Rezistenţa anticomunista continuă

Ultimul supravieţuitor al grupului de rezistenţă anticomunistă din Făgăraş a încetat din viaţă

02.11.2012

Cristina Boiangiu

Ion Ilioi, ultimul supravieţuitor al grupului de rezistenţă armată anticomunistă de pe versantul nordic al Munţilor Fagarasului, a decedat după o lungă suferinţă cauzată de anii de tortură şi detenţie la care a fost supus înainte de 1989, informează Realitatea TV.

Ilioi s-a alăturat grupului de luptători anticomunişti, Vulturul Carpaţilor, în ultima clasa de liceu, în 1948. El a povestit despre problemele pe care le-a avut cu comuniştii şi cum a fost nevoit să trăiască, alături de colegii săi.

"Aveam colegi care s-au ataşat fără să cârtească ideilor comunismului. Aceştia erau elevii cei mai slabi din clasă şi cu un comportament îndoielnic. Am refuzat să intru în rândurile UAER - organizaţia de tineret comunist. Acest lucru m-a făcut să fiu pus pe lista neagră a securităţii, pe care au completat-o toţi colegii mei din organizaţie. Noi am renunţat la familii, la viaţa liniştită de acasă, la plăcerile vârstei adolescentine pentru a înfrunta cu arma în mâna trupele armatei şi ale securităţii care voiau să impună o dictatură comunistă cu minciună şi asuprire. Situaţia s-a înrăutăţit începând cu 1950, odată cu declanşarea războiului din Coreea. Comunismul şi bolşevismul puneau tot mai mult stăpânire pe întreaga lume. Ajunsesem să mă urăsc pentru că trăiam. Îi rugam să mă omoare pentru a-mi opri chinurile", povestea Ion Ilioi.

În 1958, Ilioi a fost judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, iar apoi a fost încarcerat la Aiud unde a suportat regimul dur din închisoare. Timp de zece ani nu a reuşit să comunice cu familia şi şi-a pierdut parţial vederea. A fost eliberat abia în 1964, la vârsta de 34 de ani.

