Ceausescu - Proiectul secret

Proiectul secret al lui Ceausescu

Drona iraniană Karar, prezentata cu fast de presedintele Mahmoud Ahmadinejad, seamănă izbitor cu unul dintre proiectele secrete ale lui Ceauşescu * Este vorba despre Tomahawk-ul românesc, bazat pe TU 143, casat pe şest de MApN imediat dupa decembrie 1989 * “Ceauşescu vroia cu disperare să aibă o bombăatomică cât de mică”, spune Pacepa în memoriile sale
“Moartea duşmanilor”,avionul fără pilot prezentat zilele acestea cu mare tam-tam de preşedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad drept principala ameninţare la adresa inamicului israelo-american, pare a fi o copie uşor modificată a dronelor ruseşti TU 143, TU 300 Korshun. Un proiect strict secret demarat la sfârşitul anilor ‘80 de regimul Ceauşescu, la care s-a renunţat imediat după Revoluţie, odată cu aderarea României la structurile euro-atlantice.
Mai mult, se pare că în timpul intervenţiei străine din decembrie 1989, pe sovietici îi interesa mai puţin Revoluţia şi mai mult proiectele secrete ale dictatorului Ceauşescu (referitoare la armele de distrugere în masă şi rachetele purtătoare). Piloţi şi cercetători români, angajaţi în fostele baze aeriene româneşti, îşi aduc aminte că dictatorul dăduse ordin să se construiască prima rachetă de croazieră românească. Proiectul era bazat pe modificarea avionului de cercetare fără pilot TU-143, achiziţionat de la sovietici în 1988.

Eduard Ovidiu Ohanesian

Cartea bazată pe memoriile fostului general Victor Atanasie Stănculescu “În sfârşit adevărul...”, aduce în atenţia opiniei publice informaţii relevante despre intervenţia trupelor străine în decembrie ’89, ca şi posibilele motive care au dus la eliminarea în mare grabă a lui Nicolae Ceauşescu. Stănculescu dezvăluie câte ceva din culisele unor operaţiuni clasificate Secret de Stat şi ascunse publicului larg până astăzi.
“Discutam mai mult problemele armei chimice. La el era problema staţiei-pilot în una, două uzine mari pentru fabricarea iperitei şi pe care o experimentasem în teren. Aceasta a fost prima dintre cele trei componente ale armelor chimice. Apoi a fost arma bacteriologică, când a venit generalul Popescu din India cu probele de viruşi în eprubete, sticluţe în buzunarul interior de la haină.”,povesteşte Stănculescu.

La rândul său, fostul şef al Direcţiei de Informaţii Externe, Ioan Mihai Pacepa a dezvăluit amănunte despre finanţarea proiectelor de cercetare şi producţie în România a armelor nucleare şi bacteriologice de la mijlocul anilor ’70.
“Ceauşescu vroia cu disperare să aibă o bombăatomică cât de mică”, spune Pacepa în memoriile sale.
Pe scurt, era vorba despre proiectele unor arme de distrugere în masă (nucleară, chimică şi bacteriologică, precum şi studiile efectuate în secret pentru realizarea unei rachete cu rază medie de acţiune), secretizate în grădina MApN. Cei care lucrau în domeniu la vremea aceea, spun că responsabili de aceste proiecte erau generalii Nicolae Eftimescu, adjunct al şefului Marelui Stat Major şi Mihai Chiţac aflat la conducerea Comandamentului Trupelor Chimice.
Rachetele Operativ-Tactice
Armele de distrugere în masă nu fac două parale dacă nu există şi rachetele, obuzele sau aeronavele capabile să le transporte către ţintă. Generalul Pacepa a făcut referire la încercările unor specialişti DIE, din anii ’70, de a produce rachete cu rază medie de acţiune capabile să poarte focoase nucleare sau alte arme de distrugere în masă. Pacepa spune că la adăpostul Institutului de Cercetări şi Proiectări pentru Rachete Meteorologice (cu sediul în pădurea Băneasa), profesorul Alexandru Spătaru lucra la proiectul unei rachete cu rază medie de acţiune. O dovadă că nu s-a reuşit este mărturia fostului general Stănculescu despre achiziţia unor astfel de rachete de la sovietici. Este vorba de Rachetele Operativ-Tactice (ROT), mătrăşite pe ascuns de serviciile secrete româneşti. Specialiştii MApN spun că după ’90, sute de astfel de rachete capabile să poarte arme de distrugere în masă au dispărut fără urmă din înzestrarea Armatei. Ultimele două tranşe de cel puţin 400 de rachete ( de la Unităţile militare Ineu şi Teiuş), dispărând în anul 1996 în direcţia Israel. Presa centrală a descoperit că transportul ultrasecret a fost realizat la cooperare între Mossad, SIE şi DIA, cu ştiinţa şi aprobarea lui Ioan Talpeş.
Proiectul TU-143 – racheta de croazieră
Ca prin minune, au dispărut şi aeronavele TU-143 ( VR-3 Reis ), primele avioane de cercetare fărăpilot, achiziţionate de armata română de la sovietici. Avionul fără pilot făcea parte dintr-un proiect ceauşist încadrat, la nivelul anului 1988 la categoria Secret de Stat. Vorbim despre un “proiect”, pentru că dictatorul intenţiona să realizeze o racheta de croazieră românească, pornind de la platforma TU-143 ( VR-3 ). Am stat de vorbă cu foşti piloţi de la Baza Aeriană Feteşti, dar şi cu ofiţerii care asigurau “protecţia internă” a programelor de încercări în zbor pentru rachetele aer-aer romaneşti în perioada 1988-1990. Aceştia îşi aduc aminte că, la Centrul de Cercetări şi Producţie în domeniul rachetelor de la Crângul lui Bot (astăzi ELMEC Ploieşti) şi la baza militară de la Mihail Kogălniceanu, era în teste un avion fără pilot (în fapt o rachetă de croazierăfără focus), utilizat pentru cercetarea aeriană. Inginerii români sperau că vor fi capabili să realizeze o replică îmbunătăţătă a modelului TU-143, capabilă săpoarte focoase nucleare. Specialiştii în domeniu spun că proiectul era fezabil. Serviciile secrete româneşti au tras cu ochiul la fraţii sovietici care dezvoltaseră pe TU-143, modelul TU-300 Korshun. Proiectul rachetei de croazieră româneşti se baza pe platforma unui TU-143, modificat şi echipat cu motorul reactiv Turbomeca Artouste III B, folosit pentru elicopterele IAR-316 B Alouette III. Motorul dezvolta 650 kgF, la un consum specific inferior lui TR3-117 (motorul TU-143), având în acelaşi timp un gabarit mai mic. Ca şi în cazul rachetelor ROT, fără nicio explicaţie, prin 1997 escadrila de TU-143 românească a dispărut pur şi simplu din înzestrarea armatei. Au fost înlocuite cu aparatele Shadow 600, de producţie americană, despre care specialiştii români au o părere foarte proastă. Achiziţia avioanele spion Shadow 600 a fost supervizată de prietenul fostului şef SIE Ioan Talpeş, dr. inginer Vasile Pascu, nume de cod “Doctorul”. La vremea aceea, Pascu era colonel sub acoperire la firma Telespatzio.
MApN transmite :

Domnului Ovidiu Ohanesian
Referitor la solicitarea dumneavoastră, văcomunicăm următoarele informaţii:
În dotarea Armatei României nu mai există avioane VR-3, Muzeul Aviaţiei din Bucureşti având un astfel de avion ca exponat.
În anul 1983 au fost achiziţionate 11 aparate VR-3 din fosta U.R.S.S. Ele au fost utilizate în perioada 1983-2001 pentru zboruri de antrenament în vederea formării şi menţinerii deprinderilor operatorilor.
Din cauza epuizării resursei de zbor, aceste aparate au fost scoase din exploatare şi au fost înlocuite cu avioane fără pilot de tip Shadow.

Biroul de presă

Nota Ofiţerului (N.O.)
Shadow este un aeromodel facut la cercul de pionieri in comparatie cu TU 143. Escadrila de avioane fara pilot Tu-143 a operat incepind din 1988 la Baza Aeriana de la Mihail Kogalniceanu. Si a fost utilizata in misiuni de recunoastere pe timpul evenimentelor din decembrie 1989. In marea Neagra si in spatiul aerian al Bulgariei. Inginerii directiei Inzestrare isi propusesera modificarea acestui aparat in sensul transformarii lui in racheta de croaziera lansata de la sol/nava sau acrosata sub fuselaj de bombardierul IL-28 si de avionul de vinatoare-bombardament IAR-93. De altfel, irakienii au fost interesati de achizitionarea lui IAR-93 doar in varianta inarmarii lui cu TU-143.
TU-300 Korshun
Sovieticii au păstrat pentru TU-300 motorul TR3-117 (de la TU 143) cu tractiunea de 640 kgForţă, modificându-i suprafaţa în plan a aripii ( delta în loc de aripătrapezoidală ) şi lungind fuselajul pentru a mări rezerva de carburant şi încărcătura utilă transportată. TU-300 cântărea 3 tone şi avea rază de acţiune de 1.000 km. Sistemul de navigaţie era similar celui de pe rachetele americane de croazieră Tomahawk. O varianta TU-300 prevazută cu radar side-looking airborne, servea pentru depistarea ţintelor de suprafaţă de tip aerodrom sau baterii de rachete AA. Alta, prevazută cu bombe în casete ( 1.000 kg ), înmagazina în memorie coordonatele ţintei şi apoi o ataca.
Avantajele rachetei de croazieră
Specialiştii spun că, probabilitatea ca o salvă simultană de rachete de croazieră (zburând la 50 m cu dese schimbări de direcţie) să neutralizeze şi să creeze breşe prin sistemul de apărare antiaeriană, este mai mare decât cea a lansării rachetelor SCUD care n-au precizie. Abaterea probabilă a acestora din urmă, fiind de ordinul a 4-5 km. Ceea ce în cazul unei baze aeriene dispuse în jurul pistei de 2,5 km sau a unei baterii de rachete anti-aeriene în dispozitiv circular cu raza de 800 m înseamnă rateu sigur.
Nota Ofiţerului (N.O.)
Ca pilot sef la Baza aeriana de al Fetesti in anii 88-90 am fost desemnat sa efectuez programul de incercari in zbor a unei rachete aer-aer romanesti. In Romania, centrul de cercetari si productie in domeniul rachetelor se afla la Cringu lui Bot de linga Ploiesti.
In teste era atunci la Cringu lui Bot si mai apoi la Baza de la M. Kogalniceanu nou achizitionatul (din 1988) avion fara pilot, in fapt o racheta de croaziera fara focos, utilizat pentru cercetarea aeriana. In speranta ca inginerii romani vor fi capabili sa realizeze o replica a acestuia.
Ulterior, cam prin 1997 escadrila de TU-143 a disparut pur si simplu din inzestrarea armatei.

http://www.agentia.org/anchete/proiectul-secret-al-lui-ceausescu-5898.html

„Primăvara de la Praga" - 1968

Zborurile speciale şi tranzitarea României în anii '70

În noaptea de 20 spre 21 august 1968, mari unităţi militare din cinci state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (URSS, R.P. Polonă, R.D.G., R.P. Ungară şi R.P. Bulgaria) au invadat Cehoslovacia pentru a pune capăt acţiunilor de liberalizare promovate de la începutul anului 1968 de către o parte din liderii comunişti cehoslovaci, acţiuni cunoscute şi sub denumirea generică de „Primăvara de la Praga". Operaţiunea brutală desfăşurată la ordinul liderilor politici şi militari sovietici împotriva Cehoslovaciei, un stat aliat, membru al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, a determinat autorităţile de la Bucureşti să analizeze şi să impună rapid anumite limite partenerilor din cadrul alianţei din care făceau parte. Astfel, la 11 septembrie 1968, în şedinţa Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., au fost aprobate „propunerile cu privire la unele măsuri pentru îmbunătăţirea repartizării şi structurii unităţilor şi efectivelor forţelor armate ale R.S. România". Practic, după analizarea „la rece" a întregii situaţii în care se afla Cehoslovacia după trei săptămâni de la invazie, grupul conducător al partidului a adoptat în cadrul reuniunii respective o serie de hotărâri politice şi militare cardinale, în vederea prevenirii unei invazii similare cu cea petrecută în noaptea de 20 spre 21 august 1968 în Cehoslovacia. Şi este posibil ca deciziile luate cu acel prilej să fi avut la origine un raport realizat de Ministerul Forţelor Armate, împreună cu reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor Interne şi ai Ministerului Afacerilor Externe, raport în care erau prezentate în primul rând greşelile săvârşite de liderii comunişti din Cehoslovacia în perioada premergătoare şi pe timpul desfăşurării operaţiunii militare a trupelor invadatoare ale „ţărilor prietene".


