Manifestul Partidului Comunist

  

Karl Marx şi Friedrich Engels Manifestul Partidului Comunist

             Proletari şi comunişti
Care este în genere raportul dintre comunişti şi proletari?
Comuniştii nu sînt un partid deosebit, opus celorlalte partide muncitoreşti.
Ei nu au interese deosebite de interesele întregului proletariat.

1. Ce să mai citim?

Link  Bloguri

Politici Sociale

Afaceri online

PC Computer

Locuinta - O investitie necesara

De la prietenii niștri RELIGIE

LITERATURA și CREDINTA

Economico - Sociale

Politici Fiscale , Sociale

Situatia ECONOMICO-SOCIALA

Stiinta si tehnica

Ei nu proclamă principii deosebite după care să vrea să modeleze mişcarea proletară.
Comuniştii se deosebesc de celelalte partide proletare numai prin aceea că, pe de o parte, în lupta proletarilor de diferite naţiuni ei scot în evidenţă şi susţin interesele comune, independente de naţionalitate, ale întregului proletariat; pe de altă parte, prin aceea că, pe diferitele trepte de dezvoltare ale luptei dintre proletariat şi burghezie, ei reprezintă întotdeauna interesele mişcării în totalitatea ei.
Comuniştii sînt, aşadar, din punct de vedere practic, partea cea mai hotărîtă a partidelor muncitoreşti din toate ţările, partea care împinge mereu înainte; din punct de vedere teoretic, faţă de restul masei proletariatului ei au superioritatea de a înţelege limpede condiţiile, mersul şi rezultatele generale ale mişcării proletare.

Scopul imediat al comuniştilor este acelaşi ca şi al tuturor celorlalte partide proletare: constituirea proletariatului ca clasă, răsturnarea dominaţiei burgheziei, cucerirea puterii politice de către proletariat.
Tezele teoretice ale comuniştilor nu se bazează nicidecum pe idei, pe principii inventate sau descoperite de cutare sau cutare reformator al lumii.
Ele nu sînt decît expresia generală a condiţiilor efective ale luptei de clasă existente, ale mişcării istorice care se desfăşoară sub ochii noştri. Desfiinţarea relaţiilor de proprietate existente pînă acum nu este o caracteristică a comunismului.
Toate relaţiile de proprietate au fost supuse unei necontenite schimbări istorice, unei permanente transformări istorice.
Revoluţia franceză, de pildă, a desfiinţat proprietatea feudală în folosul celei burgheze.
Ceea ce caracterizează comunismul nu este desfiinţarea proprietăţii în general, ci desfiinţarea proprietăţii burgheze.
Proprietatea privată burgheză modernă însă este ultima şi cea mai desăvîrşită expresie a producţiei şi însuşirii produselor, întemeiate pe antagonisme de clasă, pe exploatarea unora de către ceilalţi.
În acest sens comuniştii pot rezuma teoria lor în formula: desfiinţarea proprietăţii private.
Ni s-a imputat nouă, comuniştilor, că am voi să desfiinţăm proprietatea dobîndită personal, prin muncă proprie, proprietate care ar alcătui temelia oricărei libertăţi, activităţi şi independenţe personale.
Proprietate dobîndită prin muncă, agonisită, cîştigată personal! Vorbiţi oare de proprietatea micului burghez, a micului producător rural, premergătoare celei burgheze? Nu e nevoie să o desfiinţăm noi: dezvoltarea industriei a desfiinţat-o şi o desfiinţează zilnic.
Sau poate vorbiţi de proprietatea privată burgheză modernă?
Dar munca salariată, munca proletarului, îi creează oare acestuia vreo proprietate? Nicidecum. Ea creează capitalul, adică proprietatea care exploatează munca salariată, care nu poate spori decît cu condiţia de a produce munca salariată nouă, pentru a o exploata din nou. În forma sa actuală, proprietatea se mişcă în cadrul antagonismului dintre capital şi munca salariată. Să privim ambele laturi ale acestui antagonism.
A fi capitalist înseamnă a ocupa în producţie nu numai o poziţie pur personală, ci şi o poziţie socială. Capitalul este un produs colectiv şi nu poate fi pus în mişcare decît prin activitatea comună a numeroşi membri ai societăţii, ba, în ultimă instanţă, numai prin activitatea comună a tuturor membrilor societăţii.
Capitalul nu este deci o forţă personală, ci o forţă socială.
Aşadar, atunci cînd capitalul este transformat în proprietate colectivă, aparţinînd tuturor membrilor societăţii, aceasta nu înseamnă transformarea unei proprietăţi personale în proprietate socială. Ceea ce se transformă este numai caracterul social al proprietăţii. Ea îşi pierde caracterul ei de clasă.
Să trecem la munca salariată.
Preţul mijlociu al muncii salariate este minimul de salariu, adică totalul mijloacelor de trai necesare pentru a menţine pe muncitor în viaţă ca muncitor. Deci ceea ce muncitorul salariat îşi însuşeşte prin activitatea sa îi ajunge numai pentru a-şi reproduce viaţa ca atare. Noi nu vrem nicidecum să desfiinţăm această însuşire personală a produselor muncii, menită să reproducă nemijlocit viaţa, o însuşire care nu aduce nici un excedent ce ar putea da putere asupra muncii străine. Noi vrem să desfiinţăm numai caracterul mîrşav al acestui mod de însuşire, în cadrul căreia muncitorul trăieşte numai pentru a spori capitalul, trăieşte numai în măsura în care o cer interesele clasei dominante.
În societatea burgheză, munca vie nu este decît un mijloc pentru a spori munca acumulată. În societatea comunistă, munca acumulată nu este decît un mijloc pentru a lărgi, a îmbogăţi, a uşura procesul de viaţă al muncitorilor.
În societatea burgheză, trecutul domină deci prezentul; în societatea comunistă, prezentul domină trecutul. În societatea burgheză, capitalul este independent şi personal, pe cînd individul care munceşte este dependent şi impersonal.
Şi desfiinţarea acestor relaţii este considerată de burghezie o suprimare a individualităţii şi a libertăţii! Şi cu drept cuvînt. Este vorba într-adevăr de suprimarea individualităţii burgheze, a independenţei burgheze şi a libertăţii burgheze.
Prin libertate se înţelege, în cadrul relaţiilor de producţie burgheze de astăzi, libertatea comerţului, libertatea de cumpărare şi de vînzare.
Dacă dispare însă negoţul, atunci dispare şi negoţul liber. Vorbăria despre negoţul liber, ca şi toate celelalte tirade ale burgheziei noastre despre libertate au, în genere, un înţeles numai cînd e vorba de negoţul încătuşat, de tîrgoveţul oprimat din evul mediu, şi nu cînd e vorba de desfiinţarea de către comunism a negoţului, a relaţiilor de producţie burgheze şi a burgheziei însăşi.
Vă îngroziţi că vrem să desfiinţăm proprietatea privată. Dar în societatea voastră actuală proprietatea privată este desfiinţată pentru nouă zecimi din membrii societăţii; ea există tocmai datorită faptului că nu există pentru nouă zecimi. Ne imputaţi deci că vrem să desfiinţăm o proprietate care presupune ca o condiţie necesară ca imensa majoritate a societăţii să fie lipsită de proprietate.
Cu alte cuvinte, ne imputaţi că vrem desfiinţarea proprietăţii voastre. Într-adevăr, vrem acest lucru.
Din momentul în care munca nu mai poate fi transformată în capital, bani, rentă funciară - într-un cuvînt într-o putere socială ce poate fi monopolizată, adică din momentul în care proprietatea personală nu mai poate deveni proprietate burgheză -, din acest moment, declaraţi voi, personalitatea este suprimată.
Recunoaşteţi prin urmare că, atunci cînd vorbiţi de personalitate, aveţi în faţa ochilor doar pe burghez, adică pe proprietarul burghez. Această personalitate trebuie, într-adevăr, suprimată.
Comunismul nu ia nimănui putinţa de a-şi însuşi produse sociale, el ia doar putinţa ca prin această însuşire să fie aservită munca altuia.
S-a obiectat că prin desfiinţarea proprietăţii private va înceta orice activitate şi că o lene generală va cuprinde lumea.
Dacă ar fi aşa, societatea burgheză ar fi trebuit demult să piară din cauza trîndăviei, căci în această societate cei care lucrează nu agonisesc, iar cei care agonisesc nu lucrează. Toate aceste temeri se reduc la tautologia că nu va mai exista muncă salariată o dată ce nu va mai exista capital.
Toate obiecţiile îndreptate împotriva modului de producţie comunist de însuşire şi de producţie a produselor materiale au fost extinse şi asupra însuşirii şi producţiei produselor spirituale. După cum pentru burghez desfiinţarea proprietăţii de clasă înseamnă desfiinţarea producţiei însăşi, tot astfel pentru dînsul dispariţia culturii de clasă este identică cu dispariţia culturii în general.
Cultura, a cărei pierdere o deplînge burghezul, nu înseamnă pentru imensa majoritate decît transformarea omului într-o anexă a maşinii.
Dar nu polemizaţi cu noi, apreciind desfiinţarea proprietăţii burgheze prin prisma concepţiilor voastre burgheze despre libertate, cultură, drept etc. Înseşi ideile voastre sînt produse ale relaţiilor burgheze de producţie şi de proprietate, după cum şi dreptul vostru nu este decît voinţa clasei voastre ridicată la rangul de lege, o voinţă al cărei conţinut este determinat de condiţiile materiale de viaţă ale clasei voastre.
Concepţia interesată care vă face să transformaţi relaţiile voastre de producţie şi de proprietate, din relaţii istorice, trecătoare în cursul procesului de dezvoltare a producţiei, în legi eterne ale naturii şi ale raţiunii e comună tuturor claselor dominante dispărute. Ceea ce pricepeţi cînd e vorba de proprietatea antică, ceea ce pricepeţi cînd e vorba de proprietatea feudală, nu mai îndrăzniţi să pricepeţi cînd e vorba de proprietatea burgheză.
Desfiinţarea familiei! Pînă şi cei mai radicali se indignează în faţa acestei infame intenţii a comuniştilor.
Pe ce se întemeiază familia de astăzi, familia burgheză? Pe capital, pe cîştigul privat. În forma sa deplin dezvoltată ea există numai pentru burghezie; ea îşi găseşte însă completarea în lipsa de familie impusă proletarilor şi în prostituţia publică.
Familia burghezului dispare, fireşte, o dată cu dispariţia acestei completări a ei, iar ambele dispar o dată cu dispariţia capitalului.
Ne imputaţi că vrem să desfiinţăm exploatarea copiilor de către părinţii lor? Recunoaştem această crimă.
Dar voi spuneţi că noi desfiinţăm cele mai gingaşe legături înlocuind educaţia pe care o dă familia cu cea socială.
Oare educaţia voastră nu este şi ea determinată de societate? Nu este ea determinată de relaţiile sociale în cadrul cărora faceţi educaţie, de amestecul mai mult sau mai puţin direct al societăţii prin mijlocirea şcolii etc.? Comuniştii n-au inventat influenţa societăţii asupra educaţiei; ei îi schimbă doar caracterul, smulgînd educaţia de sub influenţa clasei dominante.
Frazeologia burgheză despre familie şi educaţie, despre legătura intimă dintre părinţi şi copii devine cu atît mai dezgustătoare cu cît pentru proletari, ca urmare a dezvoltării marii industrii, legăturile de familie se destramă, iar copiii sînt transformaţi în simple articole de negoţ şi unelte de muncă.
Dar voi, comuniştii, vreţi să introduceţi comunizarea femeii - ne strigă în cor întreaga burghezie.
Burghezul vede în soţia lui o simplă unealtă de producţie. El aude că uneltele de producţie urmează să fie exploatate în comun şi nu poate, fireşte, decît să-şi închipuie că soarta comunizării va lovi şi pe femei.
El nici nu bănuieşte că este vorba tocmai de a desfiinţa această poziţie a femeii de simplă unealtă de producţie.
De altfel, nimic nu este mai ridicol decît indignarea ultramorală a burghezilor noştri în faţa pretinsei comunizări oficiale a femeii de către comunişti. Comuniştii nu au nevoie să introducă comunizarea femeii; ea a existat aproape întotdeauna.
Burghezii noştri, care nu se mulţumesc că au la dispoziţie femeile şi fiicele proletarilor lor, fără să mai vorbim de prostituţia oficială, îşi fac o plăcere din a-şi seduce reciproc soţiile.
În realitate căsătoria burgheză este comunizarea femeii măritate. Comuniştilor li s-ar putea imputa cel mult că, în locul comunizării făţarnice, ascunse, ar voi să introducă comunizarea oficială şi pe faţă a femeii. De altfel se înţelege de la sine că prin desfiinţarea actualelor relaţii de producţie va dispărea şi comunizarea femeii, izvorîtă din ele, adică prostituţia oficială şi neoficială.
Comuniştilor li s-a mai imputat că ar voi să desfiinţeze patria, naţionalitatea.
Muncitorii nu au patrie. Lor nu li se poate lua ceva ce nu au. Dar deoarece proletariatul trebuie să cucerească mai întîi puterea politică, să se ridice la rangul de clasă naţională, să se constituie el însuşi ca naţiune, el însuşi mai este încă naţional, deşi nicidecum în înţelesul burghez.
Delimitările naţionale şi antagonismele dintre popoare dispar din ce în ce mai mult o dată cu dezvoltarea burgheziei, o dată cu libertatea comerţului, cu piaţa mondială, cu uniformitatea producţiei industriale şi cu condiţiile de viaţă ce-i corespund.
Domnia proletariatului le va face să dispară şi mai mult încă. Acţiunea unită, cel puţin a ţărilor civilizate, este una din primele condiţii ale dezrobirii lui.
În măsura în care va fi desfiinţată exploatarea unui individ de către celălalt, va fi desfiinţată şi exploatarea unei naţiuni de către alta.
O dată cu dispariţia antagonismului dintre clase în sînul naţiunii, va dispărea şi duşmănia dintre naţiuni.
Învinuirile aduse comunismului din punct de vedere religios, filozofic şi în general din punct de vedere ideologic nu merită o discuţie mai amănunţită.
Este oare nevoie de o perspicacitate deosebită pentru a înţelege că, atunci cînd se schimbă condiţiile de viaţă ale oamenilor, relaţiile lor sociale, existenţa lor socială, se schimbă şi reprezentările, concepţiile şi noţiunile lor, într-un cuvînt şi conştiinţa lor?
Ce altceva ne arată istoria ideilor decît că producţia intelectuală se transformă o dată cu cea materială? Ideile dominante ale unei epoci au fost întotdeauna numai ideile clasei dominante.
Se vorbeşte despre idei care revoluţionează o întreagă societate; prin aceasta se exprimă numai faptul că în sînul vechii societăţi s-au format elementele unei societăţi noi, că descompunerea ideilor vechi merge mînă în mînă cu descompunerea vechilor condiţii de viaţă.
În timpul decadenţei lumii antice, religiile vechi fură învinse de religia creştină. Cînd în secolul al XVIII-lea ideile iluminismului învinseră ideile creştine, societatea feudală dădea ultima ei luptă cu burghezia, pe atunci revoluţionară. Ideile de libertate a conştiinţei şi a religiei nu exprimau decît domnia liberei concurenţe pe tărîmul conştiinţei.
„Dar“ - se va spune - „ideile religioase, morale, filozofice, politice, juridice etc. s-au modificat ce-i drept în cursul dezvoltării istorice. Însă religia, morala, filozofia, politica, dreptul s-au menţinut întotdeauna în ciuda acestor schimbări.
În afară de aceasta, mai există adevăruri eterne, ca: libertate, dreptate etc., care sînt comune tuturor stărilor sociale. Comunismul desfiinţează însă adevărurile eterne, desfiinţează religia, morala, în loc să le dea o formă nouă, el contrazice aşadar toată dezvoltarea istorică de pînă acum“.
La ce se reduce această învinuire? Istoria tuturor societăţilor de pînă acum s-a desfăşurat în antagonisme de clasă, care, în diferite epoci, au luat forme diferite.
Dar, indiferent de forma pe care au luat-o aceste antagonisme, exploatarea unei părţi a societăţii de către cealaltă constituie un fapt comun tuturor veacurilor trecute. Nu e deci de mirare că conştiinţa socială a tuturor veacurilor, în pofida diversităţii ei, se mişcă în cadrul anumitor forme comune, forme de conştiinţă care vor dispărea cu desăvîrşire numai o dată cu dispariţia totală a antagonismului de clasă.
Revoluţia comunistă înseamnă ruptura cea mai radicală cu relaţiile de proprietate moştenite din trecut; nu e deci de mirare că în cursul dezvoltării ei se produce ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale.
Dar să lăsăm obiecţiile ridicate de burghezie împotriva comunismului.
După cum am văzut mai sus, primul pas în revoluţia muncitorească este ridicarea proletariatului la rangul de clasă dominantă, este cucerirea democraţiei.
Proletariatul va folosi dominaţia lui politică pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg capitalul, pentru a centraliza toate uneltele de producţie în mîinile statului, adică în mîinile proletariatului organizat ca clasă dominantă, şi pentru a mări, cît se poate de repede, masa forţelor de producţie.
La început acest lucru nu se poate face, fireşte, decît printr-o încălcare despotică a dreptului de proprietate şi a relaţiilor de producţie burgheze, adică prin măsuri care, din punct de vedere economic, apar neîndestulătoare şi şubrede, dar care se depăşesc singure în decursul mişcării şi care sînt inevitabile ca mijloc pentru revoluţionarea întregului mod de producţie.
Aceste măsuri vor fi, se-nţelege, diferite în diferitele ţări.
În ţările cele mai înaintate va fi totuşi posibilă aproape pretutindeni aplicarea următoarelor măsuri:
1. Exproprierea proprietăţii funciare şi întrebuinţarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.
2. Impozit cu puternic caracter progresiv.
3. Desfiinţarea dreptului de moştenire.
4. Confiscarea proprietăţii tuturor emigranţilor şi rebelilor.
5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naţionale cu capital de stat şi cu monopol exclusiv.
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.
7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producţie, desţelenirea şi ameliorarea pămînturilor după un plan general.
8. Egală obligativitate a muncii pentru toţi, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.
9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea treptată a opoziţiei dintre sat şi oraş.
10. Învăţămînt public gratuit pentru toţi copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, în actuala ei formă. Îmbinarea educaţiei cu producţia materială etc., etc.
Cînd, în cursul dezvoltării, vor fi dispărut deosebirile de clasă şi întreaga producţie va fi fost concentrată în mîinile indivizilor asociaţi, atunci puterea publică îşi va pierde caracterul ei politic. În sensul propriu al cuvîntului, puterea politică este puterea organizată a unei clase pentru asuprirea alteia. Dacă proletariatul, în lupta sa împotriva burgheziei, se uneşte în mod necesar ca clasă, dacă, prin revoluţie, devine clasă dominantă şi, ca clasă dominantă, desfiinţează vechile relaţii de producţie făcînd uz de forţă, atunci el desfiinţează, o dată cu aceste relaţii de producţie, şi condiţiile de existenţă ale antagonismului de clasă, ale claselor în genere, şi, prin aceasta, propria sa dominaţie de clasă.
Locul vechii societăţi burgheze, cu clasele şi antagonismele ei de clasă, îl ia o asociaţie în cadrul căreia dezvoltarea liberă a fiecăruia este condiţia pentru dezvoltarea liberă a tuturora.

by Nertan Sebastian on Saturday, January 29, 2011 at 3:45am ·

Femeia românca a devenit o replică vizuală idealizată

Imaginea şi rolul femeii în perioada comunistă

Monica Macovei pozeaza pentru reviste, in rol de femeie puternica

Dupa ce "a reusit" sa salveze Romania de la excluderea din UE, Monica Macovei pozeaza pentru reviste. Europarlamentarul PDL a aparut in revista Harper's Bazaar in rol de femeie puternica, imbracata si coafata dupa ultima moda, in…

Monica Macovei, fotomodel pentru o revistă de femei

Europarlamentarul PDL copiază rețeta Elenei Udrea. Ea a apărut într-un pictorial Haarper’s Bazaar, demers care-i umanizează imaginea publică

Gest neaşteptat din partea Monicăi Macovei. Europarlamentarul PDL, în acelaşi timp preşedinte al Comisiei de etică a Alianţei România Dreaptă, a acceptat să apară într-un pictorial în revista de modă Haarper’s Bazaar, căreia i-a acordat şi un amplu interviu, în care vorbeşte despre domeniul în care a performat: anticorupţia. „Monica Macovei a avut un rol esenţial în integrarea României în UE”, scrie revista.

În marketingul politic, demersul este unul foarte eficient, pentru că astfel de ipostaze umanizează un personaj politic, mai ales dacă imaginea publică a acestuia este prea sobră.

Strategie - Monica Macovei nu este însă primul politician care apelează la astfel de tehnici. Reţeta a fost aplicată în premieră de către Elena Udrea, protagonista unor pictoriale incitante, publicate de cele mai cunoscute reviste pentru femei din România.

Într-unul din aceste pictoriale, fostul ministru a întruchipat mai multe personalităţi politice, care au marcat istoria universală: Cleopatra, Margaret Thatcher, sau Jackie Kennedy.

La acea vreme, Monica Macovei a fost unul din liderii PDL care au criticat-o pe Elena Udrea, pentru că îşi face imagine prin intermediul acestor şedinţe foto.

Potrivit psihologilor contactaţi de ”Evenimentul zilei”, care au vrut să-şi păstreze anonimatul, ”femeile vor să fie admirate ca femei, indiferent de ocupaţia pe care o au”. ”Putem spune chiar că pentru ele acest lucru este chiar mai important decât recunoaşterea de ordin profesional. De aceea, astfel de apariţii în pictoriale stârnesc invidii dintre cele mai profunde”, ne-au declarat specialiştii contactaţi.   

EVZ.ro 

Autor:  Eliza Cristea

După ce "a reuşit" să salveze România de la excluderea din UE, Monica Macovei pozează pentru reviste.

Europarlamentarul PDL a apărut în revista Harper's Bazaar în rol de femeie puternică, îmbrăcată şi coafată după ultima modă, în ipostaze în care de obicei le vedem pe fotomodelele profesioniste. 

Materialul prezintă pe larg realizările Monicăi Macovei de la lansarea negocierilor de aderare în 1995, la lupta pentru Băsescu din 2012.

Egalitatea a fost una dintre marile promisiuni ale comunismului. Friedrrich Engels afirma în lucrarea sa Femeia, Familia şi Originile Proprietăţii Private: „Emanciparea femeii devine posibilă doar atunci când aceasta va putea lua parte la procesul de producţie la scară socială şi atunci când îndatoririle domestice vor ocupa doar o mică parte din timpul ei (…). Va deveni astfel evident că prima promisiune a emancipării femeii o reprezintă reintroducerea acesteia în industria de stat.”
Un dublu rol al femeii
Anii '80 reflectă o nouă viziune pentru România. Încă din anul 1973, Ceauşescu defineşte rolul şi statutul femeii. La şedinţa plenară a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, acesta declara că „Cea mai mare onoare pentru femei este să nască, să dea viaţă şi să crească copii. Nu poate fi nimic mai scump pentru o femeie decât să fie mamă.”.
Ceauşescu lauda femeia pentru dublul ei rol, de mamă şi de muncitoare, dar aceste cerinţe nu făceau decât să împovăreze femeia, imagini greu de reprodus vizual. Astfel, perioada anilor '80 a reuşit sa creeze o dublă imagine: una a femeii productive şi una a femeii reproductive, niciodată aceste două viziuni nu s-au contopit vizual. Deşi „statul se aştepta ca toate femeile să fie superfemei, iconografia socialistă, dacă dorea să fie convingătoare, nu putea să dezvăluie această realitate”.
Revista Femeia, mijloc de propagandă
Începutul anilor '80 nu aduce cu sine schimbări majore în viaţa cotidiană. Coperţile şi conţinutul revistei Femeia, care a reprezentat un important mijloc de propagandă în rândul femeilor, îşi urmează tiparul obişnuit. Femeia este văzută în continuare ca mamă şi muncitoare. Anul 1983 marchează însă o schimbare, aceasta fiind vizibilă încă de la o simplă privire asupra coperţii revistei adresată tuturor femeilor din România comunistă.

Primii trei ani din 1980 reprezintă o continuitate, coperta lunii ianuarie fiind dedicată apariţiei copiilor alături de anumite simboluri ale lumii comuniste. În 1980 întâlnim un copil vesel, ce este îmbrăcat în hăinuţe roşii – simbolizând tinereţea, energia şi iubirea - şi având pe fundal două blocuri şi o macara, simboluri ale ordinii socialiste. Revista Femeia a anului 1981 debutează cu o copertă ce are în prim plan un copil cu o sorcovă în mână, conturând legătura dintre noutate şi tradiţie, întoarcerea necontenită spre lumea satului, iar anul 1982 păstrează simbolistica, astfel încât apar tot copii.
Anul 1984 aduce cu sine o schimbare, coperta revistei îi promovează pe Elena şi Nicolae Ceauşescu, la fel de zâmbitori ca şi copiii care au apărut în anii precedenţi, dorind să creeze o atmosferă de destindere, iar apariţia lor să evidenţieze importanţa familiei în societate. Apariţia acestui cuplu pe coperta revistei din luna ianuarie, şi nu numai, va deveni curând ceva firesc. Schimbarea are rolul de a surprinde sensul evoluţiei societăţii româneşti, se accentuează promovarea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, în luna ianuarie fiind ziua acestuia de naştere, iar copilul din braţele lui semnifică rolul său – liderul Partidului Comunist Român se autointitula părintele tuturor românilor, considerându-se drept cel mai iubit fiu al patriei.
Coperţile revistei Femeia din lunile februarie, aprilie, iulie, august, octombrie şi noiembrie promovează imaginea femeii muncitoare, o femeie dedicată unei datorii de onoare, dar şi imaginea femeii de la ţară, conturându-se în acest fel o imagistică foarte bogată, dar şi o îmbinare a tradiţiei cu modernitatea.
Imaginea femeii de la ţară avea o simbolistică puternică. Aceasta reprezenta simbolul fertilităţii, al devotamentului, al sacrificiului şi al răbdării. Avea să se realizeze în acest fel imaginea omului nou, un om „cu o conştiinţă aparte şi înalte trăsături morale”, se realiza procesul apropierii dintre sat şi oraş, omogenizarea societăţii prin dispariţia claselor, cât şi apropierea dintre munca fizică şi cea intelectuală prin ştergerea treptată a deosebirilor fundamentale ale acestora.
O zi „obişnuită” din viaţa unei femei
Mihaela Miroiu prezintă o zi obişnuită din viaţa unei femei: „Portretul unei zile banale de iarnă din viaţa unei neveste în comunismul anilor ’80 era cam acesta: trezit la ora şase dimineaţa, coadă la lapte, pregătit copii pentru şcoală, plecat la serviciu pe scara autobuzului, îngheţat de frig iarna, coadă între orele 16-18, întors, hrănit familie, curăţenie, încălzit paturile cu sticle cu apă caldă, culcat copii, spălat cu apă din oală, încălzită cu fierbătorul.” Imaginea astfel creată ne face să reflectăm asupra veridicităţii discursului oficial şi să realizăm că existau două imagini, una a femeii promovate de Partidul Comunist Român, precum şi o imagine a femeii ce se confrunta cu lipsuri, ziua era prea scurtă pentru multitudinea obligaţilor pe care le avea de îndeplinit, iar în acest sens, titlul cărţii Ecaterinei Oproiu, „3x8 plus infinitul”, este emblematic.
La data de 7 ianuarie 1979, cu prilejul aniversării a 60 de ani şi a 45 de ani de activitate revoluţionară, prestigiul Elenei Ceauşescu începe să crească. Aceasta „acumulează prestigiu (sau măcar recunoaştere publică) tocmai datorită faptului că este partenera de viaţă a primei persoane politice a României”, primeşte chiar pentru a doua oară şi titlul de erou al României şi ordinul „Victoria Socialismului”. Însă apogeul elogierii este atins în luna noiembrie la Congresul al XII-lea al partidului, când, „pentru prima dată în istoria congreselor conduse de Nicolae Ceauşescu se adresează unei femei mesaje de recunoştinţă pentru contribuţia sa în activitatea de partid şi de stat”.
„Ziua Internaţională a Femeii era de fapt Ziua Internaţională a Elenei”
Ziua femeii avea să se transforme în ziua Elenei Ceauşescu. În anul 1988, paginile revistei Femeia promovează următorul discurs: „Cu acest prilej, femeile ţării vor aduce un fierbinte omagiu tovarăşei academician doctor inginer Elena Ceauşescu, membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, prim viceprim-ministru al Guvernului, preşedintele Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului, eminent militant revoluţionar, om de ştiinţă de înalt prestigiu internaţional, pentru eroica sa activitate consacrată propăşirii patriei, binelui şi fericirii poporului, pentru contribuţia sa de inestimabilă valoare la elaborarea şi înfăptuirea politicii interne şi externe a partidului şi statului nostru, la fundamentarea şi aplicarea planurilor şi programelor de dezvoltare economică şi socială a ţării, la înflorirea ştiinţei, învăţământului şi culturii, la afirmarea demnă a României în lume.”[5]
Ziua de 8 martie era marcată şi prin numeroase manifestaţii şi cadouri în cinstea femeii, o băimăreancă povestind „ţin minte că, la întreprinderea unde lucram, maistrul de pe secţie aduna de la toţi bărbaţii câte zece lei, bani cu care ne cumpăra la toate femeile care lucram acolo câte un loz în plic, însoţit de o floare naturală”. În această perioadă avea loc şi o adunare, care era urmată de un spectacol festiv, organizat de Consiliul Naţional al Femeilor în sala Operei Române.
Deşi data de 8 martie era o zi importantă pentru femei, aceasta tot nu a reuşit să aducă recunoaşterea ei ca individ, acest lucru fiind datorat faptului că „în timpul regimului Ceauşescu, Ziua Internaţională a Femeii era de fapt Ziua Internaţională a Elenei”.
Femeia anonimă
Însă toate aceste imagini au un element comun, şi anume reprezentarea femeilor ca anonime, femeia apărând „ca o entitate anonimă, o reprezentare alegorică ce simbolizează mai degrabă calităţi abstracte şi ideale decât o fiinţă vie”. Reprezentările feminine din această perioadă prezintă o realitate ideală, aşa cum se dorea să fie, nu cum era de fapt.
Deşi femeia este reprezentată ca muncind alături de bărbat, se susţinea reprezentarea egală a femeilor în guvern, cu toate acestea sunt omise poverile suplimentare ale femeii, astfel încât o descriere realistă a statului superfemeii socialiste se găseşte în cuvintele Barbarei Einhorn: „Pentru mamele-muncitoare hărţuite, chinuindu-se să-şi îndeplinească sarcinile la serviciu, să ia copiii de la şcoală sau grădiniţă şi să facă şi cumpărăturile în drum spre casă, să gătească, să facă curăţenie, să spele, să-şi ajute copiii la lecţii şi să-i ducă la culcare, să-şi facă notiţe pentru şedinţa de a doua zi sau temele pentru cursul de calificare la care erau înscrise, super-femeia nu era doar o glumă ci chiar o insultă.”
În ceea ce o priveşte pe Elena Ceauşescu, aceasta reprezenta întruchiparea desăvârşită a femeii socialiste, în timp ce „femeile erau anonime şi ca muncitoare dar şi ca mame”, singura femeia care nu era anonimă fiind bineînţeles soţia lui Nicolae Ceauşescu, numele său fiind menţionat chiar şi atunci când apărea alături de alte femei, ele rămânând tot anonime sau simple „mame eroine” sau „muncitoare eroine”.
Toate aceste imagini, aceste măşti, nu au reuşit să ascundă anumite realităţi din viaţa femeii anilor '80, „femeia nu e identificată niciodată ca individ, doar ca ideal, mit sau simplu, tovarăşă”, astfel încât ea reprezintă simbolul idealizat al naţiunii, fiind totodată şi victima politicilor socialiste. Deşi se doreau o imagine şi un statut ale femeii egale cu cele ale bărbatului, realitatea arată o femeie anonimă până şi în diferitele sale forme de reprezentare artistică, chiar şi pe coperţile revistei Femeia, reflectând astfel anonimitatea femeii în societatea românească.
Astfel, „românca a devenit ceea ce Lenin s-a temut când a conceptualizat <<noua femeie>> în socialism: mai degrabă o replică vizuală idealizată decât un adevărat individ anonim cu influenţă politică reală sau egală”.   Autor: Radu Alexandra http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/imaginea-rolul-femeii-perioada-comunista

„Primăvara de la Praga" - 1968

Zborurile speciale şi tranzitarea României în anii '70

În noaptea de 20 spre 21 august 1968, mari unităţi militare din cinci state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (URSS, R.P. Polonă, R.D.G., R.P. Ungară şi R.P. Bulgaria) au invadat Cehoslovacia pentru a pune capăt acţiunilor de liberalizare promovate de la începutul anului 1968 de către o parte din liderii comunişti cehoslovaci, acţiuni cunoscute şi sub denumirea generică de „Primăvara de la Praga". Operaţiunea brutală desfăşurată la ordinul liderilor politici şi militari sovietici împotriva Cehoslovaciei, un stat aliat, membru al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, a determinat autorităţile de la Bucureşti să analizeze şi să impună rapid anumite limite partenerilor din cadrul alianţei din care făceau parte. Astfel, la 11 septembrie 1968, în şedinţa Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., au fost aprobate „propunerile cu privire la unele măsuri pentru îmbunătăţirea repartizării şi structurii unităţilor şi efectivelor forţelor armate ale R.S. România". Practic, după analizarea „la rece" a întregii situaţii în care se afla Cehoslovacia după trei săptămâni de la invazie, grupul conducător al partidului a adoptat în cadrul reuniunii respective o serie de hotărâri politice şi militare cardinale, în vederea prevenirii unei invazii similare cu cea petrecută în noaptea de 20 spre 21 august 1968 în Cehoslovacia. Şi este posibil ca deciziile luate cu acel prilej să fi avut la origine un raport realizat de Ministerul Forţelor Armate, împreună cu reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor Interne şi ai Ministerului Afacerilor Externe, raport în care erau prezentate în primul rând greşelile săvârşite de liderii comunişti din Cehoslovacia în perioada premergătoare şi pe timpul desfăşurării operaţiunii militare a trupelor invadatoare ale „ţărilor prietene".


Începând din luna septembrie 1968, armata română - cu excepţia unităţilor de transmisiuni, de aviaţie, ale marinei, trupelor de apărare antiaeriană, unităţilor de rachete tactice şi operativ-tactice, precum şi a subunităţilor de cercetare chimică şi de radiaţii - a fost implicată foarte puţin în aplicaţiile Comandamentului Forţelor Armate Unite desfăşurate pe teritoriul altor state. De regulă, România a fost reprezentată la asemenea manevre militare doar de generali şi ofiţeri care acţionau în cadrul unor comandamente şi state majore restrânse, distincte din punct de vedere naţional, iar situaţiile strategice şi operativ-tactice create de conducătorii aplicaţiilor erau rezolvate de participanţii români numai pe hărţi. Probabil din dorinţa de a nu fi înlăturat la un moment dat de la putere de către generalii din subordinea sa, Nicolae Ceauşescu nu a mai acceptat ca ministrul Forţelor Armate sau adjuncţii acestuia să stabilească principalele condiţii de intrare pe teritoriul României sau de tranzitare a ţării de către eşaloanele militare ale celorlalte state membre ale alianţei, cu prilejul desfăşurării unor activităţi comune organizate de Comandamentul Forţelor Armate Unite în România. În acelaşi timp, autorităţile de la Bucureşti nu au mai permis desfăşurarea în România a unor exerciţii militare comune de mare amploare, la care să participe trupe ale altor state din cadrul alianţei. Începând din anul 1969, militarii din armatele celorlalte ţări membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia au participat la aplicaţiile de pe teritoriul României numai în cadrul unor comandamente şi state majore distincte, iar situaţiile tactice le rezolvau exclusiv pe hartă. Deciziile autorităţilor de la Bucureşti au tensionat relaţiile politico-militare ale României cu celelalte state membre ale alianţei şi au fost criticate permanent, mai ales de liderii politici şi militari sovietici, până la încetarea activităţii Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (1 iulie 1991).[1]


După invadarea Cehoslovaciei din august 1968, autorităţile române au supralicitat în mod propagandistic opoziţia lor în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia cu scopul de a obţine pe plan internaţional o poziţie care să le permită un acces mai uşor la creditele şi tehnologia de vârf din Europa Occidentală şi America de Nord. Problemele create de Nicolae Ceauşescu în alianţa din care făcea parte au generat impresia că România îşi asumase statutul de disident în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, iar în presa din străinătate apăreau aluzii despre o posibilă ieşire a României din blocul sovietic, asemănătoare cu schimbarea efectuată în anul 1966 de Franţa, în momentul în care a ieşit din structurile militare ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord. După evenimentele din Decembrie 1989, au existat persoane din nomenclatura Partidului Comunist Român care au continuat să susţină că s-au împotrivit permanent ingerinţelor sovietice în politica militară a României. De exemplu, în anul 1999, generalul Constantin Olteanu a afirmat în volumul său, intitulat România - o voce distinctă în Tratatul de la Varşovia: memorii 1980-1985: „Începând tot din anul 1968, România nu a mai permis nici tranzitarea teritoriului său de către trupe aparţinând altor state, având sau nu armament asupra lor, ori survolarea teritoriului său de către aeronave militare străine. Evident, această poziţie a fost criticată, şi s-a insistat să revenim asupra ei (subl.n.)"[2].
Opinia exprimată de fostul ministru al Apărării Naţionale (la mijlocul anilor '70, adjunct al şefului Secţiei pentru Problemele Militare şi Justiţie a C.C. al P.C.R.) este în contradicţie flagrantă cu informaţiile provenite din fosta arhivă a C.C. al P.C.R. De exemplu, în ziua de 12 februarie 1977, Cancelaria C.C. al P.C.R. a comunicat în scris miniştrilor Ion Coman şi Ion Stănescu faptul că „a fost aprobată propunerea Ministerului Apărării Naţionale, cuprinsă în nota nr. M. 0790 din 10 februarie a.c. privind tranzitarea şi asigurarea deplasării prin R. S. România a unei coloane militare sovietice, care participă la o aplicaţie de comandament şi stat major pe teritoriul R. P. Bulgaria (subl.n.)". Permisul de tranzitare a României de către comandamentul unei divizii sovietice, cu mijloace de transmisiuni, din cadrul Regiunii Militare Odesa, a fost valabil pentru perioada 26 februarie 1977 (orele 16.00-17.00) - 5 martie 1977 (orele 18.00-19.00), iar aplicaţia din Bulgaria s-a desfăşurat „în cadrul planului de activităţi comune ale Forţelor Armate Unite, cu participarea comandamentului unei divizii [sovietice], compus din 160-174 persoane şi 50-60 autovehicule (subl.n.)"[3]. Coloana sovietică a avut la dispoziţie 11-12 ore pentru a se deplasa de la Reni la Negru Vodă, pe itinerarul: Reni - Galaţi - Brăila - Bărăganul - Ţăndărei - Hârşova - Constanţa - Negru Vodă. La întoarcere, sovieticii au intrat pe la Negru Vodă (5 martie 1977, orele 06.00-07.00) şi au folosit acelaşi itinerar pentru a ajunge la Reni.[4]

În Nota nr. M. 0790 din 10 februarie 1977, trimisă lui Nicolae Ceauşescu de către generalul-colonel Ion Coman, există o informaţie şi despre o altă aplicaţie a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, care a avut loc în Bulgaria: „Raportez că în anul 1974, pe baza aprobării Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., transmisă de Cancelaria C.C. al P.C.R. cu nr. 2480/02414 din 10.06.1974, în acelaşi scop, a tranzitat teritoriul R. S. România, o coloană de 70 autovehicule cu 240 militari sovietici (subl.n.)"[5]. Documente inedite, descoperite la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, confirmă şi faptul că tensiunile existente între Moscova şi Bucureşti nu au fost atât de puternice încât să fie întrerupte zborurile repetate ale avioanelor militare sovietice deasupra României în anii 1972-1974 (2-4 survolări pe lună). Acestea au fost efectuate cu permisiunea autorităţilor de la Bucureşti, în scopul de „a continua cercetarea din aer a mijloacelor radiotehnice ale ţărilor capitaliste vecine cu ţările socialiste (subl.n.)"[6]. Asemenea acţiuni strict-secrete pot pune sub semnul întrebării conceptul de „Maverick" creat de propagandiştii regimului comunist din România deoarece Nicolae Ceauşescu a acceptat ca aparate de zbor militare aparţinând unui alt stat să intre, în mod repetat, în spaţiul aerian românesc pentru a desfăşura acţiuni de spionaj electronic împotriva altor ţări. În opinia noastră, afirmaţia fostului ministru al Apărării Naţionale, referitoare la interzicerea de către autorităţile de la Bucureşti, începând din anul 1968, a survolărilor efectuate de aeronave militare străine deasupra României poate fi amendată cu ajutorul altor documente care se află în fosta arhivă a C.C. al P.C.R. De exemplu, generalul-colonel Ion Coman a solicitat acordul lui Nicolae Ceauşescu pentru ca un avion An-24 să transporte militari din Armata populară bulgară pe itinerarul Varna-Odessa şi retur, în perioada 15-25 august 1976. Raportul nr. M. 03688 din 7 august 1976 al ministrului Apărării Naţionale, privind survolarea României de către un aparat militar bulgar, a fost aprobat de liderul P.C.R. la 9 august 1976.[7]

În altă ordine de idei, la 27 ianuarie 1976, generalul de armată Ion Ioniţă a solicitat şi a primit acordul lui Nicolae Ceauşescu pentru ca două avioane DC-9 ale companiei austriece de transport „AUA" să survoleze teritoriul României „în zilele de 23/24 februarie şi 01/02 martie 1976, câte un zbor de la Viena la Damasc, cu înapoierea de fiecare dată în ziua următoare, în scopul transportării de trupe ONU din Austria în Siria şi invers (subl.n.)"[8].
În ziua de 24 martie 1976, ministrul Apărării Naţionale a trimis un nou raport lui Nicolae Ceauşescu, de data aceasta referitor la solicitarea firmei norvegiene „Norvig A/S" din Oslo privind „acordul de survol al teritoriului ţării noastre şi de aterizare pe aeroportul Otopeni pentru un avion Cessna 310. Survolul şi aterizarea se execută în ziua de 26 martie 1976, în scopul transportării de la Oslo la Istanbul a 120 kg explozibil (mostre comerciale) (subl.n.)"[9]. Liderul P.C.R. a aprobat solicitarea respectivă. După o lună şi jumătate, Cancelaria C.C. al P.C.R. a adus la cunoştinţa lui Emil Bobu, Ion Ioniţă şi George Macovescu faptul că a fost aprobată solicitarea companiei „AUA" referitoare la survolarea României de către un avion DC-9 „în zilele de 18 şi 24 mai 1976, de la Viena la Damasc, cu înapoierea în aceeaşi zi, în scopul transportării de trupe ONU din Austria în Siria şi înapoi (subl.n.)"[10]. La 17 iulie 1976, colonelul Cristian Gheorghe, locţiitorul Departamentului Aviaţiei Civile, a solicitat aprobarea prim-ministrului Manea Mănescu pentru ca un avion DC-9 al companiei „AUA" să execute patru zboruri de la Viena la Damasc şi retur, fără aterizare pe teritoriul României. Zborurile respective urmau să aibă loc „în nopţile de 23/24, 24/25, 30/31 august şi 31 august/01 septembrie 1976, în scopul transportării de trupe din contingentul O.N.U. [instalat la graniţa dintre Siria şi Israel] (subl.n.)". Generalul Ion Ioniţă şi Manea Mănescu au avizat favorabil propunerea respectivă şi, pe data de 26 iulie 1976, Cancelaria C.C. al P.C.R. a comunicat ministrului Apărării Naţionale şi prim-ministrului României faptul că Nicolae Ceauşescu a fost de acord cu „survolarea teritoriului României de către un avion al Companiei austriece (subl.n.)"[11].

Un alt caz este cel din adresa semnată la 14 martie 1977 de către Manea Mănescu, Ion Ioniţă şi Ion Stănescu şi trimisă lui Nicolae Ceauşescu. În documentul respectiv s-a precizat faptul că autorităţile române au primit din partea companiei „AUA" o solicitare privind survolarea teritoriul României de către o aeronavă străină (a companiei BALKAN), în ziua de 20 martie 1977, în scopul transportării de muniţii de la Viena la Sofia. La 16 martie 1977, Cancelaria C.C. al P.C.R. a comunicat lui Manea Mănescu, Ion Stănescu, Ion Coman şi George Macovescu faptul că „a fost aprobată propunerea privind survolarea teritoriului R. S. România la data de 20 martie a.c., de către un avion tip Il-18 al Companiei BALKAN - R.P. Bulgaria"[12]. România nu a fost survolată doar de aeronave ale companiei „AUA" care transportau contingente ONU în Orientul Mijlociu. Potrivit unui document inedit, datat 10 iunie 1976, generalul de armată Ion Ioniţă a solicitat acordul lui Nicolae Ceauşescu pentru ca un avion Boeing-720 B al companiei daneze „MAERSKAIR" să survoleze România „în zilele de 20, 21 şi 22 iunie a.c. de la Stockholm la Tel Aviv, cu înapoierea a doua zi, 21, 22 şi 23 iunie a.c., în total 3 zboruri, în scopul transportării de trupe ONU din Suedia în Israel şi înapoi (subl.n.)". Liderul P.C.R. a aprobat solicitarea, iar Cancelaria C.C. al P.C.R. a anunţat decizia respectivă lui Emil Bobu, Ion Ioniţă şi George Macovescu (11 iunie 1976).[13] Sperăm ca istoricii să poată afla în curând şi de ce anume opinia publică din România a primit informaţii false despre opoziţia autorităţilor comuniste de la Bucureşti faţă de ingerinţele sovietice în politica militară românească. Să fie oare o întâmplare faptul că intoxicarea a fost realizată chiar de către cei care, la un moment dat, au avut cunoştinţă şi au permis tranzitul trupelor sovietice prin România şi survolarea teritoriului naţional de către avioane militare străine şi care, după căderea regimului comunist din România şi pierderea privilegiilor de care beneficiau în calitate de nomenclaturişti ai P.C.R., nu au mai recunoscut faptele pe care le-au comis cu bună ştiinţă? Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să fie aprofundată cercetarea documentelor din fosta arhivă a C.C. al P.C.R. şi coroborarea lor cu alte informaţii, provenite din surse memorialistice şi de la Serviciul Istoric al Armatei.

ANEXĂ

7 august 1976, Bucureşti. Raportul nr. M. 03688 al ministrului Apărării Naţionale, generalul-colonel Ion Coman, adresat lui Nicolae Ceauşescu, referitor la survolarea României de către un avion militar de transport aparţinând forţelor armate bulgare, în perioada 15-25 august 1976.

REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA Secret
Ministerul Apărării Naţionale Exemplarul nr. 1
Nr. M. 03688 Cancelaria C.C. al P.C.R.
din 07.08.1976 Nr. 03824 9.8.1976

Arhiva Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R.
Nr. 2544 – 27.IX.1976

[Rezoluţie:] Da
ss. Nicolae Ceauşescu

Tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU
Secretar general al Partidului Comunist Român
Preşedintele Republicii Socialiste România

Marele stat major al Armatei populare bulgare a solicitat acordul de survolare a teritoriului ţării noastre pentru un avion AN-24, fără aterizare pe aerodromurile din Republica Socialistă România, în vederea executării unui zbor pe itinerarul Varna - Odesa şi retur în perioada 15-25 august a.c.Avionul transportă militari din Armata populară bulgară.
Rog a aproba.

MINISTRUL APĂRĂRII NAŢIONALE [Pe verso:]
General-colonel R.D. 733/M/1625
(ss.) Ion Coman din 07.08.[19]76

A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar 3/1976, f. 152.

Notă:
1. Documentul a fost ştampilat şi înregistrat la Cancelaria C.C. al P.C.R. şi Arhiva Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. Pentru a reda aceste amănunte, am utilizat caracterele italice.

Între două revoluții

Revolutia Marx-Lenin

Între două revoluții     Slavoj Žižek

Cea dintîi reacție publică la ideea de a-l readuce în actualitate pe Lenin ar fi, desigur, izbucnirea într-un rîs batjocoritor: Marx e-n regulă, azi pînă și pe Wall Street există oameni care-l plac – Marx poetul mărfurilor, Marx cel care a dat descrierea perfectă a dinamicii capitaliste, cel care a zugrăvit alienarea și reificarea vieților noastre de zi cu zi –, dar Lenin, nu, să fim serioși! Nu stă oare numele lui Lenin tocmai pentru EȘECUL punerii în practică a marxis­mului, pentru marea catastrofă care a marcat politica mondială a întregului secol XX, pentru experimentul numit socialism real care a culminat într-o dictatură economic ineficientă? Așadar, dacă mai există ceva în privința că­ruia stînga radicală de azi (orice ar mai fi rămas din ea) să cadă de acord, e că, pentru a reînvia proiectul politic revoluționar, trebuie să lăsăm în urmă tot ce ne-a lăsat moștenire Lenin: concentrarea nemiloasă pe lupta de clasă, par­tidul ca formă privilegiată de asociere și organizare [organization], preluarea violent-revoluționară a puterii, „dictatura proletariatului“ ce de­cur­ge din ea… Nu sînt oare toate astea doar niște „concepte-zombi“ ce trebuie abandonate dacă vrem ca stînga să mai aibă vreo șansă în condițiile capitalismului tîrziu „postindustrial“?

Problema cu acest argument aparent convingător e că aprobă mult prea ușor imaginea tradițională a lui Lenin, [prezentîndu-l pe acesta drept un] conducător revoluționar abil, care, după ce a for­mulat coordonatele fundamentale ale gîndirii și practicii sale în Ce-i de fă­cut?, n-a făcut apoi decît să le urmeze în mod consecvent și nemilos. Ce-ar fi dacă ar exista și o altă poveste de spus despre Lenin? E drept că stînga zilelor noastre îndură experiența zdrobitoare a sfîrșitului unei întregi epoci a mișcării progresiste, o experiență care o silește să reinventeze coordona­tele fundamentale ale proiectului ei – și totuși o experiență întru totul ase­mănătoare a fost și cea care a dat naștere leninismului. Să ne amintim numai de uluiala lui Lenin cînd, în toamna lui 1914, toate partidele social-democra­te europene (cu excepția onorabilă a bolșevicilor ruși și a social-democraților sîrbi) au adoptat „linia patriotică“ – Lenin a crezut chiar că ediția lui Vorwärts (cotidianul social-democrației germane) ce relata despre votul în favoarea fondurilor militare pe care l-au acordat social-democrații în Reichstag a fost un fals realizat de poliția secretă rusă pentru a-i induce în eroare pe muncitorii ruși. Să ne gîndim numai cît de greu era pe vremea acelui conflict mili­tar ce scindase continentul european să respingi ideea că trebuie să iei o poziție în cadrul războiului sau să lupți împotriva „furorii patriotice“ din țara ta! Cîte minți luminate (pînă și cea a lui Freud) nu cedaseră tentației naționa­lismului, fie și numai pentru cîteva săptămîni! Șocul din 1914 a fost – în terme­nii lui Alain Badiou – un dezastru, o catastrofă în care dispărea o întreagă lume: nu doar credința burgheză idilică în progres, ci ȘI mișcarea socialistă care o acompania. Pînă și lui Lenin însuși (cel din Ce-i de făcut?) i-a fugit pămîntul de sub picioare – în reacția sa disperată nu există nici o satisfacție, nimic de genul „v-am zis eu!“. ACEST moment de Verzweiflung [deznădăjduire], ACEASTA catastrofă a făcut loc evenimentului leninist pentru a sparge is­to­ricismul evoluționist al Celei de a Doua Internaționale – și Lenin a fost singurul care s-a ridicat la înălțimea acestei situații, singurul care a formulat Adevărul catastrofei. La și prin acest moment al disperării s-a născut acel Lenin care, prin ocolul unei lecturi minuțioase a Logicii lui Hegel, a putut în­trezări șansa unică a revoluției. E crucial să accentuăm importanța „marii teorii“ [high theory] pentru luptele politice cele mai concrete de azi, chiar dacă unor intelectuali angajați ca Noam Chomsky le place să accentueze cît de puțin contează cunoașterea teoretică în lupta politică progresistă: la ce ne-ar ajuta studierea marilor texte filosofice și de teorie socială în lupta ac­tuală împotriva modelului neoliberal al globalizării? Să fie oare adevărat că avem de-a face aici numai cu fapte evidente prin ele însele (care ar trebui numai prezentate în public, cum face Chomsky în numeroasele sale texte politice) sau cu o complexitate de necuprins din care nu mai înțelegem nimic? Împotriva acestei tentații antiteoretice nu e destul să atragi atenția asupra di­verselor presupoziții teoretice despre libertate, putere și societate, care abun­dă și ele în textele politice ale lui Chomsky; ceea ce este poate mai im­portant e că azi, pentru prima oară în istoria omenirii, experiența noastră de zi cu zi (a biogeneticii, a ecologiei, a ciberspațiului și a realității virtuale) ne obligă pe TOȚI să ne confruntăm cu chestiunile filosofice fundamentale legate de natura libertății și a identității umane etc. – Întorcîndu-ne la Le­nin: Statul și revoluția e pandantul experienței zdruncinătoare din 1914 – angajarea personală totală a lui Lenin în această carte reiese din celebra sa scrisoare către Kamenev din iulie 1917:

„Entre nous: dacă mă vor ucide, te rog să-mi publici caietul «Marxismul și Sta­tul» (rămas la Stockholm). E legat între niște coperte albastre. E o colec­ție a tuturor citatelor din Marx și Engels, precum și a celor din Kautsky împotriva lui Pannekoek. Există o serie de remarci și însemnări, formulări. Cred că dacă se mai lucrează o săptămînă la el, ar putea fi publicat. Îl consider im­portant nu numai pentru erorile de lectură ale lui Plehanov, dar și pentru cele ale lui Kautsky. Condiție: totul rămîne entre nous“.¹

Angajarea existențială e maximă aici; nucleul „utopiei“ leniniste se ridică din cenușa catastrofei din 1914, în reglarea de conturi cu ortodoxia Inter­naționalei a Doua: e vorba de imperativul radical de a zdrobi statul burghez, ceea ce înseamnă statul CA ATARE, și de a inventa o formă socială comunitară nouă, lipsită de armată permanentă, poliție sau birocrație, în care toți să poată lua parte la administrarea chestiunilor legate de societate. Pentru Lenin, acesta nu a fost un proiect teoretic pentru un viitor îndepărtat – în octombrie 1917, el susținea că „putem pune de-ndată în mișcare un aparat de stat constituit din zece, dacă nu douăzeci, de milioane de oameni“.² Această presiune a momentului e adevărata utopie. Ceea ce ne reține atenția aici e NE­BUNIA (în sensul strict kierkegaardian al termenului) acestei utopii leniniste – iar dacă există ceva care să stea pentru o reîntoarcere la „bunul-simț“ realist, atunci acesta e stalinismul. Nu se poate accentua îndeajuns po­tențialul exploziv al cărții Statul și revoluția – aici, „vocabularul și gramatica tradiției politice occidentale au fost brusc suspendate“.³ Ceea ce a urmat poate fi numit, împrumutînd titlul textului lui Althusser despre Machiavelli, la solitude de Lenine [singurătatea lui Lenin]: perioada în care el a rămas de fapt singur, luptînd împotriva curentului dominant din cadrul partidului său. Cînd, în „Tezele din aprilie“, publicate în 1917, Lenin a simțit acel Augenblick [clipa], șansa unică a revoluției, propunerile sale au fost primite mai întîi cu stupoare sau cu disprețde majoritatea colegilor săi de partid. În cadrul Par­tidului Bolșevic n-a existat nici o persoană marcantă care să sprijine che­marea la revoluție lansată de Lenin, iar Pravda a făcut pasul neobișnuit [pentru ea] de a delimita partidul și comitetul ei de redacție, în bloc, de „Tezele din aprilie“ – [ceea ce arată că] departe de a fi lingușire oportunistă sau exploatare a stării generale a populației, vederile lui Lenin erau în cea mai ma­re măsură personale. Bogdanov descria „Tezele din aprilie“ ca „delirul unui căpiat“⁴ și chiar Nadejda Krupskaia conchidea: „mă tem că, se pare, Lenin a luat-o razna“.⁵

În februarie 1917, Lenin era un emigrant politic aproape necunoscut, eșuat la Zürich, fără nici un fel de contacte solide cu Rusia, aflînd de evenimen­tele din țara sa mai ales din presa elvețiană; în octombrie, el va condu­ce prima revoluție socialistă care a avut succes – ce s-a întîmplat, așadar, între aceste două momente? În februarie, Lenin a văzut imediat șansa re­voluției, rezultînd din niște împrejurări contingente și unice – dacă momentul nu era exploatat de-ndată, șansa revoluției ar fi fost amînată pentru decenii poate. În insistența sa încăpățînată că riscul trebuie asumat și că trebuie trecut la următorul pas, i.e. să se REPETE revoluția, Lenin rămăsese singur, fiind ridiculizat de cei mai mulți membri ai Comitetului Central: totuși, oricît de necesară ar fi fost intervenția personală a lui Lenin, povestea Revoluției din Octombrie nu trebuie transformată în aceea a unui geniu singuratic întîlnind masele dez­orientate și impunîndu-și cu timpul propria viziune. Lenin a reușit fiindcă apelul său, ocolind nomenclatura de partid, a găsit un ecou în ceea ce am putea numi micropolitica revoluționară: explozia incredibilă a democrației efectiv populare [grass roots democracy], a comitetelor loca­le ivindu-se în toate marile orașe ale Rusiei, comitete care, ignorînd autorita­tea guvernului „le­gal“, luau lucrurile în mînă. Aceasta e povestea trecută sub tăcere a Revoluției din Octombrie și ea e tocmai opusul mitului unui mic grup de revoluționari nemiloși, posedați de Cauză, săvîrșind un coup d’État.

Lenin era perfect conștient de paradoxul acestei situații: în primăvara lui 1917, după Revoluția din Februarie care a răsturnat regimul țarist, Rusia a fost cea mai democratică țară din întreaga Europă, cu un grad nemaiîntîlnit de mo­bilizare populară, libertate de asociere și libertate a presei – totuși, această libertate a făcut ca situația să nu fie tocmai transparentă, ci mai degrabă complet ambiguă. Dacă există ceva ce se regăsește în toate textele scrise de Lenin „între cele două revoluții“ (cea din februarie și cea din octombrie), e tocmai insistența sa asupra rupturii ce separă cadrele formale „explicite“ ale luptei politice (între partide sau alți actori politici) și mizele sociale reale ale ei (pacea imediată, împărțirea pămînturilor și, bineînțeles, „toată puterea în mîinile sovie­telor!“, i.e. dizolvarea aparatului de stat existent și înlocuirea sa cu forme noi de gestiune socială după modelul comunelor). Ruptura are loc, așadar, în­tre revoluție qua explozie imaginară a libertății în entuziasmul sublim, qua moment miraculos al solidarității universale cînd „totul pare posibil“ pe de o parte, iar pe de alta munca dificilă și grea a reconstrucției sociale ce trebuie îndeplinită dacă e ca explozia entuziastă să lase vreo urmă în inerția edificiului social.

Această ruptură – o repetiție a aceleia dintre 1789 și 1793 în cadrul Revo­luției Franceze – e spațiul propriu-zis al intervenției singulare a lui Lenin: lecția fundamentală a materialismului revoluționar este că revoluția trebuie să lovească de două ori, iar asta din motive esențiale. Ruptura nu e pur și simplu între formă și conținut: ceea ce ratează „prima revoluție“ nu e conținutul, ci forma însăși – ea rămîne blocată în vechea formă, crezînd că libertatea și dreptatea pot fi realizate punînd pur și simplu la lucru aparatul de stat existent și mecanismele sale democratice. Ce se întîmplă însă dacă alegerile libere sînt cîștigate de partidul „bun“ și transformările socialiste sînt puse în practică în mod „legal“? (Expresia cea mai clară a acestei iluzii, frizînd ridicolul, e teza din 1920 a lui Karl Kautsky că forma politică logică a primului stadiu al socialismului, al trecerii de la capitalism la socialism, este coaliția parlamentară dintre partidele burgheze și cele proletare.) Există aici o analogie perfectă cu epoca modernității timpurii, în care opoziția față de hegemonia ideolo­gică a bisericii s-a articulat pe sine în chiar forma unei alte ideologii religioase, ca erezie: în același fel, partizanii „primei revoluții“ vor să răstoarne domina­ția capitalistă în chiar forma politică a democrației capitaliste. Ar fi vorba, așadar, [la Lenin] de o hegeliană „negare a negării“: mai întîi, vechea ordine e negată într-o formă ideologico-politică proprie ei; apoi această formă trebuie la rîn­du-i negată. Cei care oscilează, cei cărora le e teamă să facă al doilea pas, al depășirii formei, sînt cei care (pentru a-l repeta pe Robespierre) vor „revo­luția fără revoluție“ – iar Lenin demonstrează întreaga putere a „herme­neuticii sale a suspiciunii“ în decelarea diverselor forme ale acestei renunțări.

În scrierile sale din 1917, Lenin păstrează remarcele sale cele mai acerb-ironice pentru cei ce se angajează în căutarea fără sfîrșit a unei oarecare „garanții“ pentru revoluție; această garanție ia două forme principale: fie ideea reificată a Necesității sociale (n-ar trebui să se riș­te o revoluție prematură; ar trebui să se aștepte momentul po­tri­vit, cînd situația e suficient de „maturată“ în ce privește legile dezvoltării istorice: „e prea devreme pentru Revoluția socialistă, clasa muncitoare n-a ajuns încă la maturitate“), fie legitimitatea („democratică“) normativă („majoritatea populației nu e de partea noastră, deci revoluția nu va fi cu ade­vărat democratică“) – de parcă, spune în mod repetat Lenin, înainte ca factorul revoluționar să riște preluarea puterii de stat, el ar trebui să ceară mai întîi permisiunea vreunei figuri a Marelui Altul (adică să organizeze un referendum pentru a se asigura că majoritatea sprijină revoluția). Cu Lenin, ca și cu Lacan, revoluția ne s’autorise que d’elle-même [e autorizată numai de ea însăși]: trebuie asumat tocmai GESTUL revoluționar pentru care nici un Mare Altul nu stă ca garant – teama de a prelua „prematur“ puterea, căutarea unei garanții, e teama de abisul gestului. Aici e de reperat dimensiunea fundamentală a ceea ce Lenin denunță neîncetat ca „oportunism“, iar pariul său este că „oportunismul“ e o poziție în mod inerent sau în sine falsă, ascunzîndu-și teama de a efectua gestul în spatele ecranului protector al faptelor, legilor sau normelor „obiective“; din acest motiv primul pas în luptă e să se proclame răspicat: „Ce e deci de făcut? Trebuie să aussprechen was ist [să spunem ceea ce este], «să afirmăm faptele», să admitem adevărul că există o tendință sau o opinie în Comitetul nostru Central…“⁶

Replica lui Lenin nu constă în referirea la o serie DIFERITA de „fapte obiec­tive“, ci în repetarea argumentului exprimat înainte cu un deceniu de Rosa Luxemburg împotriva lui Kautsky: cei care așteaptă să vină condițiile obiective pentru revoluție vor aștepta la nesfîrșit – o atare poziție a observatorului obiectiv (diferită de cea a subiectului angajat) e ea însăși principalul obstacol în calea revoluției. Contraargumentul lui Lenin, îndreptat împotriva criticilor formal-democratici ai celui de-al doilea pas, este că această opțiune „pur democratică“ e ea însăși utopică: în împrejurările concrete din Rusia acelor ani, statul burghez-democratic nu are nici o șansă de supraviețuire – singurul mod „realist“ de a proteja ceea ce Revoluția din Februarie cîștigase cu adevărat (libertatea de asociere și a presei etc.) e înaintarea spre Revoluția socialistă, altfel va învinge reacțiunea țaristă.

Învățătura principală a ideii psihanalitice de temporalitate e că există lucruri pe care trebuie să le faci pentru a-ți da seama că ele sînt superflue: pe parcur­sul curei psihanalitice se pierd luni întregi mergînd pe căi greșite, pînă cînd „cade fisa“ și se găsește formula corectă – deși retroactiv ele se dovedesc a fi false, aceste detururi au fost totuși necesare. Asta nu e valabil oare și pen­tru revoluție? Ce s-a întîmplat cînd, în ultimii ani de viață, Lenin a conștientizat cu claritate limitele puterii bolșevice? În dreptul acestui punct trebuie opuși Lenin și Stalin: în ultimele scrieri ale lui Lenin, cu mult după ce va fi renunțat deja la utopia sa din Statul și revoluția, pot fi întrevăzute contururile unui proiect „realist“ modest cu privire la ce ar trebui să facă pute­rea bolșevică. Date fiind subdezvoltarea economică și înapoierea culturală a maselor rusești, nu există nici o cale ca Rusia „să treacă direct la socia­lism“; tot ce poate face puterea sovietică e să combine politica moderată a „capitalismului de stat“ cu educația culturală sporită a maselor inerte de ță­rani – NU spălarea pe creier întreprinsă de „propaganda comunistă“, ci impunerea, plină de răbdare, graduală, a standardelor civilizaționale [ale țărilor] dezvoltate. Faptele și cifrele arată „ce muncă imensă de desțelenire trebuie făcută pentru a atinge nivelul unei țări occidental-europene civilizate obișnuite. […] Trebuie să avem în permanență în fața ochilor ignoranța semiasiatică din care n-am ieșit încă“.⁷ Așadar, Lenin aver­tizează în mod repetat asupra pericolelor ce amenință orice fel de „implantare directă a comunismului“: „[asta] în nici un caz nu înseamnă că ar trebui numai și numai să propagăm de-ndată idei comuniste la țară. Cît timp satelor noastre le lipsește baza materială pentru comunism, acest lucru va fi, așspune, nociv, de fapt, ar trebui spus chiar fatal, pentru comunism“.⁸ Motivul asupra căruia va tot reveni va fi deci: „Cel mai nociv lucru în acest caz ar fi graba“.⁹ Împotriva acestei poziții ce favoriza „revoluția culturală“, Stalin a optat pentru ideea, complet antileninistă, a „cons­truirii socialismului într-un singur stat“.

Înseamnă atunci că Lenin a adoptat în mod tacit critica menșevică uzuală a utopismului bolșevic, ideea lor că revoluția trebuie să urmeze niște etape necesare predeterminate (și că ea nu poate avea loc decît atunci cînd sînt date condițiile materiale pentru ea)? Aici avem ocazia de a vedea la lucru sim­țul dialectic subtil al lui Lenin: el e întru totul conștient că la momentul acela, începutul anilor ’20, principala sarcină a puterii bolșevice e să ducă la bun sfîrșit țelurile regimului burghez progresist (educație generală etc.); totuși, faptul că aceste scopuri sînt îndeplinite de o putere revoluțio­nară proletară schimbă în mod fundamental situația – există, așadar, șansa unică de a introduce aceste măsuri „civilizaționale“ într-o manieră care să le elibereze de cadrul lor, limitat la ideologia burgheză (educația genera­lă se va face cu adevărat în masă și în serviciul poporului, ea nu va mai fi masca ideologică prin care să se propage îngustele interese de clasă bur­gheze etc.). Paradoxul propriu-zis dialectic e deci că tocmai lipsa de speran­ță a situației rusești (înapoierea care obligă puterea proletară să îndeplinească procesul civilizațional burghez) poate fi transformată într-un avantaj unic:

„Poate că tocmai această lipsă de speranță a situației în care ne aflăm, stimu­lînd înzecit eforturile munctorilor și ale țăranilor, ne oferă șansa de a crea condițiile fundamentale ale civilizației într-o manieră diferită de aceea a țărilor occidental-europene?“¹⁰

Avem aici două modele, două logici incompatibile ale revoluției: a acelora care așteaptă coacerea momentului teleologic al crizei finale, cînd revo­luția va exploda „la vremea cuvenită“ prin necesitatea evoluției istorice; și a acelora care sînt conștienți că nu există nici o „vreme cuvenită“ pentru re­voluție, a acelora care concep șansa revoluționară ca fiind ceva ce iese la suprafață și trebuie cucerit în chiar ocolișurile dezvoltării istorice „normale“. Lenin nu e un „subiectivist“ voluntarist – dimpotrivă, el insistă asupra faptului că excepția (o constelație de împrejurări ieșită din comun, cum a fost aceea din Rusia anului 1917) oferă o modalitate de a submina însăși regu­la. Nu e oare această linie de argumentație, această poziție fundamentală mai actuală azi ca nicicînd? Nu trăim oare într-o perioadă în care statul și instituțiile sale, inclusiv agenții săi politici, sînt tot mai puțin în stare să formu­leze problemele-cheie? Iluzia din 1917, că problemele presante cu care se confrunta Rusia (pacea, împărțirea pămînturilor etc.) puteau fi rezolvate prin mijloace parlamentare „legale“, e similară iluziei din vremurile noastre că, de pildă, amenințarea ecologică ar putea fi evitată prin extinderea logicii pieței la aspecte legate de protejarea naturii (punîndu-i pe cei ce po­luează să plătească pentru pagubele pe care le pricinuiesc).

Traducere de Al. Polgár