http://epochtimes-romania.com

Supravieţuitorii Rezistenţei anticomuniste româneşti continuă lupta

Vineri, 1 noiembrie, la sediul administraţiei publice din capitala judeţului Argeş se deschide cu două ore înainte de prânz ediţia jubiliară, a zecea, a Simpozionului internaţional dedicat sinistrei reeducări prin tortură, cunoscută în lumea întreagă prin sintagma Experimentul Piteşti. Din păcate, încă mai sunt printre noi semeni care preferă să-şi ofere posibilitatea de a putea spune că nu ştiu ce se ascunde în spatele formulării banale, dacă e s-o punem faţă în faţă cu Gulagul sovietic, cu Auschwitz, Birkenau, Majdanpek, cu revoluţia culturală chineză sau cu câmpiile morţii lui Pol Pot. Şi totuşi, despre ceea ce s-a întâmplat la Piteşti între 1949 şi 1952, Alexandr Soljeniţîn spunea că a fost cea mai mare barbarie a lumii contemporane.
Martirii supravieţuitori ai Rezistenţei anticomuniste, ai reeducării prin tortură de acum 60 ani, oameni cărora neputinţele amurgului vieţii grevate pe sechelele căpătate prin puşcăriile, lagărele de exterminare şi prin “raiul dejisto-ceauşist”, vin de zece ani să dea mărturie despre ceea ce au pătimit ca fii ai acestui popor care au refuzat să-şi lepede identitatea naţională şi să se închine “tătucului” Stalin de la Kremlin, acest bici al lui Dumnezeu din vremurile moderne. El visa să comunizeze România în 3 ani, iar dacă n-a reuşit nici după 40 este pentru că au existat nişte oameni care i s-au împotrivit aici, cu arma în mână, cu puterea spiritului, fiecare după posibilităţi şi nu s-au lăsat pervertiţi de cozile sale de topor. Stalin şi ai lui ne-au falsificat într-atât istoria încât au ajuns şi ei să creadă în făcătură, uitând că marele adevăr al dăinuirii acestui neam stă în înţelepciunea strămoşească potrivit căreia apa trece, pietrele rămân…
Istoria unei puşcării cumplite
Potrivit documentelor, Penitenciarul din Piteşti a fost pus în funcţiune prin 1900, într-o clădire construită din cărămidă, care avea iniţial 4 sau 5 camere de recluziune şi o capacitate de 60-70 locuri. Prin 1930 s-a pus problema extinderii spaţiului devenit neîncăpător, dar abia în 1941 s-a finalizat construcţia ansamblului care ajunsese la 96 încăperi, din beton şi cărămidă. La momentul respectiv era pe modelul celor americane de la San Quentin şi Sing-Sing, dar cel mai mult semăna cu cel de la Collins-Bay, provincia Ontario (Canada). După 1948, ansamblul penitenciar din Piteşti a fost transformat în închisoare de tip N.K.V.D.-stalinist, cu rol de exterminare pentru adversarii regimului comunist. De altfel, până în 1989, pe harta României au apărut peste 100 astfel de puşcării. Cea din Piteşti, situată în afara oraşului în 1949, era situată la 500 m de sediul Regiunii de Securitate, la vreo 300 m de halta Piteşti Nord, avea o suprafaţă de 25.000 mp, cu un perimetru de 1.064 m împrejmuit cu ziduri de cărămidă înalte de 2,5 m. Clădirea în formă de T avea demisol, subsol, parter şi două etaje, precum şi 5 curţi pentru plimbarea încarceraţilor.
La început, puşcăria din Piteşti a găzduit deţinuţi preventiv de drept comun, cărora din 1942 au început să li se adauge şi deţinuţi politici legionari participanţi la rebeliunea împotriva lui Antonescu, şeful statului, al căror număr nu depăşea 60-70. După 23 august 1944, numărul total al puşcăriaşilor a ajuns la circa 800, din care aproape un sfert au fost, la început, deţinuţi politici, iar grosul era dat de membrii partidelor istorice (ţărănişti şi liberali). Directorii sau comandanţii săi până în anul desfiinţării au fost: Vasile Stănescu (1944-1949); lt. maj. Alexandru Dumitrescu (1949-1951); lt. maj. Anton Kovacs (1951-1953); lt. Victor Savu (1953-1954); cpt. Petre Mîndreş (1954-1956); mr. Ştefan Ivaşcu (1956-1958); mr. Sebastian Cîrstoiu (1958-1961); mr. Mihai Toma (1961-1977).
“Omul, cel mai preţios capital”
Acesta era unul dintre principiile de bază promovate în Constituţia de la 1948, preluat de către făcătorii ei comunişti din tezele demagogice ale lui Stalin. Dictatura bolşevică instaurată în România în baza Pactului Stalin-Churchill, cu forţa Armatei Roşii prin fraudarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946 şi abolirea monarhiei de la 30 noiembrie 1947, a avut drept poruncă supremă deviza “Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!”. Consecinţa logică era aceea că că “oricine ni se împotriveşte trebuie să dispară!”