Începând din luna septembrie 1968, armata română - cu excepţia unităţilor de transmisiuni, de aviaţie, ale marinei, trupelor de apărare antiaeriană, unităţilor de rachete tactice şi operativ-tactice, precum şi a subunităţilor de cercetare chimică şi de radiaţii - a fost implicată foarte puţin în aplicaţiile Comandamentului Forţelor Armate Unite desfăşurate pe teritoriul altor state. De regulă, România a fost reprezentată la asemenea manevre militare doar de generali şi ofiţeri care acţionau în cadrul unor comandamente şi state majore restrânse, distincte din punct de vedere naţional, iar situaţiile strategice şi operativ-tactice create de conducătorii aplicaţiilor erau rezolvate de participanţii români numai pe hărţi. Probabil din dorinţa de a nu fi înlăturat la un moment dat de la putere de către generalii din subordinea sa, Nicolae Ceauşescu nu a mai acceptat ca ministrul Forţelor Armate sau adjuncţii acestuia să stabilească principalele condiţii de intrare pe teritoriul României sau de tranzitare a ţării de către eşaloanele militare ale celorlalte state membre ale alianţei, cu prilejul desfăşurării unor activităţi comune organizate de Comandamentul Forţelor Armate Unite în România. În acelaşi timp, autorităţile de la Bucureşti nu au mai permis desfăşurarea în România a unor exerciţii militare comune de mare amploare, la care să participe trupe ale altor state din cadrul alianţei. Începând din anul 1969, militarii din armatele celorlalte ţări membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia au participat la aplicaţiile de pe teritoriul României numai în cadrul unor comandamente şi state majore distincte, iar situaţiile tactice le rezolvau exclusiv pe hartă. Deciziile autorităţilor de la Bucureşti au tensionat relaţiile politico-militare ale României cu celelalte state membre ale alianţei şi au fost criticate permanent, mai ales de liderii politici şi militari sovietici, până la încetarea activităţii Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (1 iulie 1991).[1]


După invadarea Cehoslovaciei din august 1968, autorităţile române au supralicitat în mod propagandistic opoziţia lor în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia cu scopul de a obţine pe plan internaţional o poziţie care să le permită un acces mai uşor la creditele şi tehnologia de vârf din Europa Occidentală şi America de Nord. Problemele create de Nicolae Ceauşescu în alianţa din care făcea parte au generat impresia că România îşi asumase statutul de disident în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, iar în presa din străinătate apăreau aluzii despre o posibilă ieşire a României din blocul sovietic, asemănătoare cu schimbarea efectuată în anul 1966 de Franţa, în momentul în care a ieşit din structurile militare ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord. După evenimentele din Decembrie 1989, au existat persoane din nomenclatura Partidului Comunist Român care au continuat să susţină că s-au împotrivit permanent ingerinţelor sovietice în politica militară a României. De exemplu, în anul 1999, generalul Constantin Olteanu a afirmat în volumul său, intitulat România - o voce distinctă în Tratatul de la Varşovia: memorii 1980-1985: „Începând tot din anul 1968, România nu a mai permis nici tranzitarea teritoriului său de către trupe aparţinând altor state, având sau nu armament asupra lor, ori survolarea teritoriului său de către aeronave militare străine. Evident, această poziţie a fost criticată, şi s-a insistat să revenim asupra ei (subl.n.)"[2].
Opinia exprimată de fostul ministru al Apărării Naţionale (la mijlocul anilor '70, adjunct al şefului Secţiei pentru Problemele Militare şi Justiţie a C.C. al P.C.R.) este în contradicţie flagrantă cu informaţiile provenite din fosta arhivă a C.C. al P.C.R. De exemplu, în ziua de 12 februarie 1977, Cancelaria C.C. al P.C.R. a comunicat în scris miniştrilor Ion Coman şi Ion Stănescu faptul că „a fost aprobată propunerea Ministerului Apărării Naţionale, cuprinsă în nota nr. M. 0790 din 10 februarie a.c. privind tranzitarea şi asigurarea deplasării prin R. S. România a unei coloane militare sovietice, care participă la o aplicaţie de comandament şi stat major pe teritoriul R. P. Bulgaria (subl.n.)". Permisul de tranzitare a României de către comandamentul unei divizii sovietice, cu mijloace de transmisiuni, din cadrul Regiunii Militare Odesa, a fost valabil pentru perioada 26 februarie 1977 (orele 16.00-17.00) - 5 martie 1977 (orele 18.00-19.00), iar aplicaţia din Bulgaria s-a desfăşurat „în cadrul planului de activităţi comune ale Forţelor Armate Unite, cu participarea comandamentului unei divizii [sovietice], compus din 160-174 persoane şi 50-60 autovehicule (subl.n.)"[3]. Coloana sovietică a avut la dispoziţie 11-12 ore pentru a se deplasa de la Reni la Negru Vodă, pe itinerarul: Reni - Galaţi - Brăila - Bărăganul - Ţăndărei - Hârşova - Constanţa - Negru Vodă. La întoarcere, sovieticii au intrat pe la Negru Vodă (5 martie 1977, orele 06.00-07.00) şi au folosit acelaşi itinerar pentru a ajunge la Reni.[4]

În Nota nr. M. 0790 din 10 februarie 1977, trimisă lui Nicolae Ceauşescu de către generalul-colonel Ion Coman, există o informaţie şi despre o altă aplicaţie a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, care a avut loc în Bulgaria: „Raportez că în anul 1974, pe baza aprobării Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., transmisă de Cancelaria C.C. al P.C.R. cu nr. 2480/02414 din 10.06.1974, în acelaşi scop, a tranzitat teritoriul R. S. România, o coloană de 70 autovehicule cu 240 militari sovietici (subl.n.)"[5]. Documente inedite, descoperite la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, confirmă şi faptul că tensiunile existente între Moscova şi Bucureşti nu au fost atât de puternice încât să fie întrerupte zborurile repetate ale avioanelor militare sovietice deasupra României în anii 1972-1974 (2-4 survolări pe lună). Acestea au fost efectuate cu permisiunea autorităţilor de la Bucureşti, în scopul de „a continua cercetarea din aer a mijloacelor radiotehnice ale ţărilor capitaliste vecine cu ţările socialiste (subl.n.)"[6]. Asemenea acţiuni strict-secrete pot pune sub semnul întrebării conceptul de „Maverick" creat de propagandiştii regimului comunist din România deoarece Nicolae Ceauşescu a acceptat ca aparate de zbor militare aparţinând unui alt stat să intre, în mod repetat, în spaţiul aerian românesc pentru a desfăşura acţiuni de spionaj electronic împotriva altor ţări. În opinia noastră, afirmaţia fostului ministru al Apărării Naţionale, referitoare la interzicerea de către autorităţile de la Bucureşti, începând din anul 1968, a survolărilor efectuate de aeronave militare străine deasupra României poate fi amendată cu ajutorul altor documente care se află în fosta arhivă a C.C. al P.C.R. De exemplu, generalul-colonel Ion Coman a solicitat acordul lui Nicolae Ceauşescu pentru ca un avion An-24 să transporte militari din Armata populară bulgară pe itinerarul Varna-Odessa şi retur, în perioada 15-25 august 1976. Raportul nr. M. 03688 din 7 august 1976 al ministrului Apărării Naţionale, privind survolarea României de către un aparat militar bulgar, a fost aprobat de liderul P.C.R. la 9 august 1976.[7]

În altă ordine de idei, la 27 ianuarie 1976, generalul de armată Ion Ioniţă a solicitat şi a primit acordul lui Nicolae Ceauşescu pentru ca două avioane DC-9 ale companiei austriece de transport „AUA" să survoleze teritoriul României „în zilele de 23/24 februarie şi 01/02 martie 1976, câte un zbor de la Viena la Damasc, cu înapoierea de fiecare dată în ziua următoare, în scopul transportării de trupe ONU din Austria în Siria şi invers (subl.n.)"[8].
În ziua de 24 martie 1976, ministrul Apărării Naţionale a trimis un nou raport lui Nicolae Ceauşescu, de data aceasta referitor la solicitarea firmei norvegiene „Norvig A/S" din Oslo privind „acordul de survol al teritoriului ţării noastre şi de aterizare pe aeroportul Otopeni pentru un avion Cessna 310. Survolul şi aterizarea se execută în ziua de 26 martie 1976, în scopul transportării de la Oslo la Istanbul a 120 kg explozibil (mostre comerciale) (subl.n.)"[9]. Liderul P.C.R. a aprobat solicitarea respectivă. După o lună şi jumătate, Cancelaria C.C. al P.C.R. a adus la cunoştinţa lui Emil Bobu, Ion Ioniţă şi George Macovescu faptul că a fost aprobată solicitarea companiei „AUA" referitoare la survolarea României de către un avion DC-9 „în zilele de 18 şi 24 mai 1976, de la Viena la Damasc, cu înapoierea în aceeaşi zi, în scopul transportării de trupe ONU din Austria în Siria şi înapoi (subl.n.)"[10]. La 17 iulie 1976, colonelul Cristian Gheorghe, locţiitorul Departamentului Aviaţiei Civile, a solicitat aprobarea prim-ministrului Manea Mănescu pentru ca un avion DC-9 al companiei „AUA" să execute patru zboruri de la Viena la Damasc şi retur, fără aterizare pe teritoriul României. Zborurile respective urmau să aibă loc „în nopţile de 23/24, 24/25, 30/31 august şi 31 august/01 septembrie 1976, în scopul transportării de trupe din contingentul O.N.U. [instalat la graniţa dintre Siria şi Israel] (subl.n.)". Generalul Ion Ioniţă şi Manea Mănescu au avizat favorabil propunerea respectivă şi, pe data de 26 iulie 1976, Cancelaria C.C. al P.C.R. a comunicat ministrului Apărării Naţionale şi prim-ministrului României faptul că Nicolae Ceauşescu a fost de acord cu „survolarea teritoriului României de către un avion al Companiei austriece (subl.n.)"[11].

Un alt caz este cel din adresa semnată la 14 martie 1977 de către Manea Mănescu, Ion Ioniţă şi Ion Stănescu şi trimisă lui Nicolae Ceauşescu. În documentul respectiv s-a precizat faptul că autorităţile române au primit din partea companiei „AUA" o solicitare privind survolarea teritoriul României de către o aeronavă străină (a companiei BALKAN), în ziua de 20 martie 1977, în scopul transportării de muniţii de la Viena la Sofia. La 16 martie 1977, Cancelaria C.C. al P.C.R. a comunicat lui Manea Mănescu, Ion Stănescu, Ion Coman şi George Macovescu faptul că „a fost aprobată propunerea privind survolarea teritoriului R. S. România la data de 20 martie a.c., de către un avion tip Il-18 al Companiei BALKAN - R.P. Bulgaria"[12]. România nu a fost survolată doar de aeronave ale companiei „AUA" care transportau contingente ONU în Orientul Mijlociu. Potrivit unui document inedit, datat 10 iunie 1976, generalul de armată Ion Ioniţă a solicitat acordul lui Nicolae Ceauşescu pentru ca un avion Boeing-720 B al companiei daneze „MAERSKAIR" să survoleze România „în zilele de 20, 21 şi 22 iunie a.c. de la Stockholm la Tel Aviv, cu înapoierea a doua zi, 21, 22 şi 23 iunie a.c., în total 3 zboruri, în scopul transportării de trupe ONU din Suedia în Israel şi înapoi (subl.n.)". Liderul P.C.R. a aprobat solicitarea, iar Cancelaria C.C. al P.C.R. a anunţat decizia respectivă lui Emil Bobu, Ion Ioniţă şi George Macovescu (11 iunie 1976).[13] Sperăm ca istoricii să poată afla în curând şi de ce anume opinia publică din România a primit informaţii false despre opoziţia autorităţilor comuniste de la Bucureşti faţă de ingerinţele sovietice în politica militară românească. Să fie oare o întâmplare faptul că intoxicarea a fost realizată chiar de către cei care, la un moment dat, au avut cunoştinţă şi au permis tranzitul trupelor sovietice prin România şi survolarea teritoriului naţional de către avioane militare străine şi care, după căderea regimului comunist din România şi pierderea privilegiilor de care beneficiau în calitate de nomenclaturişti ai P.C.R., nu au mai recunoscut faptele pe care le-au comis cu bună ştiinţă? Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să fie aprofundată cercetarea documentelor din fosta arhivă a C.C. al P.C.R. şi coroborarea lor cu alte informaţii, provenite din surse memorialistice şi de la Serviciul Istoric al Armatei.

