice cu erosul atrofiat, functionari fara perspectiva avansarii, tineri fârâ orizont si orice fel de oameni cu structura primitiva si cu energie necheltuita". Acest text aparut în 1984 este, cred, o descriere precisa a grupului social din care s-a ridicat, cu care a actionat si pe care s-a sprijinit pînâ la sfîrsit Ceausescu, posesor al unui nucleu al reprezentarii primitiv sau mediocru. In celalalt caz ales, lucrarea de tinuta stiintifica a istoricului Nicolae Stoicescu dedicata lui Matei Basarab continea sub cuvîntul cheie ctitor un întreg capitol cu numeroasele constructii bisericesti ale domnitorului, inclusiv cu o lista de lacasuri de cult completa, menita sa protejeze monumentele. Astfel de exemple se pot multiplica în numar mare.

Un traseu aparte a avut comunicarea în domeniul tehnic. Mai usor de depolitizat, domeniul tehnic a beneficiat de realizarile si metodologiile incontestabile ale stiintelor exacte din URSS, apoi, treptat, s-a apropiat din nou de modelul german. Relatia privilegiata stabilita între statul comunist român si RFG a permis patrunderea tehnologiilor germane, apoi a celor franceze si britanice (ambele în domenii de vîrf). în scurt timp s-a format mentalitatea ca sovieticii construiesc totul grosolan si supradimensionat, în plus, un detaliu, pe care 1-am explicat pentru domeniul militar într-o alta lucrare, a favorizat preponderenta influentei germane în domeniul tehnic: mare parte din tehnologia sovietica era copiata dupâ cea germana sau evoluata din uriasa captura de razboi transportata din tarile europene unde Germania nazista apucase sâ-si introduca tehnologia avansata.

Comunicarea intrastructuraia a fost si ea un mecanism al rezistentei. Sub pretextul unor vizite, al unor partide de bridge, pocher sau remi, la five o'clock, sau la o zi onomastica, rezistentii nucleului reprezentarii democratice se adunau în grupuri mici, amicale, în care se schimbau informatii, se întretineau relatii, se puneau în garda indivizii asupra noilor restrictii si pericole lansate de comunisti. Chiar daca, de multe ori, informatia era aproximativa, deformata sau panicarda, acest tip de comunicare întretinea vigilenta grupului, o proteja si îi dadea unitate. Membrii grupurilor se sprijineau reciproc, prin recomandari sau acces direct la penetrarea sistemului. Incet-încet, grupurile au început sa selecteze rezistenti din diferite domenii pentru a crea opere de arta colective sau publicatii de tinuta. Este cazul, de exemplu, al revistei Contemporanul. Mai tîrziu, cînd Occidentul a înteles - prin intermediul specialistilor nazisti recuperati si folositi pentru a da eficacitate "Razboiului rece" - cît de importante sunt aceste grupuri si cît de mare este influenta comunicarii într-un sistem totalitar, le-au fost aduse în ajutor "Radio Europa Libera" si "Vocea Americii". Astazi putem afirma ca din întregul complex de informatii si comentarii difuzate de cele doua posturi, cele mai importante erau emisiunile cu caracter cultural, între care ramîne ca punct de referinta cea a Monicai Lovinescu. Importanta uriasa a acestei emisiuni pentru comunicarea între grupurile rezistente explica si de ce atît persoana, cît si emisiunea au fost atacate cu cea mai mare violenta.

Odata cu trecerea timpului si pe masura ce se instala la conducerea tarii noua oligarhie comunista de dupa 1965, grupurile au avut posibilitatea sa comunice între ele ceva mai liber în ceea ce putem numi comunicare trans-structurala. Activarea acestui fenomen a fost posibila si pe fondul eliberarii din închisori a detinutilor politici, eveniment petrecut sub presiune occidentala. Rezistentii autentici ai represiunii, iesiti cu mintea întreaga si cu nucleul reprezentarii înca stabil, au realimentat elementele sistemului de referinta democratic, au întarit unele grupuri sau au format grupuri proprii. Cei mai bine dotati pentru rezistenta anticomunista au fost legionarii, coerenta opozitiei lor anticomuniste fiind dovada fortei credintei lor din trecut. Proportia acestui fenomen nu trebuie exagerata, dar nu exista dovada mai clara a existentei lor decît reactia acestor indivizi si grupuri, chiar excesiva, dupa decembrie 1989.