Constituţia RPR din 1948 a fost un model de cinism de-a dreptul cutremurător, pentru că principiile stipulate în ea au rămas literă moartă. iată câteva exemple: nimeni nu poate fi reţinut ca să execute o pedeapsă decât în baza unei hotărâri judecătoreşti (art. 30); secretul corespondenţei este garantat şi el se suspendă numai în caz de instrucţie penală, sub stare de asediu sau în caz de mobilizare (art. 33); dreptul de apărare în faţa tuturor instanţelor este garantat (art. 92).
Să ne oprim deocamdată aici, nu înainte de a nota faptul că sute de mii de adversari bănuiţi ai comunismului au fost aruncaţi în puşcării fără mandate de arestare şi au fost supuşi recluziunii şi torturilor fără a fi judecaţi şi condamnaţi chiar şi timp de 7-8 ani la rând; zeci de mii de români au fost arestaţi şi condamnaţi pe baza corespondenţei violate de către securişti; apărarea celor arestaţi, la judecată era asiguraţi de către avocaţi numiţi din oficiu, care nu cunoşteau dosarele, erau terorizaţi şi de cele mai multe ori se comportau ca nişte procurori. Pentru a înţelege mai bine situaţia, amintiţi-vă de procesul soţilor Ceauşescu, de apărarea acestora şi de sentinţa pe care o avea în plic de la început judecătorul, care mai apoi s-a sinucis. Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost scutiţi de reeducarea prin tortură aplicată adversarilor politici, dar au putut realiza în faţa plutonului de execuţie de la Târgovişte cât de preţios era capitalul pe care-l reprezentau ei în ochii celor care aveau minţile rătăcite de pustietoarea poftă a puterii supreme şi care aveau o nevoie disperată de a le închide gurile cu gloanţe şi pământ!…
Dintr-o dictatură în alta
Destinul poporului român a făcut ca timp de mai bine de un veac să trăiască sub semnul loviturilor de stat şi, din prima jumătate a secolului trecut să aibă ca formă de guvernare dictatura. Februarie 1866 – domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care realizase prin dubla alegere de la Iaşi şi Bucureşti, din ianuarie 1859, Unirea Principatelor Române, este silit să abdice în urma unei lovituri de palat. La 10 mai 1866 urcă pe tron Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, care va aduce ţării independenţa după războiul ruso-româno-turc din 1877-1878. La moartea sa, în 10 octombrie 1914, îi urmează regele Ferdinand I, nepotul său, care va realiza în urma primului război mondial România Mare. Răpus de cancer în 1927, acestuia îi succede nepotul, Mihai I, al cărui tată, Carol, renunţase la domnie şi trăia o telenovelă cu Elena Lupescu, prin Europa, ascunzându-se sub numele de Carol Caraiman. Cum noul suveran era copil, s-a instituit un Consiliu de Regenţă, înlocuit în 1930 de tatăl său, readus în ţară de liderul ţărănist Iuliu Maniu. Februarie 1938 – Carol al II-lea desfiinţează partidele politice istorice, impune Frontul Renaşterii Naţionale şi dictatura regală. În 1940 începe sfâşierea României Mari: Uniunea Sovietică ne ia prin ultimatum, în vară, Basarabia şi Bucovina (act samavolnic aprobat de comuniştii români), Ungaria primeşte în 30 august, de la Hitler şi Mussolini, nordul Transilvaniei, prin Diktatul de la Viena, iar Bulgaria – sudul Dobrogei. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea abdică în favoarea fiului său, Mihai I, iar generalul Ion Antonescu instaurează alături de Horia Sima dictatura militaro-fascistă, care va duce la rebeliunea legionară din 1941.
“Vă ordon: treceţi Prutul!” Aşa a sunat ordinul dat de generalul Antonescu la 22 iunie 1941 Armatei Române, consfinţind intrarea în cel de-al doilea război mondial. Soldaţii noştri au plecat să moară în stepele ruseşti pentru recuperarea Basarabiei şi Bucovinei. La 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai şi dictatura sa ia sfârşit. România trece în tabăra antihitleristă şi este ocupată de trupele sovietice, conform înţelegerii dintre Stalin şi Churchill de la Moscova, consfinţită de aprobarea lui Roosvelt de la Ialta. Guvernele generalilor Sănătescu şi Rădescu, în care se infiltraseră şi comunişti ca Lucreţiu Pătrăşcanu, se succed cu repeziciune, fiind înlocuite la 6 martie 1945 de cel condus de dr. Petru Groza, impus de înaltul comisar sovietic de la Bucureşti, Vîşinschi. Alegerile de la 19 noiembrie 1946 sunt furate de comuniştii supuşi Moscovei, care îşi legitimează “pe cale democratică” guvernul. La 30 decembrie 1947, regele Mihai este silit să abdice de către Petru Groza şi Gheorghiu-Dej, care proclamă Republica Populară Română şi, implicit, dictatura proletariatului. Aşa a început războiul comuniştilor împotriva propriului popor, ale cărui efecte se mai resimt şi acum, în mileniul trei.