ANEXĂ

7 august 1976, Bucureşti. Raportul nr. M. 03688 al ministrului Apărării Naţionale, generalul-colonel Ion Coman, adresat lui Nicolae Ceauşescu, referitor la survolarea României de către un avion militar de transport aparţinând forţelor armate bulgare, în perioada 15-25 august 1976.

REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA Secret
Ministerul Apărării Naţionale Exemplarul nr. 1
Nr. M. 03688 Cancelaria C.C. al P.C.R.
din 07.08.1976 Nr. 03824 9.8.1976

Arhiva Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R.
Nr. 2544 – 27.IX.1976

[Rezoluţie:] Da
ss. Nicolae Ceauşescu

Tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU
Secretar general al Partidului Comunist Român
Preşedintele Republicii Socialiste România

Marele stat major al Armatei populare bulgare a solicitat acordul de survolare a teritoriului ţării noastre pentru un avion AN-24, fără aterizare pe aerodromurile din Republica Socialistă România, în vederea executării unui zbor pe itinerarul Varna - Odesa şi retur în perioada 15-25 august a.c.Avionul transportă militari din Armata populară bulgară.
Rog a aproba.

MINISTRUL APĂRĂRII NAŢIONALE [Pe verso:]
General-colonel R.D. 733/M/1625
(ss.) Ion Coman din 07.08.[19]76

A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar 3/1976, f. 152.

Notă:
1. Documentul a fost ştampilat şi înregistrat la Cancelaria C.C. al P.C.R. şi Arhiva Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. Pentru a reda aceste amănunte, am utilizat caracterele italice.

Romania la începutul anilor ’70

Apelând la documentele întocmite chiar de către autorităţile de la Bucureşti, aflăm care au fost mijloacele propuse de Nicolae Ceauşescu a fi utilizate pentru dezvoltarea şi modernizarea industriei româneşti. De exemplu,liderul Partidului Comunist Român nu s-a sfiit să declare: „Cu [Ion] Avram (ministrul Industriei Construcţiilor de Maşini – n.n.) am tot vorbit pe drum. Am spus ce trebuie să facem în construcţia de maşini: autodotarea, copierea, cum face toată lumea. Să nu ne fie frică de nimic. Când o să exportăm, atunci o să vedem ce modificări facem, ca să nu zică că am copiat. Ce facem pentru noi, copiem şi pe mama dracului (subl.n.)”

.
Pare surprinzător faptul că, după o declaraţie atât de tranşantă privind furtul de tehnologie industrială, rostită la şedinţa Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 6 iulie 1971, Nicolae Ceauşescu a promovat în aceeaşi zi „minirevoluţia culturală”.

 Iniţiativa respectivă s-a concretizat în anii următori şi prin impunerea la nivelul întregii ţări a principiilor de convieţuire socială menţionate în celebrul „Cod de norme ale vieţii şi muncii comuniştilor, ale eticii
şi echităţii socialiste” (28 noiembrie 1974). În documentul respectiv se preciza,printre altele, faptul că membrii Partidului Comunist Român nu aveau voie să ... fure.

Relaţiile româno-chineze nu se rezumau la începutul anilor ’70 la o simplă colaborare politică între state. Trei documente inedite provenite din fosta arhivă a Comitetului Central al P.C.R. ne dezvăluie, pe de-o parte, faptul că membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat la 17 august 1970 un acord bilateral prin care autorităţile de la Beijing acordau celor de la Bucureşti un ajutor tehnic-militar. Din partea României, documentul respectiv a fost semnat de generalul-colonel Ion Ioniţă, ministrul Forţelor Armate.

În cursul aceleiaşi reuniuni din 16 decembrie 1970, Mihai Dumitru, directorul general al Uzinelor de autoturisme – Piteşti, a declarat că urma să exporte 90% din producţia totală de autovehicule de teren realizată în anul 1971 la Câmpulung-Muscel, însă până în acel moment erau încheiate contracte doar pentru 30% din cele 3500 de autovehicule stabilite pentru export de Comitetului de Stat al Planificării.
Două luni mai târziu, la Direcţia Centrală de Statistică a fost întocmit un raport în care se arăta că autorităţile române nu reuşiseră să contracteze pentru export 1464 autocamioane,1449 autoturisme de teren şi 2808 tractoare (pentru trimestrul I al anului 1971). Din cauza scăderii cererilor de produse româneşti pe piaţa externă şi a dezechilibrului înregistrat în anul 1971 în balanţa de plăţi externe a ţării, în toamna aceluiaşi an s-a hotărât reducerea cu 1000 de bucăţi a producţiei anuale de camioane (de la 36000 la 35000), iar cea de tractoare s-a micşorat cu 2000 de bucăţi (de la 34000 la 32000). Capacităţile de producţie disponibilizate în uzinele braşovene au fost utilizate în scopul fabricării de piese de schimb pentru autovehicule şi tractoare, precum şi de subansamble pentru remorcile care se exportau în anul 1972 (44700 bucăţi, cu 5240 remorci mai mult faţă de prevederile din planul aprobat în
luna decembrie 1970). Ibidem, dosar 148/1971, vol. I, f. 17; 74; dosar 115/1970, f. 83-84;dosar 7/1972, f. 70.


În mod evident, Nicolae Ceauşescu a încurajat furtul şi copierea clandestină de utilaje şi tehnologii de fabricaţie din străinătate deoarece politica de industrializare forţată, pe care a promovat-o, a creat presiuni mari asupra balanţei de plăţi externe a României. În luna mai 1970, atât Leonid Brejnev, cât
şi Nicolae Ceauşescu au amintit, în discuţia pe care au purtat-o la Moscova, despre un dezechilibru care se înregistra, în mod îngrijorător, în balanţa de plăţi externe a României şi despre creditele numeroase contractate de autorităţile române în Occident.
Iniţial, industrializarea forţată a României a avut cel puţin o componentă pozitivă: dezvoltarea xponenţială a industriei naţionale de apărare. În perioada 1965-1990, aceasta a constituit una din direcţiile principale de acţiune ale lui Nicolae Ceauşescu. Astfel, liderul Partidului Comunist Român a încercat să reducă substanţial importurile româneşti de materiale militare din statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Totodată, au fost întreprinse demersuri pentru stabilirea unor cooperări cu alte state comuniste în producţia de muniţii, armament şi piese de schimb pentru tancuri şi aviaţie, cu scopul de a
achita mai uşor o parte din tehnica de luptă importată de România.
Pe de altă parte, în cadrul analizei nu trebuie să pierdem din vedere capacitatea limitată a industriei româneşti de a susţine fabricarea de armament, tehnică de luptă şi alte produse speciale la un nivel competitiv pe plan mondial.
Acest aspect era cunoscut de Nicolae Ceauşescu,  fiind amintit chiar de acesta în şedinţa C.C. al P.C.R. din ziua de 16 decembrie 1970: „Într-un timp scurt trebuie să realizăm un comerţ exterior activ, să asigurăm echilibrarea balanţei noastre de plăţi externe. În acest scop trebuie să valorificăm mai intens resursele interne, să reducem importurile şi să sporim exporturile [...] Chiar tovarăşul Cîrţînă (Constantin, prim-secretarul Comitetului Judeţean P.C.R. Braşov – n.n.) a vorbit ceva de camion, dar mai mult a pus accentul pe anvelope, care au şi ele deficienţe, dar camionul [realizat la Uzina „Steagul Roşu” din Braşov] nu din cauza anvelopelor este refuzat la export, şi Republica Populară Chineză nu din cauza anvelopelor refuză să-l mai contracteze, ci din cauza calităţii proaste a camionului ca atare, pentru că până la urmă anvelopa se înlocuieşte uşor, dar motorul şi celelalte defecţiuni tehnice şi de calitate  ale camionului nu se pot înlocui (subl.n.)”





http://auocsi.wikispaces.com/file/view/2006opris.10.pdf

Epoca lui Ceausescu !

Evolutia lui Ceausescu !

http://ro.wikipedia.org

Pe dvs care cititi acum , v-a afectat mai mrau ca acum politica lui Ceausescu ?

Puscariile erau pline cu cei care nu respectau Legea si erau urmariti cei de talia lui Dinescu , Brucan , Coenea , etc. , care erau instigati si finantati de cercurile straine ! Nu te lasa sa pleci oricum in strainatate , pentru ca statul are responsabilitati pentru cetatenii si pentru comportamentul acestora in strainatate . Iata că acum ca suntem de rîsul lumii in strainatate cu libera circulatie .

Puteai pleca si pe vremea lui Ceausescu , dsaca indeplineai anumite conditii , aveai o adresa de chemare din strainatate si cel care solicita aceasta , își asuma toata responsabilitatea acolo , ca-ți poate asigura cele necesare traiului si nu vei incalca Legea  . S-a facut atata TamTam cu mutarea fortata la bloc si iata ca acum se bat cei care vor sa stea la bloc pentru a locui civilizat , ca daca era asa rau , acum blocurile ar fi fost parasite .

Epoca de Aur - Inaugurare - Casa Poporului - Bulevardul Victoria Socialismului

La Revolutie si dupa revolutie a fost un macel si nimeni nu a dat socoteala , iar cetatenii nu au reactionat  si merg inainte , desi nivelul si conditiile de trai au scazut sub limita minima a unui trai dcent .

Bogatiile Romaniei au fost distruse si instrainate aproape in totalitate .

Sa amintim doar cateva evenimente abominabile : Oameni impuscati la intamplare , macelul de la Otopeni , Macelul de la M.Ap.N , mineriadele  , lupotele de strada cu manifestantii si reprimarea acestora cu bestialitate pana in zilele noastre , obiectivele Economice Industriale si Agricole distruse si demolate cu inconstienta si bestialitate !

Nicolae Ceausescu, Antihrist sau Sfant?

Mare este puterea lui Dumnezeu si necunoscute sunt caile Lui, cu mult peste puterea de pricepere a oamenilor!
Dragostea sa pentru poporul Sau se poate intrupa chiar si intr-o bestie ateista precum Nicolae Ceausescu. Sa insiram dovezile de netagaduit:
- Ceausescu a venit la putere in 1965, dupa ce, prin voia lui Dumnezeu, s-a incheiat perioada demonica a comunismului. In 1964, prin decretul de gratiere, au fost reabilitati si eliberati toti patriotii romani martiri ortodocsi inchisi de catre agentii straini.
- Ceausescu a fost un neinfricat luptator impotriva strainismului, sustinand dacismul, romanismul autohtonist, cultul voievozilor si alte curente sanatoase de gandire.
- Clerul ortodox a fost finantat de la stat fara intrerupere; erau finantate si tipografii ortodoxe si scoli teologice.
- Ceausescu a interzis crima avortului si contraceptia, aceleasi cauze pentru care astazi lupta organizatii crestine pro-viata, dar fara mare succes.
- Sub Ceausescu erau interzise deviatiile sexuale cum ar fi homosexualitatea. Astazi homosexualii fac parada pe strazi, iar patriotii de la organizatiile crestine nu sunt lasati de statul demo(no)crat sa aplice Legea Leviticului 20:13 (“De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare, că sângele lor asupra lor este. “)
- Sub Ceausescu era interzis prozelitismul sectar, iar organizatia hulitoare de Dumnezeu, Martorii lui Iehova, era in ilegalitate. Astazi sectantii sunt liberi sa faca prozelitism, ba vor sa isi ingroape mortii in cimitirele noastre!
- Sub Ceausescu era interzisa deviatia duhovniceasca numita “New Age”. Meditatia transcendentala si alte paganisme asemanatoare erau interzise.
- Spre deosebire de toate regimurile de dinainte si cele care au urmat, care pur si simplu daramau bisericile atunci cand aveau nevoie de spatiu, regimul Ceausescu a facut eforturi deosebite ca sa conserve cladirile de cult, mutandu-le pe multe dintre acestea.
- Ceausescu a sprijinit manastirile de pe Muntele Athos mai mult decat au facut-o vreodata toti conducatorii de dupa 1989 http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/ateistul-ceausescu-ajuta-muntele-athos-34014.htm

Fapt: Biserica Ortodoxa a fost mai puternica in 1989 decat a fost vreodata in istorie. Regimul comunist a intors la sanul ei pe cei rapiti de papisti in urma cu cateva sute de ani prin ratacirea greco-catolica, si i-a ajutat sa paraseasca tara pe multi ne-romani care nu se simteau acasa pe pamantul nostru ortodox. Asa a crescut Biserica Ortodoxa cu cateva milioane de enoriasi, de la 70% la 90%.