în momentul relativei liberalizari culturale, rezistentii au reusit sa patrunda în domeniul literar sau artistic, în zona cercetarii, a industriei de vîrf unde veneau cu o cultura umanista sau tehnica solida, formata. Pîna spre sfîrsitul anilor '70, în Securitate si Ministerul de Interne au supravietuit fosti ofiteri ai SSI. Nu în putine cazuri, ei au promovat doar prin simplul contrast cu posesorii de diplome facuti pe baza de buletin si origine "sanatoasa". Un moment extrem de important s-a produs prin aparitia unor reviste literare care reuseau sa transmita mai usor mesaje subtile între grupuri. Sub acoperirea conceptului de "intelectualitate tehnica", revistele culturale abordau si subiecte ale domeniilor exacte si practice, astfel încît un spectru larg al intelectualitatii avea acces la procesul de protejare a nucleului reprezentarii democratice. Doua publicatii anume - Flacara si Scînteia tineretului - reuseau, nu fara riscuri, dar uneori si involuntar, sa publice adevarate pagini critice la adresa regimului. Profitînd de noua orientare nationalista a regimului Ceausescu, cîtiva istorici autentici au reusit sa reactualizeze informatii istorice, sa relanseze imaginea publica a unor personalitati ale trecutului, sa realimenteze teme ale sistemului de referinta democratic trecut, ajutînd la întarirea grupurilor, prin inovatie sau confirmare. Marile teme au fost rapid asimilate de public, împreuna cu toate exagerarile lor, publicatiile culturale si cartile esopice asigurînd comunicarea între structuri sociale. La polul opus, dar numai în aparenta, s-a situat celebra "generatie optzecistâ", formata din tineri scriitori dedicati în mod programatic criticii sociale. Pentru a bloca transformarea operei lorîhtr-un fenomen anticomunist explicit, mentorul lor, criticul Crohmalniceanu, în întelegere cu conducerea partidului si a Securitatii, a orientat grupul catre stilistica, inoculîndu-le tinerilor scriitori gustul pentru forma, în detrimentul continutului, producînd astfel asa-numitul "textualism".

Reactualizarea culturala s-a produs în acelasi mediu. Repunerea în circuit a valorilor nationale traditionale are la origine vehicularea lor constanta în cadrul grupurilor rezistente, inclusiv prin efortul remarcabil facut în închisori de detinutii politici; acolo, ei îsi reactualizau permanent cunostintele culturale si dobîndeau altele noi. Supravietuitorii din libertate, indiferent de gradul lor de compromis, au creat nuclee de iradiere a unor informatii contrare propagandei oficiale. Oricît ar parea de nesemnificativ, pastrarea traditiei francofone si francofile a românilor în familie a contribuit la supravietuirea valorilor democratice promovate în istorie de marele aliat traditional. Gaura imensa a "culturii" comuniste si tentativa esuata a URSS de a grefa pe cultura româna fragmente panslaviste, si acestea manipulate propagandistic de stalinism, au favorizat reactivarea destul de rapida a valorilor culturale indigene, a caror forta - dincolo de caracterul lor preponderent fabulatoriu - s-a dovedit dominatoare. Specularea lor de catre comunismul pseudonationalist si aparitia malformatiilor protocroniste sunt un simptom al altui sistem - totalitarismul isteric, populist, o categorie usor perceputa dar greu înteleasa de cetatean.

Sistemul comunist a reactionat la toate aceste fenomene prin metode menite sa întretina teroarea si sa dezorganizeze orice tentativa de rezistenta coerenta. Pentru distrugerea grupurilor au inventat acuzatia de conspiratie, au emis legi (inclusiv împotriva jocurilor de noroc), au initiat un mecanism diabolic al delatiunii. Cei care se dovedeau purtatori activi ai credintelor stabile anticomuniste au fost izolati (deportare, mutare în tara, încarcerare). O alta metoda a fost aceea a ruperii sistematice a legaturilor informationale, prin controlul presei, al corespondentei si prin ascultarea telefoanelor. Distrugerea bibliotecilor si indexarea operei unor înaintasi a fost completata cu distrugerea semnelor distincte, a simbolurilor si imaginilor care reactualizau, fie si prin sugestie, sistemul de valori anterior. Sistemul represiv a acordat o atentie concentrata întretinerii rivalitatii între gruparile adverse din interiorul uniunilor artistice. Uniunea Scriitorilor a fost o tinta predilecta. Folosind cu abilitate rivalitatile inerente între creatori, metoda denuntului încrucisat si santajînd prin accesul la deplasarile în strainatate, Securitatea a operat cu gruparile literare ca pe o harta militara. Revistele literare si publicatiile beletristice au fost obligate sa contina "cuvintele cheie" ale sistemului, iar autorii (cu foarte rare exceptii) sa depuna "omagiul" lor comunismului si lui Ceausescu, astfel încît accesul la notorietate sa fie limitat, iar purtatorii de imagine (scriitorii) sa fie compromisi. Aceleasi grupari gata constituite si rivale au iesit din comunism în formatie completa, au intrat în noile partide politice (sau le-au initiat chiar ele: PDAR - Fanus Neagu, PRM - Eugen Barbu, PAC - Nicolae Manolescu), deplasînd în planul politic democratic toate stereotipiile fostelor rivalitati, bine întretinute de Securitate, toate complexele de grup si toata ura personala. Situatia acestor grupuri este cu atît mai complicata, cu cît ultimii ani ai comunismului au cunoscut si o uzura a sistemului din interior. Interventia brutala a lui Ceausescu în Securitate începînd din 1978 si aparitia fenomenului perestroika au slabit mecanismele de control ale grupurilor, astfel ca de multe ori ofiterii de Securitate actionau împreuna cu informatorii pentru protejarea acestora. Perestroika si mai ales glasnostul au derutat aparatul represiv al României comuniste, pentru ca veneau din sistem, de la Centru. Daca miscarea de transformare ar fi venit de undeva, din Occident, lucrurile ar fi fost mai simple. Pe cînd asa, caderea "sistemului de referinta" sovietic a ridicat, în primul rînd activistilor de partid de la vîrf si oamenilor Securitatii, marele semn de întrebare al viitorului. Avînd la dispozitie resursa deformata a nationalismului, au crezut ca vor putea supravietui cu "nâtionalismul-socialist" sau "socialismul national", doua denumiri ale aceleasi aberatii. Din cauza acestui fenomen particular al lagarului comunist, în România KGB-ul nu a putut schimba sistemul cu un telefon si a fost nevoie de interventia diversionista si militara cu care a instigat si întretinut revolutia din decembrie 1989.

Colaborationistii

încercarea de a sistematiza acest subiect s-a lovit de imprecizii, opinii subiective, opacitate institutionala. Intervine apoi subiectivitatea autorului. De aceea, am ales pentru demonstratie un model strain cercetat la Institutul pentru Studiul Razboiului din Amsterdam. Modelul olandez de abordare a problemei colaborationismului trebuie înteles în contextul trecerii la un regim democratic de la o ocupatie straina, dupa ce înainte existase un regim democratic solid. Nucleul reprezentarii democratice a ramas activ tot timpul. Paradoxul face ca tocmai acest aspect sa permita o abordare democratica, autentica, a judecatii.

Pe timpul ocupatiei germane, în Olanda a functionat o organizatie a Rezistentei (Het Verzet) condusa de comunisti. Se ocupa cu sabotajele, asasinarea colaborationistilor sau a demnitarilor militari germani. Era formata din grupuri (celule) de trei persoane dupa modelul sovietic troica si era finantata initial de URSS. Din 1944, atitudinea Londrei fata de metodele acestei organizatii se schimba si Marea Britanic începe sâ-i finanteze si sâ-i sprijine logistic activitatea. URSS sustinea activitatile clandestine prin agenti si instructori parasutati sau infiltrati în Olanda, una din actiuni fiind tiparirea si difuzarea ziarelor clandestine. Ziarul Partidului Comunist Olandez, De Waarheid (Adevarul - 100 000 exemplare în 1944, sub ocupatie) copiat dupa Pravda, era dictat la Moscova si trimis prin telegrafisti. în momentul eliberarii primelor portiuni din teritoriul olandez, singurul partid reînfiintat a fost cel comunist, cu structuri, logistica si mijloace de comunicare gata pregatite. Cea dintîi miscare politica, imediat dupa eliberare, a fost cererea adresata nucleelor rezistente ale celorlalte partide pentru formarea unui Front Popular Antifascist, ca si la noi, ca peste tot în Europa.

Programul sau a fost simplu si atractiv:

- colaborarea în vederea victoriei finale;

- preluarea, prin unificare, a autoritatii rezistentei interne;

- pedepsirea criminalilor de razboi;

- guvern socialist axat pe problemele reconstructiei.

S-a petrecut si un fapt deosebit de grav pentru gradul de civilizatie al Olandei: celulele comuniste troica au trecut din proprie initiativa la arestari si executii sumare de persoane acuzate formal de colaborationism. Grupurile comuniste intrau în case, arestau cetateni sau îi executau în curte. Acestei ofensive comuniste i s-au opus juristii, profesorii universitari si monarhia. Ei au cerut autoritatilor anglo-canadiene de eliberare sa permita reinstalarea autoritatii nationale olandeze, prin reintrarea în atributii a institutiilor traditionale. Problema "Procesului colaborationistilor si al tradatorilor de tara" a fost lasata exclusiv sub autoritatea Justitiei. Faptul ca Partidul Comunist si ziarele sale dadeau "liste negre", dezvaluiau cazuri spectaculoase, incriminau direct nu a avut nici un efect asupra actului de justitie. Judecatorii au pornit de la o filozofie a procesului care continea cîteva principii, dintre care enunt doar patru:

- singura autoritate este Justitia;

- recuperarea valorilor umane supuse terorii;

- procese profesionale (pe meserii sau domenii) precedate de ,Judecata" morala a corpului profesional din care faceau parte inculpatii;

- identificarea corecta a tipurilor de colaborationism.

Primul principiu s-a lovit de nevoia de a decide daca judecata se va desfasura dupa regulile democratiei sau prin instante speciale, supuse cazului exceptional de razboi si întarite de legi punitive exceptionale. A fost înfiintat Tribunalul National, care a dat si sentinte "politice" (reduse ca numar si individualizate), dar care a judecat sprijinindu-se fundamental pe legislatia democratica. Aceasta a permis unor colaborationisti sa scape din lipsa de probe sau prin elocventa avocatilor. Un anumit tip de proces s-a judecat foarte repede, cum ar fi cel al profesorilor universitari. Aici avem un caz extraordinar, care merita a fi expus, în momentul ocuparii Olandei de catre trupele germane, universitatile au dezbatut în senatul lor problema colaborarii cu inamicul si au decis prin vot ca, pentru protejarea corpului tînâr intelectual al târii, profesorii sa accepte toate formele de colaborationism cerute de regimul nazist. Profesorii au stabilit un contact cu autoritatea nazista si au semnat o întelegere prin care studentimea îsi putea continua studiile, raspunderea pentru îndeplinirea obligatiilor rezultate din regimul de ocupatie revenind în întregime corpului profesoral. Studentii evrei nu au fost inclusi în categoria rasiala nazista de evrei. La proces, studentii au depus marturie în bloc si toti profesorii au fost achitati imediat, desi unii dintre ei sarisera, cum se spune, calul.

Procesele "profesionale" au fost precedate, cum aratam, de judecarea morala a fiecarui inculpat în cadrul breslei sale. Fenomenul s-a petrecut asemanator si în alte state occidentale si voi evoca aici "procesul ziaristilor" din Italia, în care trei mari gazetari (Ermanno Amicucci - director la Corriere della Sera, Bruno Spampanato - // Messaggero, Concetto Pettinato - La Stampa) au fost condamnati la moarte de Justitie si gratiati dupa ce Uniunea Ziaristilor a cerut sa fie judecati moral în acest for. Au fost integrati apoi ca simpli gazetari la diferite ziare, desi vinovatia lor nu mai lasase nici un dubiu.