Duşmanii poporului, la reeducare
Cei care au îndrăznit să se împotrivească dictaturii comuniste pe orice cale sau doar au fost bănuiţi, au fost aruncaţi în puşcării. În numele internaţionalismului proletar s-a impus renunţarea la identitatea naţională, iar elitele naţiunii noastre au fost aruncate în spatele gratiilor pentru a fi exterminate. Bilanţul tragic însumează peste 1.000.000 întemniţaţi, din care o treime nu s-au mai întors acasă, mare parte dispăruţi fără urmă, pierderi comparabile cu cele din războiul mondial.
Dintre toate popoarele europene cotropite de sovietici, numai românii s-au împotrivit comunismului şi cu arma în mână. În munţii Argeşului au fost grupările fraţilor Arnăuţoiu, a fostului colonel Arsenescu şi a avocatului Dumitru Apostol de pe Valea Topologului. Rezistenţa armată anticomunistă s-a manifestat în toată ţara până prin 1958, când s-a încheiat un deceniu de moarte şi sânge. Anticomuniştii au fost declaraţi duşmani ai poporului, aruncaţi în temniţe şi supuşi exterminării prin minele de plumb, uraniu sau la Canalul Morţii, dintre Dunăre şi Marea Neagră, ordonat de Stalin lui Dej. Dincolo de înfometare, însetare, lipsa tratamentului medical, bătăi şi torturi sistematice, deţinuţii politici au fost supuşi şi reeducării. Metoda sovietică urmărea anihilarea personalităţii umane, transformarea omului în robot îndoctrinat cu precepte comuniste, executant al ordinelor şi reeducator pentru semeni. Etapele erau de-a dreptul satanice: câştigarea încrederii victimei şi provocarea unor confesiuni; bătăi şi torturi pentru intimidare; demascarea exterioară prin mărturisirea completă, cu scopul incriminării cunoscuţilor; demascarea interioară, care urmărea autoconvingerea că era un nenorocit prefăcut; blasfemierea lui Dumnezeu, inventarea unor păcate de moarte etc.
Reeducarea a început prin instruirea fostului legionar Eugen Ţurcanu la Suceava, de către agentul NKVD Alexandr Nikolski, adjunct al ministrului de Interne. Transferat la Piteşti, acesta şi-a început activitatea la 6 decembrie 1949, în ziua de Sf. Nicolae, cu o echipă de 9 torţionari. Din vara lui 1950, acţiunea a fost extinsă în puşcăriile de la Gherla şi Tg. Ocna şi în lagărele de la Canalul Morţii. Potrivit documentelor la care s-a dat acces, în reeducarea prin tortură au fost angrenaţi circa 1.000 deţinuţi anticomunişti, din care vreo 700 s-au ales cu infirmităţi grave ori cu minţile definitiv rătăcite, iar cel puţin 50 tineri au fost ucişi, Dumnezeu să-i odihnească alături de cei drepţi! Cu cinismul care îi caracteriza, comuniştii au căutat să evite un scandal internaţional, condamnând la moarte pe Eugen Ţurcanu şi 21 camarazi torţionari. Un simulacru de dreptate făcut cu scopul acoperirii adevăraţilor vinovaţi…
“Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi!”
Cuvintele spusă cu limbă de moarte în puşcărie de Romulus Vulcănescu slujesc drept deviză camarazilor de suferinţă şi simpozionului de la Piteşti. Numărul supravieţuitorilor care pot da mărturie despre acele vremuri cumplite se răreşte de la an la an, fapt dovedit şi vineri, 1 octombrie. Prof. univ. dr. ing. Ilie Popa, preşedintele filialei “Memoria” – Argeş, Aristide Ionescu, Sergiu Rizescu şi George Păun-Ulmu menţin aprinsă flacăra amintirii prin aceste simpozioane, pentru ca atrocităţile trecutului să nu se repete. Acum lumea sţie ce a însemnat Experimentul Piteşti, iar cine a asistat măcar la un simpozoin, nu va putea uita niciodată. Oameni ca Cicerone Ioaniţoiu sau Dennis Deletant au deschis ochii lumii asupra acelor fapte cumplite, ca să nu mai pomenim de cărţile cu comunicările de la simpozion, apărute după fiecare ediţie.
Au apărut numeroase filme documentare, prezentate de televiziuni din ţară şi străinătate şi lucrări de diplomă pe această temă, tot mai atractivă şi pentru liceeni. “Reeducarea prin tortură” (Andreea Deaconu), “Panta rhei” (Andreea Maria”, “Comunismul în România” (Loredana Iova” – toate eleve la Colegiul “Ion C. Brătianu” din Piteşti – sau “Virgil Ierunca şi Fenomenul Piteşti” (Alexandra Văcărel, Colegiul Naţional “Vlaicu Vodă” din Curtea de Argeş) sunt numai câteva exemple. Sunt semne bune, dacă ştafeta începe să fie preluată de tânăra generaţie. Din păcate, încă o dată, politicienii de azi s-au ţinut departe de acest simpozion, uitând că au datoria să-şi asume şi trecutul care le-a oferit privilegiile prezentului…   Eva ADAM