Momentul caderii lui Ceausescu, prin executarea sa miseleasca in preajma sarbatorii Nasterii Mantuitorului, este momentul in care Biserica Ortodoxa Romana a inceput sa fie persecutata de catre puterile oculte ale demo(no)cratiei occidentale. Iata aici doar cateva probe:
- Frumoasele noastre romance au inceput sa se imbrace ca niste desfranate si sa asculte muzica strainista. Daca ar fi trait Ceausescu n-ati fi auzit de Daniela Crudu sau de Sanzi. In loc sa mergeti la concert la satanista “Lady GaGa” ati fi ascultat muzica patriotica la Cenaclu.
- Sectarii si ereticii au primit mana libera sa rapeasca enoriasi de la sanul Bisericii.
- Multe dintre lacasele noastre de cult au fost predate schizmaticilor greco-catolici de catre instantele de judecata.
- Avortionistii, homosexualii, paganii New Age si hulitorii de Dumnezeu de la Vacanta Mare au fost lasati sa-si faca de cap.
- Preotii ortodocsi au suferit UMILINTE DE NEDESCRIS fiind SANTAJATI de catre politicienii demo(no)crati cu pomeni electorale, ca sa intre in hora lor draceasca.
- Prin ONG-uri, niste rataciti au fost pusi pe picior de egalitate cu Sfanta Biserica, avand voie sa conteste in instanta lucruri de baza pentru dezvoltarea sanatoasa a Poporului Roman, cum ar fi Catedrala Mantuirii Neamului sau predarea religiei ortodoxe in scoli. Daca nu pica Ceausescu, Catedrala Neamului ar fi fost deja terminata, in slujba Neamului nostru Ortodox!
- Politicienii pun umarul de bunavoie la planurile antiromanilor, prin tot soiul de proiecte demonice: card de sanatate (citit invers CARD = DRAC), acte de identitate electronice cu Semnul Fiarei, vaccinari obligatorii, ecologism, drepturile dobitoacelor, concerte de muzica demonica (rock, europop).

Demo(no)cratia este o forma fara fond, o forma de conducere straina duhului romanesc. Culmile gloriei le-a atins acest popor cand la carma statului se afla un barbat puternic care facea direct voia lui Dumnezeu, fara sa fie impiedicat de “institutii”, “stat de drept”, “drepturi ale omului”.

Duhul Sfant nu lucreaza prin instutiii, ci prin oameni. Statul nu poate fi “de drept”, ci doar Hristos va fi drept, la Judecata de Apoi. Omul nu are drepturi autonome, caci tot ceea ce primeste, primeste din mila lui Dumnezeu.

Ajuta-ne, Doamne, sa trecem cu bine prin aceste grele vremuri de incercare si mucenicie.

http://www.curaj.net/?p=76445

Perioada ilegalistă

Nicolae Ceauşescu arestat de poliţia din Târgovişte (1936)

În 1932 devine membru al Partidului Comunist din România, formațiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme.^[3] Este arestat prima oară în 1933 pentru agitație comunistă în timpul unei greve. În 1934 urmează încă trei arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzați de activitate comunistă și pentru alte acțiuni similare. În urma acestor arestări, este etichetat de autoritățile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum și „distribuitor activ de material de propagandă comunistă și antifascistă”. După eliberarea din detenție, Ceaușescu dispare pentru o vreme în „subteran”, dar în 1936 este din nou arestat, de data aceasta fiind condamnat la doi ani de închisoare și încarcerat la Închisoarea Doftana. Acuzațiile aduse vizau găsirea unor broșuri bolșevice și alte manifeste ce instigau la revoltă în casa patronului său, Vladimir Tarnowski, unde locuia și acesta. În actul de acuzare au fost însemnate următoarele: „Acuzatul Nicolae Ceaușescu (...) este culpabil de faptul ca (...) în ziua de 15 ianuarie 1936, cu bună știință și intențiune frauduloasă, a păstrat asupra lui broșuri clandestine, incendiare (...) pe care le păstra în vederea răspândirii în public, având buna știință ca aceste broșuri îndemnau cetățenii de a provoca bătălii sociale”.^[5][6][7].

O declarație scrisă de mână, în ianuarie 1936, la jandarmerie, este elocventă pentru analfabetismul lui Ceaușescu: ,,după ce neam despărțit, mam mai plimbat puțin pînă pela 12 noaptea cînd mam dus în gară și am dormit"(vezi la notă fotocopia documentului)^[8]

Stilul de vorbire bâlbâit al lui Nicolae Ceaușescu a fost cauzat de o bătaie administrată de colegii săi de detenție. Un coleg de celulă, pe nume Osman, se îmbolnăvise grav și deținuții, din puținul lor, adunau un supliment de hrană pentru colegul lor. Fiindcă Ceaușescu a mâncat suplimentul lui Osman, deținuții l-au pedepsit cu bătaia și atât de cruntă a fost bătaia, încât a dat în bâlbâială. Ceaușescu încercase să-și motive gestul prin dreptul mai mare al tânărului de a supraviețui față de vârstnic.^[9]

În 1939 a cunoscut-o pe Elena Petrescu, cu care s-a căsătorit în 1945. Au existat chiar unele întâlniri amoroase secrete între cei doi.„În timpul șederii la Jilava, obținând posibilitatea să merg la Spitalul Militar pentru repararea danturii am făcut o mare greșală mergând împreună cu o tovă la o casă technică care erau niște cunoscuți de ai noștri", a recunoscut Ceaușescu într-un chestionar completat în februarie 1945. În 1950, Elena Răceanu (Ilona Papp) a scris o „referință" prin care semnala „lipsurile" din tinerețe ale Elenei Ceaușescu: „Ea era logodită cu tov. Ceușescu care atunci era în închisoară. Deși organizația interzis ei să mai aibă cu tov. Ceușescu legătură pt că periclita organizația, ia menținea această legătură. Tov. Ceușescu a ieșit din închisoare cu gardian și întâlnea cu dânsa în anumite locuri".^[10]

Ceaușescu a fost arestat și condamnat din nou în 1940, iar în 1943 a fost transferat la închisoarea de la Târgu Jiu, unde a împărțit celula de detenție cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, în scurt timp devenind protejatul acestuia.

Perioada postbelică

După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României devenea tot mai pronunțat, Ceaușescu a fost numit secretar al Uniunii Tineretului Comunist – U.T.C. - (1944-1945).^[11]

Gheorghiu-Dej, Ceauşescu şi delegaţii în februarie 1948

După preluarea puterii de către comuniști, în urma abdicării regelui Mihai I, la30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română și în februarie 1948 a avut loc primul congres al PMR. Ulterior, la 13 mai 1948, Nicolae Ceaușescu a fost numit subsecretar de stat în ministerul Agriculturii,^[12] în Guvernul Petru Groza (4), iar la 18 martie 1950, generalul-maior Ceaușescu a fost numit ministru adjunct la Ministerul Apărării Naționale și Șef al Direcției Superioare Politice a Armatei.^[2] [13]

Ceaușescu în timpul procesului de colectivizare

În funcția de subsecretar de stat în ministerul Agriculturii a activat direct la cooperativizarea forțată a agriculturii și a ordonat reprimarea sau arestarea țăranilor care se împotriveau cooperativizării. În 1952, devine membru alComitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR), la doar câteva luni după eliminarea "facțiunii moscovite" (condusă de Ana Pauker) din conducerea partidului. În 1954, Ceaușescu devine membru deplin al Biroului Politic al PMR, iar ulterior ajunge să ocupe poziția numărul doi în ierarhia PMR.^[14]

În toamna anului 1956, aflându-se la Cluj, Ceaușescu a avut un rol important în reprimarea mișcărilor de simpatie față de revoluția ungară.

Gheorghiu-Dej şi Hruşciov la Aeroportul Băneasa din Bucureşti. Ceauşescu în plan secundar (stânga), iunie 1960

La 4 decembrie 1957, având gradul de general-locotenent de armată (fiind șeful Direcției Superioare Politice a Armatei și adjunct al Ministrului Forțelor Armate), Ceaușescu a condus unitățile militare care au înăbușit răscoala țăranilor din Vadu Roșca (jud. Vrancea) care se împotriveau colectivizăriiforțate. Flancat de două tancuri, Ceaușescu ordonă personal deschiderea focului de pe mitralierele aflate în camioanele care însoțeau tacurile. 9 țărani sunt uciși de gloanțe (Aurel Dimofte, Ionuț Cristea, Ion Arcan, Dumitru Crăciun, Toader Crăciun, Stroie Crăciun, Dumitru Marin, Marin Mihai, Dana Radu) și alți 48 sunt răniți.^{[15][16][17][18][19][20][21][22][23][24]} Varujan Vosganian, politician, economist și scriitor de origine armeană, relatează în cartea sa autobiografică „Cartea șoaptelor” întreaga desfășurare a evenimentelor.

„Tancurile se opriră și odată cu ele și camioanele, care făcură un viraj și se proptiră cu spatele la baricadă, ridicând prelatele și scoțând la iveală, într-adevăr, țevile lungi și perforate ale mitralierelor. Din camioane coborâră câțiva ofițeri în uniformele Securității, iar în fruntea lor același bărbat scund, cu căciula militară și scurtă bleumarin. Ei se opriră în dreptul tancurilor. Atunci unii dintre oameni ieșiră în fața baricadei. Bărbatul mărunțel ridică mâna dreaptă și ei crezură că vrea să le vorbească. Clopotele amuțiră. Oamenii făcură un pas înapoi. Lângă Nițu Stan, Costică Arbănaș căzu în genunchi și-și desfăcu la piept, rupând-o, cămașa. Lângă el, Aurică Dimofte, Stroie Crăciun, și, strângând în mână toporul, Ionică Areaua. Apoi ceilalți veniră unul câte unul. Cocoțată pe cabina mașinii răsturnate, Dana lui Radu rămase încremenită, strângându-și basmaua la piept. Atunci se întâmplară câteva lucruri dintr-odată. Bărbatul acela, Ceaușescu, își lăsă brațul în jos cu o mișcare iute. Clopotul porni să bată din nou, acoperind șuierul gloanțelor, dar rămaseră focul stârnit de țevi și plumbii care umplură aerul. Primul căzu Aurel Dimofte, întâi în genunchi, privindu-și nedumerit palmele lipite de pieptul din care țâșnea sângele și apoi prăvălit, tot cu genunchii îndoiți, pe spate, împins de gloanțele ce continuau să i se îndese în trup. Dana lui Radu fu secerată cu atâta putere, încât țâșni în sus, ca o păpușă de câlți, și rămase câteva clipe în aer, proptită de gloanțe, înainte de a se prăbuși pe capotă, cu brațele desfăcute. Pe Costică Arbănaș, în genunchi, gloanțele îl feriră ca printr-o minune, dar rămase așa, neclintit, cu găvanele golite, într-un plâns pe care nici măcar nu și-l simțea. Nițu Stan se aruncă în țărână și se rostogoli spre margine, dar se întoarse să-l tragă pe Stroie Crăciun, care gemea întruna: „Stane, nu mă lăsa...”, până când sângele îi țâșni pe gură, sufocându-l....

Clopotul continua să bată... Mitralierele răpăiră clopotnița, dar clopotul continua să bată. Tancurile porniră încet, continuând să răpăie și spulberară baricada ca pe un mușuroi, scuturând peste blindajul lor laolaltă scânduri și trupuri. Răniții se târau din calea lor, ca să nu-i strivească șenilele. Mitralierele măturau acum doar clopotnița, se dădea o luptă gigantică între dangătul clopotului și șuierul gloanțelor în care clopotul, chiar dacă turla, cu tencuiala mușcată de gloanțe, sfârtecată și înăbușită în fumul alb al văruielii, rămăsese ca o scurteică zdrențuită, ieșea biruitor. Până când țeava unuia dintre tancuri se ridică încet și slobozi un obuz care ținti chiar în miezul clopotniței. Ionuț Cristea murise cu siguranță mai demult și clopotul luptase singur mai departe. Obuzul ucise și clopotul. Când dangătul tăcu, atunci tăcură și gloanțele. „Nu se mai termina, își aminteau unii, credeam că o să ne omoare pe toți”. „A ținut doar ca la zece minute, spuneau alții, a fost ca o grindină, ca o răpăială de vară.” ”

— Varujan Vosganian ,  Cartea șoaptelor, 2009, pp. 256-272^[25]

18 țărani au fost întemnițați pentru „rebeliune” și „uneltire contra ordinii sociale”, petrecând între 15-25 de ani de închisoare la Gherla șiAiud.^[25]

După datele PMR-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de țărani, dintre care 30.000 finalizate cu sentințe de închisoare.^[26]

Ceaușescu la conducerea României (1965—1989)

Articol principal: Republica Socialistă România.

Întâlnirea președintelui american Richard Nixon și vice președintelui Gerald Ford cu Nicolae Ceaușescu în 1973

Ceauşescu petrecând timp cu Jacques Chirac pe litoralul românesc din Neptun(1975)

Nicolae Ceauşescu și soția sa cu Hirohitoîn timpul unei vizite în Tokyo din 1975

Cuplul prezidențial este primit de cătreElisabeta a II-a la Palatul Buckingham în iunie 1978

Ceauşescu cu Pol Pot, 1978

Ceauşescu este întâmpinat de RegeleJuan Carlos I al Spaniei în Madrid, 1979

La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia funcția de secretar general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist Român la acea vreme, după asimilarea forțată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social Democrat). Una dintre primele acțiuni ale lui Ceaușescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. În același timp, el afirmă că România a devenit o țară socialistă și decide schimbarea numelui oficial al țării dinRepublica Populară Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.). Grupul baronilor (Maurer, Bodnăraș, Stoica), Ion Gheorghe Maurer în primul rând nu a socotit ascensiunea lui Ceaușescu drept periculoasă și a permis încălcarea articolului 13 din statutul abia adoptat la congresul al IX-lea, care interzisese cumulul de funcții și a îngăduit secretarului general al PCR (ambele denumiri au fost adoptate la numitul congres) să ocupe, în 1967, funcția de președinte al Consiliului de Stat. Ceaușescu a lărgit continuu atribuțiile Consiliului, subordonând atât Consiliul Economic, creat în 1967 cât și pe cel al apărării, creat în 1968. Pe nesimțite Consiliul de Stat s-a transformat dintr-un organ onorific într-unul de conducere efectivă, dublând sau preluând din atribuțiile guvernului condus de Maurer. Pe de altă parte, în 1969, la congresul al X-lea, două treimi din membrii Prezidiului Permanent fuseseră promovați după 1965 prin grija lui Ceaușescu. Preluarea puterii era acum desăvârșită ^[27]

A existat o dispută între Ceaușescu și Maurer asupra căilor de dezvoltare a societății românești. Disputa, despre care se știe încă foarte puțin, avea în centru problema ritmului deindustrializare pe care Ceaușescu îl dorea accelerat, cu un accent și mai sporit pe industria grea și pe care primul-ministru Maurer l-ar fi vrut mai măsurat, fără neglijarea industriei bunurilor de consum, în acord cu resursele interne, umane, naturale și tehnologice ale țării. Maurer a pierdut acesta dispută.^[28]. La numai câteva luni de la plenara din noiembrie 1971, care-și însușise pe deplin tezele din iulie, Maurer cu linia sa economică, de orientare relativ liberală, era criticat indirect dar public de secretarul general. El este acuzat de neîncredere în politica partidului și de defetism economic. Maurer avea să fie îndepărtat în martie 1974 după alegerea lui Ceaușescu în funcția de președinte.^[29] Prim-ministru devine Manea Mănescu. La congresul al XI-lea din noiembrie 1974 Maurer își pierde și locul în Comitetul Central.^[30]

Pe de altă parte în aprilie 1972 Ceaușescu anunță că rotirea cadrelor va deveni un principiu de bază al partidului și promisiunea devine realitate: demnitarii statului și activiștii de toate gradele sunt schimbați periodic, în funcție de bunul plac al secretarului general, împiedicând astfel formarea unei baze proprii de putere. În iunie 1973 intră în Comitetul Executiv și Elena Ceaușescu, care avea să devină o a doua putere în stat^[31]

La începutul carierei sale ca șef al statului, Nicolae Ceaușescu s-a bucurat de o oarecare popularitate, adoptând un curs politic independent față de Uniunea Sovietică. În anii ’60, Ceaușescu pune capăt participării active a României în Pactul de la Varșovia, deși formal țara va continua să facă parte din această organizație până la dizolvarea acesteia (1 iulie 1991). Pactul de la Varșovia și NATO au fost părți în Războiul rece pentru mai mult de 35 de ani. La 20 august 1968, Cehoslovacia a fost invadată de către trupele Pactului de la Varșovia, cu excepția României și Iugoslaviei. Prin refuzul său de a permite armatei românesă ia parte la invazia Cehoslovaciei alături de trupe ale țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia și o atitudine de condamnare publică activă a acestui act, Ceaușescu reușește pentru o vreme să atragă atât simpatia compatrioților săi, cât și pe cea a lumii occidentale.

Ştefan Voitec înmânându-i lui Nicolae Ceaușescu sceptrul prezidențial în 1974 ^[32]

La 28 martie 1974, Marea Adunare Națională instituie funcția de președinte al Republicii Socialiste România, iar Nicolae Ceaușescu este ales în unanimitate și devine astfel primul președinte al României. Prin politica sa externă, condusă cu abilitate, a încercat să se elibereze de dominația sovietică, atrăgând simpatia și aprecierile unor mari lideri politici caCharles de Gaulle și Richard Nixon. În realitate, singurul scop era consolidarea puterii dictatoriale. În CAER, la indicația lui, delegațiile române se opun la toate propunerile venite din partea URSS. De exemplu, România este una dintre cele doar două țări comuniste europene care au participat la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De asemenea, România este singura țară din blocul răsăritean, cu excepția URSS, care la acea vreme, întreținea relații diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul și cu R. F. Germania. Un tratat incluzând România pe lista țărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între România și Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială a României de către doi președinți ai Statelor Unite ale Americii (Nixonși Ford).

În ciuda cursului independent în relațiile politice internaționale, introdus încă de Gheorghiu Dej, Ceaușescu se opune cu încăpățânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern. În anii ’80, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziția lui Ceaușescu față de linia sovietică este dictată în principal de rezistența lui față de destalinizare. Securitatea continuă să își mențină controlul draconic asupra mediilor de informare și înăbușă în fașă orice tentativă de liberă exprimare și opoziție internă.

Frig

Temperaturile din case ajung iarna între 5-12 grade în apartamentele celor mai mulți dintre românii care stau la bloc. Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (pag 423) face referire la „obligarea populației la un trai în condiții insuportabile, la temperaturi sub 10 grade C”.

Lipsa apei calde

Apa caldă este livrată din ce în ce mai rar, cam două ore ore zilnic iar adesea la etajele superioare aceasta nu ajungea deloc.

Întreruperea curentului

Lumina începe să fie întreruptă în fiecare zi cel puțin o oră, seara. „Din ianuarie 1982 s-a început limitarea distribuirii energiei electrice către populație; până la căderea regimului comunist în 1989, livrarea curentul electric către populație se oprea de câteva ori pe zi, fără niciun program ori logică aparente și fără anunțarea prealabilă a consumatorilor casnici. Simultan, cetățenii erau îndemnați să economisească energia electrică prin scoaterea din funcțiune pe timpul iernii a frigiderelor, prin neutilizarea mașinilor de spălat și a altor bunuri electrocasnice sau prin nefolosirea ascensoarelor”^[33]. Benzina, deși raționalizată, devine greu de găsit. Consumul de energie pentru populație a scăzut forțat cu 20% în 1979 și 1982, apoi cu 50% în 1983, iar în 1985 cu încă 50% față de anii precedenți.^[34]

Lipsa principalelor bunuri de consum

Articol principal: Republica Socialistă România#Lipsa principalelor bunuri de consum.

În perioada 1981-1989 în magazine nu se găseau în mod curent carne și produse din carne, ouă, lapte și produse lactate, fructe de import, cafea, ciocolată, orez, făină. Oamenii se hrăneau în mod obișnuit cu legume, fructe și pește, toate autohtone.^{[35][36][37][38][39]}„Lipsurile de tot felul, mai ales cele alimentare au devenit acute și cronice din toamna lui 1981”.^[40]

Datoria externă

În ciuda regimului său dictatorial, relativa sa independență față de Moscova are drept rezultat o atitudine binevoitoare (deși departe de a fi dezinteresată sau neprofitabilă) din partea statelor occidentale. Regimul Ceaușescu beneficiază de unele împrumuturi pentru finanțarea programelor sale economice. În anii „Epocii Ceaușescu” se construiesc Metroul din București, Canalul Dunăre-Marea Neagră, zeci de mii de noi blocuri de locuințe. În ultimă instanță, datoria creată a devenit o povară pentru economia românească, între 1971-1982, datoria externă crescând de la 1,2 miliarde $ la aproape 13 miliarde $. În 1982, veniturile comerțului exterior al României au scăzut cu 17% față de anul precedent. Ceaușescu s-a văzut pus în situația de a nu-și putea plăti creditorii occidentali, țara fiind declarată în incapacitate de plată.^[41]

Ceaușescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. În acest scop, o mare parte a producției agricole și industriale a țării ia calea exportului, privând astfel populația până și de cele mai elementare alimente și bunuri de consum. Începând cu anii 1986-1987 se instituie raționalizarea produselor de bază, iar benzina și alimente ca pâinea, uleiul, zahărul, făina, orezul au început să fie distribuite pe bonuri sau cartele.^[42] Bunurile destinate exportului au standarde de calitate ridicată și sunt vândute de obicei în pierdere, la prețuri de dumping. Bunurile destinate consumului intern sunt de calitate inferioară, așa că oamenii de rând sunt bucuroși atunci când pot cumpăra bunuri refuzate la export din motive calitative.

Plata întregii datorii externe, în valoare nominală de 60 de miliarde de lei (10 miliarde dolari), se încheie în primăvara lui 1989^{[necesită citare]}, cu câteva luni înaintea căderii regimului comunist. Ceaușescu urmărea organizarea unui referendum prin care să se introducă în constituția României interdicția de a contracta împrumuturi externe. Pentru a evita deprecierea leului, Ceaușescu a continuat exporturile excesive, acumulând aur în Banca Națională. Se spune totuși că Ceaușescu, ar fi avut de gând să facă leul convertibil încă de prin anii '70, deci cu aproximativ 30 de ani mai devreme față de când acest lucru s-a înfăptuit.^[43]

Politica demografică și sanitară

Stimularea forțată a sporului natural al populației a reprezentat una din prioritățile regimului Ceaușescu. Un element important al acestei politici este reprezentat de abrogarea, în 1966, a decretului din 1957 care permitea avorturile la cerere (la acea dată, avortul nu era permis decât în unele țări comuniste). Prin decretul 770/1966 se permitea avortul terapeutic efectuat în primele trei luni de sarcină numai pe baza unor stricte indicații medicale și doar în cazuri excepționale se accepta sacrificarea fătului și până la șase luni. Acest decret cu putere de lege a fost înăsprit prin Decretul 441 din 26 decembrie 1985, care permitea avorturile doar în cazul femeilor care au depășit vârsta de 42 de ani sau care au dat deja naștere la cel puțin cinci copii. În teorie, mamele a 5 sau mai mulți copii ar fi avut dreptul la privilegii substanțiale. Mamele "eroine" a 10 sau mai mulți copii aveau dreptul să primească gratuit din partea statului un automobil ARO, transportul cu trenul, precum și o vacanță pe an într-o stațiune balneară.

În timp ce sporul populației era încurajat, mii de copii erau abandonați în orfelinate. Se estimează că, la începutul anului 1990, în România orfelinatele „adăposteau" aproximativ 100.000 de copii.^[44] în condiții de trai tragice ^[45] Rata mortalității infantile rămânea cea mai mare din Europa.^[46]

În perioada 1988-1992, mii de copii din toată România au fost infectați cu HIV. În majoritatea cazurilor a fost vorba despre o combinație de nepricepere medicală, indiferență și dotări precare. Parțial cuantificabilă ani mai târziu, „rețeta” exploziei SIDA din România este construită în jurul a două tragedii: injecții cu seringi expirate și microtransfuzii de sânge. ^[45]Regimul Ceaușescu a ignorat problema epidemiei de HIV/SIDA pe motive ideologice, considerând-o specifică societății capitaliste.^{[necesită citare]} În România anilor 1980 nu se practica testarea HIV a donatorilor de sânge și a sângelui pentru transfuzii.^{[necesită citare]} Acest fapt, la care se adaugă folosirea de ace de transfuzie inadecvat sterilizate în orfelinate, a condus România pe locul doi în topul infecțiilor pediatrice cu HIV în Europa (în anul 2004 s-a asigurat medicația și tratamentul pentru 6000 de bolnavi de HIV SIDA).^{[necesită citare]}

Programul de sistematizare rurală

Cu prilejul vizitelor efectuate în 1971 în China și Coreea de Nord, Ceaușescu e fascinat de ideea transformării naționale totale, așa cum era ea prefigurată în programul Partidului Muncitoresc Coreean și deja pusă în aplicare sub egida Revoluției Culturale din China. La scurtă vreme după întoarcerea sa în țară, Ceaușescu începe transformarea sistemului autohton după modelul nord-coreean, influențat fiind de filozofia președintelui Kim Il Sung (Juche). Cărți nord-coreene pe această temă sunt traduse în română și distribuite pe scară largă în țară.

Începând cu 1972, Ceaușescu trece la punerea în aplicare a unui proiect de „sistematizare” a localităților urbane și rurale. Prezentat de către mașina de propagandă ca fiind un pas major pe calea „construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”, programul debutează la sate prin demolări în masă ale gospodăriilor țărănești și strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc^{[necesită citare]}. Demolarea satelor este de fapt o încununare a politicii de industrializare forțată, care a dus la destructurarea societății rurale românești. Apogeul acestui program a fost însă reprezentat de demolarea a numeroase monumente istorice, inclusiv biserici și remodelarea Bucureștiului în stil ceaușist (peste o cincime din centrul capitalei a fost afectată). Casa Poporului (actualmente sediul Parlamentului) este reprezentativă. 400 de arhitecți în frunte cu arhitectul-șef, Anca Petrescu, au proiectat clădirea. Au fost rase de pe fața pământului trei cartiere - Uranus, Antim și parțial Rahova - și 17 biserici. Zilnic, peste 20.000 de muncitori lucrau în trei schimburi. În cinci ani, a răsărit ca din pământ a doua clădire, ca mărime, din lume, după Pentagon, cu un volum de 2.500.000 mc, cu peste 7.000 de încăperi, unele de mărimea unui stadion. Nota de plată a fost de circa 2 miliarde dolari în condițiile în care poporul era confruntat cu frig și grave lipsuri alimentare.^[1] Proteste venite din partea unor organizații neguvernamentale internaționale au jucat un rol important în stăvilirea acestor planuri megalomane și probabil în salvarea a ceea ce a mai rămas din monumentele istorice aflate pe lista neagră a dictatorului.

Fuga lui Pacepa

În 1977, Ion Mihai Pacepa, pe atunci director adjunct al Departamentului de Informații Externe (spionaj) al Securității, părăsește țara și obține azil politic în Statele Unite. Plecarea lui Pacepa dă o grea lovitură regimului comunist, iar încercările lui Ceaușescu de a restructura Securitatea nu reușesc să-i îndepărteze pe toți colaboratorii lui Pacepa și să limiteze pierderile. În cartea sa Red Horizons: Chronicles of a Communist Spy Chief (ISBN 0-89526-570-2) (în românește: Orizonturi roșii: Cronicile unui spion comunist), apărută în1986, Pacepa dezvăluie detalii despre colaborarea regimului Ceaușescu cu organizații teroriste arabe, activitățile intense de spionaj contra industriei americane, precum și planurile bine ticluite de a atrage susținere politică din partea lumii occidentale. După plecarea lui Pacepa, izolarea României pe plan internațional se accentuează, paralel cu o înrăutățire a situației economice. Serviciile străine de informații își intensifică eforturile de infiltrare a Securității, în timp ce controlul lui Ceaușescu asupra aparatului începe să se clatine.^{[necesită citare]}

Învățământul

O atenție specială a fost acordată reorganizării până la dezorganizare a învățământului, aproape toate progresele perioadei precedente fiind anulate. Legea educației din 1978 a introdus principiul drag președintelui al îmbinării învățământului cu producția, alungând practic din școli multe discipline și punând liceele și facultățile sub tutela unor uzine și dându-le planuri de producție. Din punct de vedere practic rezultatele acestei legături dintre învățământ și producție sunt neglijabile, greutățile uzinelor tutelare făcând de cele mai multe ori activitatea productivă a școlilor și facultăților irelevantă pentru economia națională. Învățământul a ajuns o instituție de pe băncile căreia elevii și studenții ies cu o formație intelectuală redusă în multe domenii de activitate. Numărul studenților era în continuă scădere. A fost reintrodusă obligativitatea prezentării unei recomandări din partea UTC pentru intrarea în facultățile de științe sociale. Cadrele didactice au fost epurate începând din anul 1974 când președintele țării a declarat că „nu poate lucra în învățământul superior acela care se sustrage de la activitatea de educare a tinerei generații în spiritul concepției marxist-leniniste, al programului partidului nostru”. De atunci această poziție a fost extinsă la învățământul de toate gradele. Din 1975, admiterea la doctorat nu s-a mai putut face decât cu aprobarea comitetului municipal de partid, această autoritate fiind transferată ulterior unei comisii speciale a Comitetului Central. Clasa conducătoare era hotărâtă să îngăduie accesul la învățământul superior numai persoanelor care i se păreau de încredere și pe care nădăjduia să le poată controla.^[47]

Dărâmarea de biserici și mănăstiri

Nicolae Ceaușescu și soția sa au ordonat dărâmarea de biserici și mănăstiri, între care menționăm:Biserica Văcărești și Mănăstirea Văcărești (1716), Mănăstirea Cotroceni (1679), Mănăstirea Mihai Vodă (1594) sau Biserica Sf. Vineri (1854) pentru a face loc Casei Poporului. În total au fost distruse în București 23 de biserici.^[48] Iată lista lor:

Biserica Sf. Nicolae-Sârbi, începutul secolului XVI, demolată în 1985.

Biserica Crângași (1564) și cimitirul adiacent, distruse în 1986.

Biserica Alba-Postavari (1568), cu picturi murale de Anton Serafim, demolată în martie 1984.

Biserica Sf. Nicolae-Jitnita (1590) din Calea Văcărești, demolată în iulie 1986.

Clădirea Mănăstirii Mihai Vodă, 1591, demolată în 1984.

Biserica Spirea Veche, secolul XVI, reînnoită în secolul XVIII, demolată în aprilie 1984.

Biserica Enei (1611), avariată de o macara în timpul lucrărilor de reconstrucție după cutremurul din 1977 și demolată în primăvara aceluiași an. Acest lăcaș de cult cu un ansamblu important de pictură murală a fost prima victimă a demolărilor regimului ceaușist.

Biserica Sf. Vineri-Hereasca din secolul XVII, demolată în iunie 1987, doar la câțiva ani după renovare. Biserica era împodobită cu picturi de Dumitru Belizarie.

Biserica Sf. Spiridon-Vechi din secolul XVII, demolată în iulie 1987. În timpul demolării a fost furată icoana dăruită bisericii de către Patriarhul Silvestru al Antiohiei la 1748.

Mănăstirea Cotroceni din 1679, cu biserica din 1598, demolată în 1985.

Biserica Olteni, ctitorită în 1696, demolată în iunie 1987. În 1821, în timpul luptelor dintre eteriști și otomani, biserica servise arnăuților drept loc de rezistență și fusese avariată de bombardamente. Între 1863 și 1865 biserica fusese restaurată în stil neogotic. Picturile murale executate de Gheorghe Tattarescu au fost parțial distruse, parțial furate în timpul demolării.

Aripile de nord și de est ale Mănăstirii Antim (1713-1715), demolate în 1984.

Mănăstirea Văcărești (1716-1722), cea mai însemnată mănăstire din București, demolată între 1984 și 1987. Dintr-o suprafață de cca 2.500 m² de frescă datând din timpul edificării au putut fi salvați de către prof. Dan Mohanu și studenții săi de la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu doar cca 140 m². Pictura murală care împodobea paraclisul locului de închinare a voievodului a fost aproape complet distrusă, cu excepția unor fragmente cu icoane sau scene biblice care au fost probabil furate de muncitorii șantierului de demolare.

Biserica Bradu Staicu, 1726, restaurată în 1875 de arhitectul Al. Freiwald, demolată în octombrie 1987. Odată cu biserica a dispărut pilonul mesei altarului, considerat a fi mai vechi decât biserica.

Biserica Mănăstirii Pantelimon, 1750, demolată în 1986.

Biserica Izvor, 1785, demolată în 1984.

Biserica Sf. Troita-Izvor, 1804, descrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea în nuvela Hagi-Tudose, demolată în octombrie 1987. Odată cu demolarea au dispărut numeroase obiecte de cult.

Biserica Gherghiceanu, 1939, demolată în 1984.

Biserica Crângași 2, 1943, demolată în 1982.

Biserica Mărgeanului, 1946, demolată în 1981.

Biserica Doamna Oltea, 1947, demolată în 1986.^[49]

Grație și eforturilor lui Eugen Iordăchescu, inginer în domeniul translatării de clădiri, au fost salvate de la demolare printre altele: Biserica Mihai Vodă, Biserica Schitul Maicilor (1726, din vremea Voievodului Nicolae Mavrocordat), Biserica Sfântul Ilie Rahova (1706, cu picturi de Gheorghe Tattarescu, Palatul Sinodal din incinta Mănăstirii Antim și altele. Eugen Iordăchescu a asigurat translatarea a 12 biserici de interes major, 10 în București și două în afara lui.^[50]Pentru că muncitorii au refuzat să dărâme Biserica Sf. Vineri , autoritățile comuniste au adus pușcăriașii care au dărâmat biserica în iunie 1987.^[48]

Lichidarea instituțiilor culturale

Ceauşescu şi Iliescu, jucându-se cu cercurile, 1976

În ceea ce privește istoriografia propriu-zisă, transferarea sediului ei laAcademia Ștefan Gheorghiu și la Institutul de Istorie al Partidului a lichidat-o practic ca știință. Academia Română a fost lichidată ca instituție de cercetare, toate instituțiile i-au fost luate, noii membri au fost aleși aproape exclusiv din rândul activiștilor culturali de partid, în frunte cu soția președintelui. Foarte prestigiosul Institut de Matematică a fost desființat în 1975, Institutul de Pedagogie a avut aceeași soartă în 1982. Au fost de asemenea desființate numeroase institute tehnice.^[51]

Dictatura și cultul personalității

Afiş propagandistic pe Calea Moşilor (Bucureşti, 1986)

Ceauşescu în vizită la Sibiu, iunie 1967

Adunare Piaţa Palatului August 1968

Începând cu anii ’70, Ceaușescu devine obiectul unui cult al personalității tot mai deșănțat, nemaiîntâlnit în Europa de la moartea lui Stalin.^{[necesită citare]} În acest context, poeții proletcultiști joacă un rol important. Titulatura completă, sub care era adresat de presa vremii, era: „tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, comandant suprem al forțelor armate”. Deseori se adăugau și apelative precum „genialul cârmaci”, „cel mai iubit fiu al poporului român”, „personalitate excepțională a lumii contemporane”, „luptător pentru cauza dreptății și păcii, și socialismului”, „geniul Carpaților”, „marele conducător”. Fostul ucenic de cizmar nu se mai așază doar în rândul „eroilor clasei muncitoare”, ci el începe să se vadă la capătul unui șir lung de principi, regi, voievozi, de unde-și revendică legitimitatea. Activiștii culturali, culturnicii merg până într-acolo încât descoperă în apropierea Scorniceștilor, satul prezidențial, rămășițele primului homo sapiens european, pompos intitulat Australanthropus Olteniensis.^[31]

Consoarta sa, de altfel semi-analfabetă,^{[52][53][54][55]} era „savant de renume mondial” și „mamă iubitoare” a poporului. Cu toate acestea, ea avea dreptul de a semna cu dr.h.c.mult. Elena Ceaușescu, deoarece primise mai multe titluri dr.h.c. de la diverse universități din lume. Deoarece acest titlu se poate acorda pentru merite politice, titlul său dr.h.c.mult. nu era o înșelătorie: prin acordarea acestui titlu i se recunoșteau meritele politice ale soțului ei și se urmăreau avantaje politice și comerciale reale. Astfel acordarea acestor titluri era o monedă de schimb pentru autoritățile anumitor țări, dar titlurile erau cât se poate de reale. Dr.h.c.mult. Nicolae Ceaușescu a primit un doctorat de onoare de la Universitatea din Nisa, pe care îl deține și în prezent.^[56][57]

Cultul personalității lui Ceaușescu își are originea în cel comunist oriental practicat în China și Coreea de Nord de unde a și fost copiat după vizitele efectuate în respectivele țări. El este particularizat și de un complex cultural, care face din familia conducătoare nu numai depozitara înțelepciunii politice, dar și a valorilor culturale și științifice ale umanității. Președintele „scrie” cărți de filosofie, economie politică, istorie, este proclamat drept „mare gânditor al contemporaneității”. Soția sa a devenit membră a Academiei RSR și a multor altor academii, doctor în științe chimice, „savant de renume mondial”, autoare de cărți publicate în toate limbile pământului.^[58] Cultul personalității nu a fost practicat de niciun domnitor, rege sau conducător român din istorie cu excepția legionarilor.^[59] La o ședință de deschidere a Marii Adunări Naționale, Ceaușescu își face apariția purtând sceptrul prezidențial, similar cu cele folosite de monarhi. Astfel de excese îl determină pe pictorul Salvador Dali să-i trimită dictatorului o telegramă de „felicitare”. Cotidianul central al partidului - Scînteia - nesesizând tonul ei vădit ironic, publică textul integral al telegramei^[60].^{[nefuncțională]}

Pentru a evita noi situații de „gen Pacepa”, Ceaușescu numește membri ai propriei familii, în frunte cu Elena, în funcții cheie de conducere.

Statura politică a lui Ceaușescu

Pe parcursul „Epocii Ceaușescu”, România devine al patrulea mare exportator european de armament^{[necesită citare]}. În pofida acestui fapt, se pare că fostul șef de stat se visa laureat al Premiului Nobel pentru Pace. În acest sens, Ceaușescu face mari eforturi pentru a obține statutul de mediator în conflictul israeliano-palestinian (România fiind singura țară în contact oficial cu ambii beligeranți). Mai mult, în anul 1986, el a organizat un referendum pentru aprobarea reducerii cheltuielilor și personalului Armatei Române cu 5%. Acestea nu îl împiedică să oblige liceenii la pregătire militară, sub forma Detașamentelor P.T.A.P., să oblige studentele să facă armata, o zi pe săptămână, în primii 3 ani de facultate și să organizeze pregătirea militară a tuturor oamenilor muncii, sub forma Gărzilor Patriotice. În aceeași perioadă, la inițiativa dictatorului, sunt convocate frecvent mari „adunări populare” pentru susținerea păcii mondiale, la care oamenii sunt obligați să se prezinte.

Principiul „neamestecului în treburile interne” este intens promovat de către dictatorul care dorea ca nimeni din exterior să nu-l acuze pentru dezastrul în care se afundă țara. Pe măsură ce își consolidează puterea, dictatorul devine megaloman, amăgit se pare de propaganda propriului partid: aparatul de propagandă îl prezintă ca măreț personaj istoric, pe linia lui Burebista, a lui Decebal și a marilor domnitori. Majoritatea oamenilor de cultură, obligați de susținătorii regimului, îl proslăvesc pe „Marele Cârmaci”. Ajutat de istorici obedienți, „Mult iubitul și stimatul” își permite să modifice istoria: Mircea cel Bătrân devine „cel Mare”, iar Ioan Vodă cel Cumplit devine „cel Viteaz”. ,,Președintele însuși a scris în repetate rânduri despre trecut, publicând chiar și un volum intitulat ,,Pagini din istoria poporului român"(1983). Numeroși activiști culturali, între ei și unul din frații președintelui, au devenit peste noapte istorici oficiali, preocupați în egală măsură de istoria antică, contemporană, medievală. Obsesia istorică reflectă pe de-o parte criza de legitimitate a regimului; pe de altă parte, ea are și menirea unei diversiuni, căutând să pună în interesul partidului firescul sentiment național. Modul însă foarte elementar în care se pune în practică acest naționalism istoric, caracterul său aniversativ, patriotard, fals euforic sunt de natură de a avea mai degrabă rezultate inverse".^[61]

Ceaușescu patronează un sistem politic de tip comunist, cu partid unic și alegeri falsificate grosolan: P.C.R. câștigă cu 99,7%.^{[necesită citare]} Oamenii se prezintă la alegeri în procent de 99,9% pentru a nu intra în vizorul Securității.^{[necesită citare]} Este clamată o „democrație socialistă” pe care oamenii trebuie să o accepte și să o laude în public.

Prevenirea apariției manifestelor

În martie 1983, Consiliul de Stat a hotărât înregistrarea mașinilor de scris și multiplicat. Posesia și folosirea lor au fost strict reglementate, pentru a preveni utilizarea lor, spune decretul, de către persoane care „reprezintă un pericol pentru ordinea publică ori securitatea statului”, cu alte cuvinte de către cei care ar fi îndrăznit confecționarea de manifeste. O lege similară existase între 1948-1964, dar după aceea stăpânirea și folosirea mașinilor de scris de către particulari fusese liberă. Conform noului decret, aprobările de folosire a mașinilor de scris vor fi date de către Ministerul de Interne care poate „efectua și controlul asupra modului cum acestea sunt folosite”; o fișă cu literele, cifrele și semnele ortografice ale fiecărei mașini urmează a fi depusă la miliție. Astfel se putea identifica locul unde ar fi fost create manifestele. Decretul prevedea, de asemenea, că „închirierea mașinilor de scris ... precum și împrumutarea acestora în afara domiciliului deținătorului sunt interzise.”^[62]

Monitorizarea discuțiilor cu străinii

Legi și decrete speciale au fost adoptate pentru a îngrădi și controla contactele cetățenilor români cu străinii; astfel s-a decretat obligativitatea raportării oricărei convorbiri cu un cetățean străin, iar în 1982 a fost limitat numărul convorbirilor telefonice pe care abonații le puteau avea cu străinătatea. Toate aceste măsuri au îngreunat sensibil contactele cu lumea din afară, ușurând în același timp reprimarea acțiunilor de disidență.^[62]

Sfârșitul lui Ceaușescu

Revoluția din decembrie 1989

Articole principale: Revoluția română din 1989 și Cronologia ultimelor 80 zile ale regimului Ceaușescu.

Fuga soţilor Ceauşescu cu elicopterul de pe acoperişul Comitetului Central, 22 decembrie 1989

Evenimentele sângeroase de la Timișoara și București din decembrie 1989 au culminat cu căderea lui Ceaușescu și a regimului comunist.

Spre exasperarea majorității covârșitoare a românilor, Ceaușescu este confirmat în fruntea PCR pentru un nou termen de cinci ani, la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989. La acest congres Ceaușescu denunță Pactul Molotov-Ribbentrop și cere anularea consecințelor acestuia.

Prima tentativă de organizare a unor proteste ar fi trebuit să se materializeze la Iași, în 14 decembrie 1989, dar manifestația, ce ar fi urmat să se desfășoare în Piața Unirii, este dejucată de autoritățile comuniste.^{[necesită citare]} O tentativă a regimului de a-l evacua pe pastorul reformat maghiar László Tőkés din locuința parohială pe care o ocupa de drept la Timișoara, pe motiv că acesta ar fi fost mutat la o altă parohie, întâmpină rezistență din partea enoriașilor, care înconjoară casa parohială într-o demonstrație de sprijin. Acestora li se alătură și români, iar demonstrația capătă în scurtă vreme un caracter mai larg, de protest împotriva regimului comunist. Trupe ale armatei, miliției și Securității apar la fața locului la 17 decembrie 1989 și deschid focul asupra manifestanților.

La 18 decembrie 1989, Ceaușescu pleacă într-o vizită oficială în Iran, lăsându-i soției sale, Elena, și altor colaboratori apropiați, misiunea de a înăbuși revolta de la Timișoara. Revolta continuă să ia amploare. După revenirea sa în țară, la 20 decembrie 1989, Ceaușescu ține o cuvântare televizată dintr-un studio de televiziune amenajat în incinta clădirii CC al PCR, în care califică evenimentele de la Timișoara drept o încercare din afară de imixtiune în afacerile interne și de subminare a suveranității României. Până la cuvântarea lui Ceaușescu, mediile oficiale de informare evită cu strictețe orice referință la evenimentele care se derulau în Timișoara, singurele surse de informare fiind posturile de radio din afara granițelor țării, precum Radio Europa Liberă și Vocea Americii. O "adunare populară" în sprijinul regimului este organizată pentru ziua următoare, 21 decembrie, în fața sediului CC al PCR, într-un loc care, în urma evenimentelor acelei zile, poartă azi numele de Piața Revoluției.^[63] Demonstrația degenerează în mișcare de răsturnare a regimului. Soții Ceaușescu, surprinși de această turnură a lucrurilor, se dovedesc incapabili de a păstra controlul asupra maselor. Populația capitalei se adună în Piața Revoluției, unde se confruntă cu unități ale miliției și armatei. Din păcate, raportul de forțe înclină în favoarea forțelor de represiune, bine reprezentate numeric și bine înarmate, care până la miezul nopții reușesc să degajeze piața, omorând zeci și arestând sute de protestatari.

Cu toată întreruperea transmisiunii televizate a demonstrației din 21 decembrie, reacția ineptă și neajutorată a lui Ceaușescu nu scapă neobservată de telespectatorii din întreaga țară. Până în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, protestele se răspândiseră deja în toate marile orașe ale României. Moartea în condiții suspecte a ministrului apărării, generalul Vasile Milea, este anunțată în 22 decembrie de către posturile naționale de radio și televiziune. Imediat după acest anunț, o ședință extraordinară a comitetului politic executiv al PCR are loc, sub conducerea lui Ceaușescu, care cu acest prilej anunță că preia comanda armatei. Ceaușescu mai face o încercare disperată de a se adresa mulțimii adunate în fața sediului CC, dar fără succes. Protestatarii forțează ușile și pătrund în sediul CC, iar soților Ceaușescu nu le rămâne decât opțiunea de a fugi cu un elicopter care îi aștepta pe acoperișul clădirii CC.

Procesul și execuția

Articol principal: Procesul și execuția soților Ceaușescu.

Deshumarea

Nicolae Ceaușescu și soția sa, Elena Ceaușescu, au fost deshumați pe 21 iulie 2010 pentru prelevarea de probe ADN, după 21 de ani, la cererea fiului lor Valentin Ceaușescu și a ginerelui Mircea Oprean, pentru a stabili dacă ei au fost sau nu înmormântați acolo.^[64][65][66] Probele ADN au demonstrat că, într-adevăr, soții Ceaușescu au fost înmormântați la Cimitirul Ghencea din București.^[67]

Ceaușescu în conștiința populară

Ceauşescu vânător, 1976

Potrivit unui sondaj CURS realizat în 2009, 31% dintre cei chestionați sunt de părere că în manualul de istorie Nicolae Ceaușescu ar trebui prezentat ca un om care a făcut României mai mult bine, 13% că a făcut mai mult rău, iar 52% ca un om care a făcut bine și rău în mod egal. Cei mai mulți care consideră că Ceaușescu a făcut mai mult bine sunt persoane de peste 56 de ani.^[68] În emisiunea „Tănase și Dinescu”, Stelian Tănase arătă că, întrebați de ce regretă epoca Ceaușescu, nostalgicii lui Ceaușescu de vârstă înaintată invocă în primul rând faptul că erau tineri. Adrian Cioroianu a afirmat și el același lucru pe 7 august 2011 la postul Realitatea TV: oamenii care au nostalgia lui Ceaușescu au, de fapt, nostalgia propriei tinereți. Printre locuitorii din mediul rural, doar 9% consideră că Ceaușescu ar fi făcut României mai mult rău decât bine. ^[68] Un studiu al opiniei publice executat de Marsh Copsey and Associates și Biroul de Cercetari Sociale arată că majoritatea românilor spun că regretă epoca Ceaușescu și nu sunt de acord cu faptul că soții Ceaușescu au fost executați. Totuși răsturnarea vechiului regim este considerată a fi fost în folosul țării de 40,3%, față de 35,7% care consideră că a fost în dauna țării și de 24% care au spus că nu știu. Mai mult, 60,2% nu ar prefera ca România să revină la rânduieleile din vremea lui Ceaușescu față de 22,3% care ar prefera acest lucru, 17,5% spunând că nu știu sau nu răspund. ^[69]Sondajele s-au făcut numai pe românii aflați pe teritoriul României, deci fără cele 2,1 milioane de români care muncesc în străinătate.^[70]

„Conturile secrete” ale lui Ceaușescu

În primele zile ale revoluției din decembrie 1989 s-a vorbit mult despre conturile secrete ale lui Nicolae Ceușescu. La procesul din 25 decembrie 1989, membrii Tribunalului Militar Excepțional au pus întrebări legate de acești bani, dar ambii soți Ceaușescu au declarat că nu au nici un dolar pe conturi în bănci străine. Deși acuzația de delapidare a banilor statului român nu a fost inclusă între capetele de acuzare (care erau 4 la număr)^[71], totuși, în comunicatul care a fost difuzat de Televizune și radio, și a doua zi de presa scrisă, s-a adăugat un al cincilea punct cu următorul conținut: „Încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari, depuse în bănci străine;”^[72].

În 1990 un grup de experți canadieni angajați de Guvernul României pentru a da de urma banilor lui Ceaușescu, a propus arestarea luiDan Voiculescu, dar investigațiile lor au fost oprite în mod nejustificat.^[73][74],^[75]

Parlamentul însă a adoptat, în data de 14 octombrie 2008, raportul Comisiei parlamentare de anchetă pentru investigări si clarificări referitoare la conturile lui Nicolae Ceaușescu, concluzia finală fiind ca fostul șef de stat nu a avut conturi sau averi depozitate in străinătate.

„În doi ani de activitate, am invitat diferite persoane care au făcut parte din sistemul de stat de atunci, oameni din BCRE, jurnaliști care s-au ocupat de acest subiect. De altfel, tot raportul cuprinde mărturiile acestor persoane. Concluziile sunt bazate pe aceste mărturii. Concluzia comună a tuturor celor audiați a fost că Nicolae Ceaușescu nu a avut conturi în afara țării”, a declarat președintele comisiei de anchetă, senatorul Sabin Cutaș, agenției Mediafax.^[76]

Altele

Nicolae Ceauşescu cu soţia şi părinţii (1968)

Ceauşescu jucând biliard, 1976

Ceaușescu a avut 3 copii: un fiu, Valentin Ceaușescu (n. 1947), specialist în fizică și care nu a deținut funcții politice, o fiică, Zoia Ceaușescu, matematician (n. 1 martie 1949, d. 20 noiembrie 2006) și un fiu mai tînăr, Nicu Ceaușescu(n. 1 septembrie 1951, d. 25 septembrie 1996), care s-a implicat direct în politică. Însă singurul nepot de sânge al lui Ceaușescu avea să se afle abia după aproximativ 20 de ani, acesta fiind fiul lui Valentin Ceaușescu, născut în 1981.^[77]

Salariul oficial al lui Ceaușescu era de 18.000 lei (aproximativ 1.200 dolari la cursul oficial de schimb din 1989, având o medie de 14,92 lei, echivalent al salariului mediu din SUA în acea perioadă).^{[necesită citare]} Din această sumă, Ceaușescu depunea 5000 lei la CEC in fiecare lună, în contul copiilor săi.^{[necesită citare]} Au existat zvonuri că deținea conturi secrete în străinăitate, dar urma acestora nu a putut fi descoperită.

Garda personală a lui Ceaușescu consta din numai 40 de membri, responsabili pentru protecția întregii sale familii, precum și a locuințelor acestora^{[necesită citare]}. Șeful gărzii, colonelul Dumitru Burlan, afirmă că întreaga gardă era dotată cu numai două arme automate (dotare insuficientă pentru o apărare serioasă). Colonelul Burlan susține că Ceaușescu se credea iubit de popor și nu simțea nevoia protecției. De fapt pe Ceaușescu îl apăra tot regimul său și întreaga Securitate și nu avea nevoie de o gardă de corp prea puternică. Departamentul Securității Statului a avut 8.474 de oameni, iar Trupele de Securitate, comandate de generalul Ghiță, erau de aproximativ 15.000.^[78]

Într-un articol recent, se afirmă că Ceaușescu ar fi fost implicat în închisoare într-un caz de homosexualitate, care s-ar fi consumat între el și un alt deținut numit Marcovici. Cazul a fost prelucrat de Chivu Stoica, care a acționat la indicațiile lui Gheorghe Gheorgiu-Dej în sensul prevenirii unor întămplări similare.^[79]

Fraze ca: în epoca de aur, pe vremea lui nea Nicu, pe vremea răposatului și pe vremea împușcatului sunt folosite colocvial și în mod ironic, acestea referindu-se la perioada comunistă în care a fost președinte Nicolae Ceaușescu.

"Erau foarte apropiați, se țineau de mână. Ceaușescu nu ieșea din cuvântul ei, dar și tovarășa se interesa mult de el, dacă a mâncat, dacă are tot ce-i trebuie, dacă e mulțumit. Luau masa în curte și se simțea bine împreună. Lui îi plăcea mult muzica Ioanei Radu și a Miei Braia și, după ce mâncau, el cântă, jucau table și ea îl mai fura. Zicea tovarășul: «Iar m-ai furat, nu mai joc.» «Hai, Nicule, că nu te mai fur...» Și uite-așa se distrau ei în familie" - spune Suzana Andreias, șefa personalului la reședința de la Snagov a familiei Ceaușescu timp de aproape trei decenii. Lui Ceaușescu îi plăceau șahul, biliardul și voleiul. După versurile pe care le recita pe la congrese, se pare că citea literatura română, și în primul rând poezia lui Eminescu. La mâncare nu era pretențios și avea gusturi rustice. Filmele le-a descoperit pe la 35 de ani. Era mare fan Kojak și se uita cu plăcere la filme polițiste americane. Toate reședințele lui erau dotate cu o sală specială de proiecție. După 1955, s-a apucat de vânătoare, mai întâi invitat de șefii locali de partid, pe care îi controla la vremea aceea în calitatea lui de membru al Biroului Politic al CC. Din 1968, cuvântările sale au început să fie tipărite. S-a ajuns la Ceaușescu în 33 de volume. În ultimii 10 ani din viață, a suferit de diabet. Odată cu înaintarea în vârstă, a devenit tot mai fricos. Din 1972, nu mai purta niciun articol de îmbrăcăminte mai mult de o zi. Direcția a V-a a Securității a înființat ateliere de croitorie care produceau numai pentru el: îmbrăcăminte de birou, șepci Lenin, jachete Mao, paltoane de stofă englezească, hanorace vătuite, în stil sovietic, costume de vânătoare în stil german. Era pedant și obsedat de punctualitate. În fiecare dimineață, la 8 fix, coloana de mașini îl ducea la birou. Lua masa de prânz la ora 13 fix. Folosea gel de duș Badedas și se rădea cu Gillette. Îi plăceau Galbena de Odobești și șampania roze.^[1]

Decorații

În 1988, Nicolae Ceaușescu a primit Ordinul Karl Marx. ^[80]

Imagini

• 

  Demolarea (în locul restaurării) Bisericii Ienei (sec. XVIII) în urma avariilor cauzate decutremurul din 1977
 
• 

  Programul televiziunii pentru 25 decembrie 1989, publicat înainte de căderea lui Ceaușescu. Simbolul C indică emisiunile transmise color; restul emisiunilor erau alb-negru.
 
• 

  Nicolae Ceauşescu şi Suleyman Demirel

Vezi și

• Lista șefilor de stat ai României după timpul trăit după exercitarea funcției
• Lista șefilor de stat ai României după durata mandatului
• Lista șefilor de stat ai României după longevitate
• Lista șefilor de stat ai României după data nașterii
• Lista șefilor de stat ai României după data decesului
• Lista șefilor de stat ai României după vârsta la preluarea funcției
• Lista șefilor de stat ai României în viață
• Familia Ceaușescu

Bibliografie

• Vlad Georgescu-Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992
• http://www.natgeo.ro/istorie/personalitati-si-evenimente/8435-viata-lui-nicolae-ceausescu?showall=1
• Edward Behr, Kiss the Hand you Cannot Bite ("Sărută mâna pe care nu o poți mușca"), ISBN 0-679-40128-8
• Dumitru Burlan, Dupa 14 ani - Sosia lui Ceaușescu se destăinuie, Editura Ergorom, 2003.
• Dennis Deletant, Ceaușescu și Securitatea: Constrângere și disidență in România anilor 1965-1989, Editura Humanitas 1998, ISBN 973-28-0882-9
• Johanna Granville, "Dej-a-Vu: Early Roots of Romania's Independence," East European Quarterly, vol. XLII, no. 4 (Winter 2008), pp. 365–404.
• Marian Oprea, "Au trecut 15 ani - Conspirația Securității" în Lumea Magazin nr.10, 2004 [1]
• Viorel Patrichi, Eu am fost sosia lui Nicolae Ceaușescu, Lumea Magazin nr.12, 2001 [2]
• Stevens W. Sowards, Twenty-Five Lectures on Modern Balkan History (The Balkans in the Age of Nationalism) ("Douăzeci și cinci de conferințe despre istoria modernă a Balcanilor), [3] 1996, în special Lecture 24: The failure of Balkan Communism and the causes of the Revolutions of 1989 ("Conferința 24: Eșecul comunismului balcanic și cauzele revoluțiilor din 1989") (în engleză)[4]
• John Sweeney, The Life and Evil Times of Nicolae Ceaușescu ("Viața și timpurile răului ale lui Nicolae Ceaușescu"), ISBN 0-09-174672-8
• Filip Teodorescu, et al., Stenograma ședinței de audiere din 14 decembrie 1994

 Nicolae Ceauşescu le da lectii multora !

sursa 

15 

Ar fi 

Cu 

„

tags: Tezaurului românesc

De două 

După e.

tags: Lina Ciobanu, Nicu Ceausescu, Tudor Postelnicu

Fostul 

Despre 

Pentru 

Fostul 

Marţi,

Citit John plan 

Acum, 

În