Identificarea tipurilor de colaborationism a dat ceva bataie de cap, pentru ca trebuiau stabilite niste criterii precise, întemeiate pe studiul fenomenologiei colaborarii pe timp de razboi. Aici a contribuit si Autoritatea Militara Teritoriala a trupelor eliberatoare anglo-canadiene, care a asigurat cadrul institutional si cercetarea metodica a fiecarui individ. De exemplu, a fost emis un ordin general menit sa-i ofere fiecarui cetatean posibilitatea de a se autodenunta. Iata un astfel de exemplu: "Oameni de cultura, pîna la l iunie 1945 aveti obligatia de a va prezenta la comisariatele militare unde veti completa un formular pentru a se cerceta daca ati slujit regimul fascist. Fara autorizatia comisariatelor nu puteti profesa". Formularul era si râmînea secret. Pînâ la urma au fost identificate trei categorii de colaborationism:

Colaborare voluntara: din convingeri naziste sau din interes personal. A fost identificata drept tradare fata de interesele nationale olandeze si fata de cele ale umanitatii, fiind de cele mai multe ori sanctionata cu pedeapsa capitala. Criteriul principal a fost însa acela al masurii si dimensiunii efectelor colaborarii inculpatilor asupra altor oameni. Au fost colaborationisti olandezi care îsi clamau public apartenenta la nazism, dar ceva concret nu faceau, si indivizi foarte tacuti în public, dar care denuntau autoritatilor de ocupatie germana locurile unde se ascund evreii. Justitia olandeza a avut întelepciunea de a analiza cît mai precis faptele si de a constata efectul lor asupra victimelor.

Colaborare fortata: cei care au fost obligati sa se acomodeze regimului, acceptîndu-1 si servindu-1 în conditiile în care rezistenta i-ar fi adus la moarte sau închisoare grea, deportare sau lagare de munca. Aici au fost identificati foarte multi intelectuali, numeroase personalitati publice a câror rezistenta - s-a considerat - datorita puterii lor de a influenta opinia publica ar fi generat o reactie violenta din partea regimului nazist, în sentinta Tribunalului National exista si urmatoarea declaratie de mare rezonanta morala: "Nici o natiune nu este formata predominant din eroi si pentru multi cetateni necesitatea de a alege liber nu a fost niciodata o optiune posibila. Este suficient sa afirmam, de aceea, ca olandezul obisnuit care trebuie sa faca fata unei alternative violente - deportarea în Germania, trecerea în clandestinitate, asocierea la un grup de rezistenta, sa fie ucis sau închis - a ajuns la decizia de a colabora cu ocupantul printr-o mixtura de eroism, lasitate si bun simt pe care oricare alt om le-ar trai în circumstante asemanatoare".

Colaborare rezonabila: a fost cea mai controversata si, de regula, au intrat în aceasta categorie functionarii, persoanele legate de administratie, conducerea Consiliului Evreiesc Olandez. Principiul care a guvernat deciziile tribunalelor a fost pîhâ la urma definit astfel: "Colaborarea cu germanii a fost necesara în interesul general al populatiei sau al unor grupuri speciale" (evreii, n.a). Voi prezenta un caz. Dupa bombardarea de catre aviatia germana a Rotterdamului, orasul a fost distrus în proportie de aproximativ 70%. Autoritatile naziste instalate în Olanda au decis sa introduca un program de conducere a treburilor statului cu doua componente administrative: planificarea centralizata si sistematizarea localitatilor. Ambele masuri au fost considerate dupa razboi ca antinationale. Primarul olandez al Rotterdamului, care a acceptat sa aplice acest program, a fost trimis în judecata sub acuzatia de colaborationism. Dupa o judecata temeinica si destul de lunga, primarul - de altfel, un celebru arhitect - a fost achitat. Nu vom putea întelege atitudinea Justitiei olandeze si nici sentintele tribunalelor daca nu ajungem la filozofia de la care s-a pornit demersul juridic: în ce masura actul de colaborare putea fi evitat si în ce masura i-a afectat pe ceilalti. în cazul primarului din Rotterdam, a contat faptul ca cetatenii ramasesera fara locuinte, ca problema lor trebuia rezolvata cît mai repede si ca singura solutie oferita de ocupantul nazist era sistematizarea localitatii dupa model german. Urmele acestui program se vad si astazi în oras.

Ce s-a întîmplat cu colaboratorii dovediti si achitati? Olanda, ca si în alte state occidentale, a dezvoltat un program de recuperare destinat reintegrarii lor sociale. Ei n-au scapat niciodata de oprobiul public, dar au primit o sansa pentru reabilitare prin oferirea unui loc de munca, în primii ani dupa eliberare, trupele Aliatilor au introdus în statele eliberate un program de denazificare, condus de psihiatrii, si care se desfasura într-o anumita etapizare. Cea dintîi masura era integrarea sociala, apoi, chiar la locul de munca, se organiza o încapere în care erau chemati unul cîte unul si psihanalizati asupra întelegerii actelor lor de colaborationism, capacitatii de a le regreta, intentiilor de viitor, în Germania, unde fenomenul a fost amplu, aceste sedinte se numeau Spruchkammer verhandlung si erau conduse de psihiatri americani. Accentul care trebuie sa cada asupra acestui detaliu - folosirea psihiatrilor pentru denazificare - demonstreaza înca o data ca iesirea dintr-un sistem totalitar este în primul rînd un efort de iesire din mentalitati. El are imediat o prelungire culturala, în primii ani dupa iesirea dintr-un sistem totalitar, investitia în presa, educatie, cultura este prioritara. Abia apoi vine reforma economica, pentru ca ea trebuie facuta de si cu oameni eliberati.

Este greu de spus în ce masura un astfel de model de abordare a problemei colaborationismului putea/poate fi aplicat în România dupa caderea sistemului comunist. Exista mari diferente: sistemul comunist a fost asimilat si a durat 43 de ani; s-au schimbat cîteva generatii pîna la eliberarea din 1989; faptele râmîn, în continuare, necunoscute publicului; România comunista a fost recunoscuta deplin pe plan mondial, primita în ONU si în multe alte organisme internationale; atît timp cît Justitia este nevoita sa judece dupa legile de atunci, colaborationismul nici nu exista.

Un adevarat Proces al comunismului trebuie sa porneasca de la cunoasterea detaliata a sistemului comunist, de la întelegerea modului cum a fost instalat în România si cum a fost asimilat si aplicat de catre români. Istoricii au aici cea mai mare raspundere. Doar o cercetare aplicata si tenace cu sprijinul arhivelor si printr-un mecanism bine organizat de colectare a marturiilor se va putea trage o concluzie asupra unui fenomen atît de complex si care a afectat direct natura umana. O instanta nationala trebuie sa fie ea însasi morala, curatata de orice dubiu si înzestrata cu autoritatea nevoii de adevar. Odata sentinta istorica data, ar trebui sa urmeze Procesul comunismului facut de fiecare român în interiorul constiintei sale, fara a uita însa ca România a cunoscut nu numai dictatura comunista.

încheiem aici analiza istorica a fenomenelor politice, economice si sociale ale statului român modern si contemporan, cu întreaga sa existenta zbuciumata, de la preliminariile miscarii lui Tudor Vladimirescu din 1921, pîna la instalarea regimului comunist în 1948. Rolul acestor volume este acela de a dezvalui si explica o serie întreaga de evenimente necunoscute sau râu propagate si care ne împiedica sa întelegem de ce, în toata aceasta perioada de existenta a statului modern si contemporan român, anumite fenomene se repeta cu periculoasa similitudine. Ar fi fost extrem de greu pentru autor sa analizeze fenomenele distructive antistatale, antidemocratice si anticapitaliste ale perioadei 1990-1999, fara sa arate mai întîi ca aceste apucaturi ale vietii politico-economico-so-ciale din România actuala nu sunt în exclusivitate "opera" unor conducatori inculti, mediocri sau tarati de complexe personale, ci au o întreaga istorie în spate. Statul român contine în corpul sau, în organismele sale, o serie neagra de erori care îl împiedica se devina democratic si dezvoltat economic.

în primul rînd, faptul ca nu este o creatie constienta si directa a cetatenilor sai, ca Legile sale fundamentale, Constitutiile n-au fost niciodata expresia realitatii politice, economice, sociale si a mentalitatilor, traditiilor si sufletului românesc, ci niste norme ideale la care natiunea a fost obligata sa se alinieze, sa le respecte sub amenintarea sanctiunii, toate aceste Constitutii fiind, în realitate, copiate dupa niste modele straine. România nu va fî niciodata, nici membra în NATO si UE, la fel ca Germania sau Olanda si nu va atinge niciodata nivelul lor de civilizatie, pentru ca civilizatia româneasca este altfel. Nu contrara, nu subdezvoltata, ci altfel. Lucrul acesta nu s-a înteles, nu se întelege nici acum, motiv pentru care raportul de vasalitate între cetatean si stat nu va disparea, creînd în continuare mari probleme politice, economice si sociale unei Românii membre în NATO si UE.

Asa cum am vazut din trei volume de informatii, coruptia este un fenomen tipic tipului de stat pe care îl avem, al statului birocratic si bugetar, al statului care dirijeaza direct sau ocult toate energiile natiunii catre permanenta sa alimentare cu resurse, pentru a le risipi fara evolutie vizibila si sanatoasa. In fruntea coruptiei va fi întotdeauna clasa politica, ajunsa în Parlament pe liste de anonimi si fara nici o raspundere directa fata de alegator. Statul acesta va proclama întruna principiile democratice si dorinta de piata libera, dar nu va înceta sa caute a dirija procesele într-o singura directie: Bugetul, marele stâpîn al destinelor.

România va face probabil un alt salt, cum a mai facut în istorie, fara sâ-si fi rezolvat problemele fundamentale - problema nationala, sistemul democratic autentic si economia liberala. Toate aceste probleme vor fi influentate de criteriile frumoase, autentice si verificate în sute de ani de catre Occident, dar care apartin unui alt tip de cultura. Capacitatea imensa de adaptare a românilor se va vedea si acum, dar nu vom fî decît niste adaptati. Cunoscutul om politic de Dreapta, profesorul Emil Tocaci, a constatat în peste 30 de ani de catedra capacitatea extraordinara a românilor de a asimila, de a învata repede, de a se adapta, dar si lipsa oricarei capacitati de sinteza. si, la fel ca în celebra analiza a lui Drâghicescu, profesorul Tocaci a constatat la miile de studenti si absolventi pe care i-a avut aceeasi problema clasica a permanentei tranzitii: nici un lucru început nu este dus pînâ la capat, cum n-am dus pînâ la capat nici democratia, nici dictatura.

Fara rezolvarea prin vointa nationala, prin conducere nationalista echilibrata si realista, curatata de orice extreme populiste si demagogice, fara acordarea dreptului fundamental de initiativa tuturor cetatenilor, România viitorului, membra în NATO si UE, va reveni, folosind cuvinte noi si limbaj de computer, la problemele ei din timpul lui Alexandru loan Cuza.

în urmatorul volum voi analiza perioada 1990-1999, aratînd mecanismele care au determinat îmbratisarea de catre români a sistemului comunist, decaderea acestuia si revolutia din decembrie 1989. Intentionez sa analizez apoi, în detaliu, fenomenele distructive pe care le-am repetat în acest "deceniu al libertatii anarhice", de la cazurile de interventie a Armatei împotriva populatiei, la prabusirile bancare, de la marile cazuri de coruptie, la lovituri de stat, de la nesfîrsita reforma economica, Ia nesfîrsita ploconeala în fata unor Mari Puteri, de la naivitatile lui Ion Antonescu, la naivitatile lui Emil Constantinescu, de la rolul pozitiv, la rolul negativ al presei, cautînd sa aratam si sa explicam nu numai de ce se repeta aceste fenomene, ci si "comportamentul" temelor noastre centrale în acel deceniu: conflictul stat-societate, curentul politic de Dreapta si influenta factorului extern oficial sau ocult.

Document Info

Accesari: 2463
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta

Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

Epoca Comunismului

vineri, 3 august 2012

Lovitura de stat din 47

Document Info

Comenteaza documentul:

A fost util?

Niciun comentariu:

Destinele României după 1989

Lista mea de bloguri

Raportați un abuz