Posted in actualitate cu etichete detinuti politici, miscarea anticomunista on octombrie 30, 2010 by argesuldenord

http://epochtimes-romania.com

La 25 iunie 1949 prin sentinţa nr. 1091 a Tribunalului Militar Timişoara (Procesul partizanilor anticomunişti din Banat) :

-Spiru Blănaru, Petru Domăşneanu, Ion Tănase, Petre Puşchiţă zis Mutaşcu, Romulus Mariţescu zis Fert la moarte prin împuşcare; 

-Aurel Vernichescu, muncă silnică pe viaţă; Gheorghe Popovici; Teodor Ungureanu, 20 de ani muncă silnică; Gheorghe Smultea, 20 de ani muncă silnică; Nicolae Ghimboaşă zis Micluţ, 20 de ani muncă silnică; Petre Puşchiţă zis Liber, 15 ani muncă silnică; Gheorghe Luminosu, 10 ani închisoare corecţională. 

Cei condamnaţi la moarte au fost executaţi, dar aceeaşi soartă aveau să o aibă şi cei condamnaţi la detenţie, asasinaţi chiar împotriva prevederilor justiţiei comuniste.

Pentru a da o lecţie celor care se opuseseră sau care ar mai fi îndrăznit să se opună regimului comunist, autorităţile de la Bucureşti au decis organizarea unui proces exemplar la Timişoara. Problema a fost dezbătută atât la vârful conducerii Ministerului de Interne, Securităţii şi Ministerului Justiţiei, cât şi în Secretariatul CC al PCR. O anchetă deosebit de dură a avut loc la Timişoara, sub conducerea lui Alexandru Nicolschi, subdirector al Direcţiei Generale a Securităţi, tortura fiind folosită fără menajamente. În lotul trimit în instanţă au fost reuniţi 12 lideri şi partizani importanţi din formaţiunile distruse în iarna-primăvara anului 1949: Spiru Blănaru, Petru Domăşneanu, Aurel Vernichescu, Ion Tănase, Gheorghe Popovici, Teodor Ungureanu, Gheorghe Smultea, Petre Puşchiţă zis Liber, Petre Puşchiţă zis Mutaşcu, Nicolae Ghimboaşă zis Micluţ, Romulus Mariţescu zis Fert şi Gheorghe Luminosu, cei mai mulţi dintre aceştia necunoscându-se dintre ei. 

Procesul s-a desfăşurat la Tribunalul Militar Timişoara între 21-25 iunie 1949. Autorităţile au regizat o largă campanie propagandistică, care a inclus manifestaţii numeroase în oraşele şi satele Banatului, redarea procesului în ziare din toată România, exprimarea “mâniei poporului” prin telegrame având un conţinut asemănător, în care se cerea condamnarea la moarte a partizanilor. 

De asemenea, împotriva familiilor celor implicaţi în rezistenţă au fost luate măsuri de o duritate rar întâlnită, mergând de la izolarea socială şi confiscarea averii până la deportarea în Dobrogea.

sursa: Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei