Foametea şi deportările din Basarabia
De Ion Ţurcanu
Reocuparea sovietică a Basarabiei în anul 1944 a readus în ţinut deja cunoscutul pentru localnici regim antinaţional de teroare şi de jaf. Urmarea imediată cea mai gravă a acestei fatale schimbări a fost o foamete înspăimântătoare, aşa cum nu avusese loc în ţinut niciodată.
Conducerea de partid a judeţului Bălţi Constata, în prima decadă a lunii iunie 1946, că în toate raioanele şi satele judeţului foarte multă lume nu avea nici un fel de hrană, din care cauză se alimenta cu borhot şi lobodă, şi mulţi copii, rămaşi fără părinţi, umblau din casă în casă, din sat în sat, cerşind şi hrănindu-se cu buruieni. "Anul acesta, raporta la centru conducerea de partid a judeţului Cahul la 4 decembrie 1946, la noi este o foamete groaznică. Pâinea nu poate fi cumpărată nicăieri. Toată populaţia din sat mănâncă fân şi vite moarte..." Multe familii din raionul Chişcăreni nu aveau altă hrană decât tescovină şi ciocleje, chiar dacă aveau câte 5-6 hectare de pământ. La fel era şi în judeţul Chişinău, unde numeroase familii de ţărani se hrăneau cu rumeguş, buruieni şi hoituri.
Învăţătorii de la sate nu aveau o viaţă mai bună. La 6 decembrie 1946, Ministerul Învăţământului al RSS Moldoveneşti informa conducerea superioară de partid a republicii că în fiecare raion zeci de familii de învăţători nu aveau ce mânca. Învăţătorul Petrescu din satul Carbalia, raionul Cahul, zăcea umflat de foame, învăţătorii Bevza, Taban, Jiurcu, Mititelu din satul Roşu din acelaşi raion mâncau papură, ca şi acei din satul Goluboie. În situaţie similară se aflau învăţătorii din satul Jura, raionul Râbniţa, din Mana, raionul Orhei, numeroase familii de învăţători din raioanele Corneşti, Dubăsari, Tiraspol, Slobozia. Se înţelege că acestea sunt doar nişte cazuri semnalate de autorităţi, care se refereau de fapt la un fenomen mult mai răspândit. Foametea i-a forţat pe foarte mulţi învăţători să plece din şcoli, cum s-a întâmplat mai ales în raioanele Susleni şi Cimişlia. În acelaşi timp zeci de mii de copii, din aceeaşi cauză, au încetat să mai frecventeze şcolile. Astfel, foametea a paralizat întregul sistem de învăţământ.
Numeroase familii de săteni îşi părăseau gospodăriile, căutând să-şi salveze viaţa oriunde şi oricât de departe de locurile de baştină. În octombrie 1947, numai din trei sate (Zolotievka, Ochiu Roş şi Larga) ale raionului Bulboaca, judeţul Tighina, au plecat 163 de familii. Aceeaşi era situaţia şi în raioanele Chircăieşti şi Făleşti, judeţul Bălţi, şi de fapt peste tot. Destul de des, părinţii îşi părăseau copiii, ca să nu-i vadă murind de foame. În satul Tălăeşti, judeţul Chişinău, I. Şora şi soţia sa au părăsit 6 copii, M. Ciglei - doi copii, M. Golovneac - trei copii. Jitoriuc din satul Duşmani, raionul Glodeni, a dispărut fără urmă împreună cu soţia, lăsând acasă o mamă bătrână cu patru copii.
Foametea a provocat o creştere înspăimântătoare a criminalităţii. Furturile, mai întotdeauna de produse alimentare, deveniseră fenomenul cel mai obişnuit, şi aceasta în aşa măsură, încât omul îşi putea uşor pierde viaţa pentru o gură de pâine sau pentru un pumn de grăunţe.
Aspectul cel mai grav al foametei: canibalismul
Aspectul cu adevărat oribil al foametei era canibalismul. Pe la începutul lunii iunie 1946, câteva cazuri de canibalism au avut loc în satele Alexandreşti, Recea-Slobozia şi Sturzeni din raionul Râşcani. Canibalismul este dovada foametei îndelungate, de aceea, contrar părerii formulare de alcătuitorii preţioasei culegeri de documente Foametea din Moldova (1946-1947), acest flagel a lovit ţinutul nu în august-septembrie 1946, cum se spune în introducerea acelei cărţi, ci chiar în primele luni ale acelui an. Această concluzie este impusă chiar de materialul documentar din acea carte.
La 8 septembrie 1947, comitetul judeţean de partid Cahul alcătuise un document intitulat "Recomandările comitetului judeţean al PC(b)M către secretarii comitetelor raionale de partid privind preîntâmpinarea faptelor de canibalism din judeţ". Conducerea judeţului, se spune în acel document, "dispune de informaţie privind canibalismul şi întrebuinţarea în calitate de hrană a cadavrelor de oameni în unele sate din raioanele Vulcăneşti, Taraclia, Ciadâr-Lunga, Baimaclia şi, mai ales, Congaz". Un funcţionar informa conducerea de partid şi de stat a republicii că, aflându-se în zilele de 7 şi 8 februarie 1947 în satul Baurci din raionul Congaz, a constatat patru omoruri în scopuri canibalice. "Consumul de cadavre, menţiona acea sursă, a luat un caracter de masă... Au fost constatate cazuri de furt al cadavrelor duse la cimitir şi rămase neînmormântate". La multe cadavre găsite în diferite alte locuri prin sat "li s-au luat muşchii şi membrele". În satul Beşalma, citim în continuare, "situaţia este şi mai gravă... Consumul de cadavre este tot atât de răspândit aici ca şi în celălalt sat". În ianuarie 1947, o ţărancă din satul Ţambula, raionul Bălţi, a tăiat, în scopul de a-i mânca, doi din cei patru copii ai săi, o fetiţă de şase ani şi un băieţel de cinci ani. Un ţăran din Glinjeni, raionul Chişcăreni, a chemat la el o vecină pe care a sugrumat-o şi a mâncat-o. Un altul din satul Cajba, Glodeni, şi-a omorât nepotul de 12 ani, care venise la el, şi l-a mâncat. Datorită eforturilor din ultimii ani ale unui grup de cercetători, istoriografia din Moldova a dat publicităţii o serie de documente uluitoare care conţin o descriere detaliată a multor cazuri de canibalism şi consum de cadavre.
Impactul foametei asupra morbidităţii populaţiei
Lipsa completă de produse de hrană normală pentru o populaţie foarte numeroasă (în unele regiuni, pentru majoritatea populaţiei, în altele - practic pentru toată populaţia), consumul de plante şi subproduse agroindustriale dăunătoare sănătăţii, de cadavre şi hoituri a provocat o mare creştere a morbidităţii. Se înţelege că aceasta se referă mai ales la sate, pentru că oraşele, în care trăia şi nomenclatura sovietică, erau ajutate mult mai bine cu produse alimentare, care erau luate desigur cu forţa de la ţărani.
În legătură cu aceasta s-ar cere şi o referire la aşa-zisul ajutor acordat de Soviete satelor înfometate ale Basarabiei. Propaganda istoriografică sovietică a trâmbiţat până la surzenie despre acest ajutor. În realitate, ajutorul ca atare n-a existat, el a fost mimat. Desigur, iarăşi în scopuri propagandistice. Pentru că "ajutorul" nu venea din Rusia, ci se dădea din pâinea confiscată de la ţăranii moldoveni înfometaţi. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, la punctele de alimentare, înfiinţate în sate în iarna 1946/47, norma de până la 200 grame de pâine se dădea, de regulă, numai în cazurile când aceste sate dăduseră în prealabil pâinea cerută de către sat. Ca urmare, pe de o parte, jaful de producţie agricolă, practicat de stat, iar pe de altă parte, lipsa unui ajutor real pentru cei înfometaţi au provocat deteriorarea gravă a sănătăţii populaţiei săteşti, ceea ce se constata deja în iunie 1946. Asta demonstrează că fenomenul foametei începuse să se manifeste încă de pe la începutul anului. La începutul lunii iunie, în satele Bălăsineşti, Beleavinţi şi Cotelnea din raionul Lipcani fuseseră înregistraţi câte 300 de bolnavi de distrofie. Peste câteva luni îmbolnăvirea progresase foarte mult. Către sfârşitul lunii septembrie, după date oficiale, departe de a fi complete, în raionul Comrat fuseseră înregistraţi 3000 de bolnavi de distrofie şi de edemuri, din lipsa de albumină, dintre care aproape 2000 erau copii. Potrivit situaţiei de la 15 noiembrie 1946, în judeţul Cahul sufereau de aceste boli 4100 de copii de la 1 până la 12 ani. În total în judeţ fuseseră înregistraţi 6755 de bolnavi. Acestea sunt date comunicate de organele Ministerului Sănătăţii, care, de regulă, nu cunoşteau situaţia reală din sate, în atmosfera aceea de extremă nelinişte şi de mare dezorientare. Mai întotdeauna acestea erau date incomplete, de aceea ele nu oferă imaginea proporţiilor reale ale calamităţii, ci doar constată fenomenul în sine şi direcţia evoluţiei lui.
Conform acestei statistici, la 10 decembrie 1946 în republică fuseseră înregistrate 30043 cazuri de distrofie, fără alte boli prilejuite de foame. Se pare că dinamica reală a îmbolnăvirii din cauza lipsei de hrană este reprezentată mai adecvat de datele referitoare la situaţia din judeţul Bender (Tighina). În acest judeţ erau, la 25 decembrie 1946, 16877 de bolnavi de distrofie, iar la 5 februarie 1947, deci peste ceva mai mult de o lună, 39,5 mii, altfel spus, doar în decurs de patruzeci de zile numărul distroficilor crescuse de 2,3 ori. O lună mai târziu, în fiecare raion erau înregistrate în medie cel puţin câteva mii de bolnavi de distrofie. În raionul Teleneşti erau 5252 de oameni, în Chiperceni - 5609 oameni, în Susleni - 4262, în Orhei - 7300, în Străşeni - 4583 de oameni. Potrivit acestor date incomplete, după cum ştim deja, la începutul anului 1947 sufereau de distrofie de la 10 până la 15 la sută din populaţia sătească. În întregul judeţ Orhei erau 32,3 mii de bolnavi de această boală. Către 1 martie 1947, în întreaga republică fuseseră înregistrate aproape 238 mii de cazuri de distrofie. Deşi se luaseră anumite măsuri pentru reducerea ravagiilor acestei boli, totuşi rezultatele au rămas mult sub aşteptări. Pentru că în decembrie 1947 în multe raioane distroficii alcătuiau de la un sfert până la 30 la sută din populaţie, iar în unele locuri (mai ales în raionul Cimişlia) această cifră se ridica până la 80 la sută.
Saltul fără precedent al mortalităţii
Evident că proporţiile înspăimântătoare ale morbidităţii cauzate de foamea cronică au generat o creştere tot atât de mare a mortalităţii populaţiei. Pe parcursul primelor trei luni ale anului 1946, în republică numărul celor care s-au născut a fost de 9494, iar al morţilor de 14428, în mediul rural acest număr a fost de 7845 şi, respectiv, 12973, deci mureau aproape de două ori mai mulţi decât se năşteau. La începutul verii aceluiaşi an, în multe sate din raioanele Bolotino şi Sângerei mureau zilnic câte 5-7 oameni în fiecare sat, iar în unele localităţi din raionul Lipcani - câte 10-15 oameni. În Chişinău, informa Ministerul de Interne al republicii pe şefii de la Moscova, miliţia strângea întruna de pe stradă "de la 8 până la 12 cadavre ale ţăranilor sosiţi de prin sate."
Revenim, în continuare, la raportul menţionat mai sus, prezentat la 11 februarie 1947, conducerii de partid şi de stat a republicii, de către un funcţionar trimis la 7 februarie din acel an în raionul Congaz. Acesta menţiona că în satele vizitate de el "în luna ianuarie şi la începutul lui februarie murise până la 30%" din populaţie. "Pe drumul de la Ciadâr-Lunga până la Congaz, relata funcţionarul, se tăvăleau cadavre care nu fuseseră strânse multă vreme. În primul sat în care m-am oprit, Baurci, localitate mare, era o linişte de mormânt; oamenii nu puteau fi văzuţi nici în stradă, nici în ogrăzi, intrările şi ieşirile (în şi din curţi, n.a.) erau întroienite. Pridvorul şi încăperea sovietului sătesc din centrul satului sunt ticsite de bătrâne şi copii umflaţi. Unii din ei sunt pe jumătate leşinaţi. Alături este un punct de alimentare. La fereastra unde se distribuie hrana, e încăierare şi strigăte neomeneşti.
...Sovietul sătesc nu are date exacte privind starea populaţiei. Mi s-a spus că în ziua trecută muriseră 20 de oameni. Am propus cercetarea imediată a curţilor. În prima jumătate a zilei au fost găsite 73 de cadavre. Majoritatea cadavrelor erau ascunse în şoproane, pridvoare, în nămeţi. ...În primele zile ale lunii februarie au murit 93 de oameni". În satul Beşalma, povesteşte trimisul de la centru, "situaţia este şi mai proastă. La sovietul sătesc mi-au raportat că, potrivit unor date incomplete, pe parcursul a 8 zile ale lunii februarie şi în ianuarie au murit 630 de oameni".
Spre sfârşitul anului 1947, proporţiile mortalităţii încep treptat să se reducă, dacă am judeca după datele statisticii oficiale. În luna noiembrie, decedaseră 3264 de oameni, cu 21,2% mai mult decât se născuseră. În anul 1946, populaţia sătească a republicii se redusese cu 477 de oameni, iar în 1947, ca urmare a distrofiei, reducerea a fost de 100633 de oameni, ceea ce înseamnă o pierdere anuală de peste 10 la sută. În general pe parcursul anului 1947 populaţia rurală s-a redus cu 193,9 mii de oameni. Foametea a provocat mari pierderi de vieţi omeneşti şi în prima jumătate a anului 1948. La începutul acelui an, numărul decedaţilor era mult mai mare decât la sfârşitul anului anterior.
Examinarea unei bogate statistici privind mortalitatea în general, şi în special cea provocată de distrofie în raioanele Comrat, Căuşeni, Cimişlia şi Volontirovca din judeţul Bender, potrivit situaţiei de la sfârşitul anului 1946 şi începutul lui 1947, arată că peste 70 la sută din întregul număr de decese erau rezultatul distrofiei.
Ţinând cont de această constatare, apoi de rata foarte ridicată a mortalităţii, ca urmare a foametei pe parcursul anilor 1946-1947 şi în prima jumătate a anului 1948, precum şi de numărul mediu anual al deceselor, foarte mare (de până la 200 de mii), trebuie să observăm că estimările mai vechi, conform cărora tributul foametei ar fi alcătuit cam 150-200 mii de vieţi omeneşti, sunt depăşite. Documentele examinate de noi demonstrează că acest indicator trebuie să varieze între 250-300 de mii, luând ca cifră medie 280 de mii.
Deportările în masă
Pe când rănile foametei nu fuseseră încă lecuite, începu o altă mare dramă a ţărănimii basarabene - deportările în masă ale gospodarilor de frunte ai satelor. De fapt această dezrădăcinare a ţărănimii moldovene şi izgonirea ei în Siberia era după război o reluare a procesului început în ajunul războiului.
Un oarecare Butov, preşedinte al biroului pentru Moldova al CC al PC(b) din toată Uniunea, trimitea încă la 1 noiembrie 1945 secretarului partidului bolşevic Gh. Malenkov un raport, în care cerea să se ia măsuri drastice pentru "reducerea influenţei economice a părţii chiabureşti înstărite a ţărănimii" din Basarabia pe motiv că aceasta ar fi colaborat cu administraţia românească şi cu partidele politice din România.
Foametea însă a amânat realizarea acestui plan, care era urzit la Moscova, bineînţeles, nu la Chişinău. Autorităţile au revenit la el de cum au dispărut urmele imediate ale foametei. Astfel, la 17 martie, Ivanov, preşedintele biroului CC al PC(b) din toată Uniunea pentru RSS Moldovenească, Koval, secretarul CC al PC(b) al Moldovei, şi Rudi, preşedintele Consiliului de miniştri al RSSM, trimiteau lui Stalin o scrisoare, în care îl rugau să permită deportarea din Moldova a peste 10 mii de familii. Motivul principal era acelaşi: capii acestor familii, în calitate de "elemente chiabureşti şi naţionaliste, au constituit întotdeauna sprijinul regimurilor reacţionare române pe teritoriul fostei Basarabii, făceau parte din diferite partide burghezo-naţionaliste româneşti, erau promotori ai politicii antisovietice la sat".
Sigur că gospodarii satelor basarabene nu aveau cum agrea Sovietele, care arătau pe faţă că doreau să distrugă tot ce era mai bun în agricultura ţărănească a ţinutului. Dar masa gospodarilor de frunte ai satelor nu era implicată aproape deloc în activitatea partidelor politice din România, întrucât era absorbită complet de interese economice, cu toate că foarte mulţi ţărani - mai ales după ce au înţeles ce aveau de gând să facă sovieticii cu ei - regretau în mod sincer pierderea legăturii cu România de peste Prut.
Dar deportările au fost determinate şi de un alt considerent, poate încă mai important, şi anume de a lichida, prin izolarea fruntaşilor satului, rezistenţa la colectivizarea forţată a gospodăriilor ţărăneşti şi la crearea accelerată, pe această cale, a sistemului socialist în agricultură. Acesta este un adevăr pe care nu-l ascundea nici chiar istoriografia sovietică şi este relevat cu destulă obiectivitate în cercetările mai noi ale istoricilor moldoveni.
Conducerea partidului bolşevic din Rusia şi guvernul sovietic au "aprobat", la 6 aprilie 1949, "rugămintea" menţionată mai sus a administraţiei sovietice din Moldova, hotărând să deporteze în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia "11280 de familii cu 40850 de oameni". Decizia era însoţită de o informaţie adiţională, care preciza că guvernul sovietic hotărâse ca "deportarea categoriilor menţionate mai sus să se facă pentru vecie (subliniere în document - n.a.)". În afară de acest fapt extraordinar de semnificativ pentru dezvăluirea adevăratului caracter al regimului de ocupaţie sovietic, fapt necunoscut mai înainte de istoriografie, se mai cer menţionate în mod special încă două detalii ce se impun la citirea acestor documente. Unul dintre ele este confiscarea întregii averi a celor deportaţi, ceea ce demonstrează, indirect, că într-adevăr această populaţie era expatriată pe vecie. Al doilea, că cei deportaţi erau susceptibili de tratamentul stipulat de dreptul penal, deci erau calificaţi drept elemente infracţionale, ceea ce era în egală măsură absurd şi inuman.
O chestiune nouă este aceea dacă ţăranii aveau ştire de "surpriza" pe care le-o pregătea regimul de ocupaţie. Tradiţia istoriografică nu cunoaşte altă părere decât că ridicarea în 1949 a zecilor de mii de ţărani s-a făcut pe neaşteptate. De fapt nu este deloc aşa, pentru că documentele care au fost date la iveală în ultimii ani spulberă iluzia surprizei. Ne referim în continuare doar la o parte neînsemnată din mulţimea de astfel de date.
La 15 mai 1949, un ofiţer de miliţie declara, în prezenţa unui grup de oameni din satul Ermoclia din raionul Căuşeni, că aşa-zişii chiaburi "peste câteva zile vor fi deportaţi în adâncul Uniunii Sovietice, iar averea lor va fi confiscată". La 26 mai, fiind interogat de către oamenii Securităţii, directorul şcolii din satul Redi-Cereşnovăţ, A. Topor, mărturisea că în zilele de 26-28 aprilie fusese vizitat acasă de către un oarecare Mihailiuk, căpitan KGB, care i-a spus că urma să fie deportat. Spunând acestea, ofiţerul "scoase din geanta sa nişte mape, în care, povestea Topor, am citit numele Kveatkovschi F.C., Sochircă A.C., Iustin Ţarălungă şi, se pare, Anton Popa. Găsind mapa cu numele meu, Mihailiuk mi-a arătat de departe prima pagină a dosarului ca dovadă a afirmaţiei sale că voi fi deportat. Aceasta se prezenta ca o anchetă executată la tipografie pe hârtie albă. În partea de sus am citit cuvântul "premilitar", scris la maşină, apoi numele meu de familie, prenumele, numele după tată, anul naşterii, originea socială, studiile. După asta soţia mea a început să plângă. Atunci a început să plângă şi Mihailiuk, zicând: "Îmi pare rău pentru voi, dar vă vor duce de aici nu mai târziu decât peste 10 zile". Un ţăran din Drochia, A. Bejan, s-a destăinuit, din întâmplare, unui agent KGB: "Nişte buni cunoscuţi de ai mei mi-au povestit că am fost inclus în lista chiaburilor. Pe la sfârşitul lui mai sau în iunie, când se vor termina examenele în instituţiile de învăţământ, persoanele din listele cu chiaburi, comercianţi, cei care au fugit în România şi s-au întors, cei suspecţi din punct de vedere politic vor fi trimişi din Moldova. O rudă de a mea din Edineţ este în relaţii bune cu un căpitan de Securitate, care i-a spus că a fost inclus în listele cu chiaburi şi i-a zis, dacă doreşti să nu fii deportat, atunci şterge-o de aici de cu vreme. Aşa a şi făcut, a fugit nu se ştie încotro". O femeie pe nume Moskviciuk, administrator de case din Chişinău, a declarat: "În curând vom evacua din Basarabia toate persoanele suspecte". De altfel, în luna mai Chişinăul fierbea de astfel de zvonuri. Până şi corespondenţa interceptată de KGB conţinea o mulţime de relatări despre apropiatele deportări. G.A. Jmurciuk, cetăţean din raionul Sângerei, scria unei rude din regiunea Voroşilovgrad: "Nu ne scrieţi scrisori, deoarece pe la noi lumea vorbeşte că toţi basarabenii vor fi deportaţi în alte locuri". Mulţi moldoveni deportaţi în Siberia încă în iunie 1941 scriau rudelor de la baştină şi întrebau dacă într-adevăr vor fi deportate degrabă şi ele. "Pe la noi pe aici se aude, scria E.I. Buzdugan din regiunea Tomsk, că din Basarabia va fi deportată foarte multă lume. Aşa să fie oare?"
Din documentele arhivei Ministerului Securităţii Naţionale al Republicii Moldova, care încep să fie valorificate abia acum, cunoaştem că mulţi basarabeni au intrat în formaţiunile de luptă împotriva sovieticilor tocmai pentru că erau informaţi că urmau să fie izgoniţi pentru totdeauna din satele lor. Prin iunie 1949, ţăranul Gavril Andronovici din satul Condrăteşti, raionul Corneşti, mărturisea într-un cerc de prieteni, care la scurt timp după aceea vor constitui nucleul organizaţiei Armata Neagră, că fusese inclus în lista chiaburilor şi că mâine-poimâine va fi ridicat şi trimis în Siberia. Această ştire a fost confirmată şi de alţi participanţi la acea întrunire din casa lui Andronovici. Tribunalul militar din Odesa menţiona că în 1949 mulţi ţărani din raioanele Corneşti, Chişcăreni şi Bravicea au aflat din timp despre ridicările ce se pregăteau, de aceea au părăsit satele şi s-au ascuns prin păduri.
Ultimele directive privind deportarea au fost date la sfârşitul lunii iunie şi începutul lui iulie 1949. Ceea ce pretindea a se chema guvern al Moldovei fixa, prin hotărârea sa din 28 iunie 1949, numărul definitiv al familiilor care urmau să fie ridicate şi repartizarea lor pe raioane, iar prin decizia din 30 iunie aducea o serie de detalii care completau hotărârea menţionată a guvernului sovietic din 6 aprilie privind confiscarea averii celor deportaţi. Tot la 30 iunie, Ministerul de Interne al URSS stabilea că cele 11280 de familii cu 41200 de oameni (deci cu 350 mai mult decât se hotărâse la 6 aprilie) urmau să fie trimise în regiunile Kurgan, Tiumen, Irkutsk, Altai, Bureat-Mongolia. Între timp, până nu fusese încă dat semnalul de atac, ofiţerii KGB trimişi în judeţele şi raioanele republicii lucrau cu sârg la completarea listelor, aşa încât până la 2 iulie fuseseră luate în evidenţă 12718 familii cu 43387 de oameni ce ar fi urmat să fie expulzaţi din ţinut. Înainte de zisul semnal, se stabiliseră definitiv cifrele: 13000 familii cu 45537 de viitori expatriaţi.
Cum se ştie, semnalul pentru deportare (aşa-zisa operaţie "lug" - în traducere din ruseşte: "Sud") a fost dat la ora 2 noaptea în 6 iulie.
Rezistenţa populaţiei la deportări
Deşi autorităţile au luat toate măsurile ca operaţia să se desfăşoare rapid şi prin surprindere, totuşi au existat numeroase cazuri de rezistenţă a acelora care urmau să fie arestaţi şi evacuaţi. Din informaţia evident incompletă ce ne stă astăzi la dispoziţie, cunoaştem că trupele însărcinate cu realizarea acestei operaţii au avut de înfruntat în multe locuri o împotrivire dârză a ţăranilor, inclusiv rezistenţă cu arma în mână. Aşa a fost în satele Clocuşna, raionul Ocniţa, Cosăuţi, raionul Soroca, Băneştii Noi, raionul Orhei, Frumoasa, raionul Bravicea, Carahasani, raionul Olăneşti, Cunicea, raionul Cotiujeni, Răculeşti, raionul Susleni, precum şi în raioanele Kotovsk şi Chişinău.
Metoda cea mai răspândită şi mai eficientă a fost totuşi fuga ţăranilor de acasă şi din sate fie înainte de 6 iulie, fie chiar în momentul intrării trupelor în sate. Către acea dată, dispăruseră 508 de familii care urmau să fie deportate, din alte 174 de familii n-a fost găsită acasă nici o persoană matură, iar 105 familii s-au ascuns în momentul începerii operaţiunii. Cele mai multe familii au reuşit să se salveze în raionul Chişinău - 64 din 141, adică tocmai în unul dintre raioanele care au opus cea mai mare rezistenţă Sovietelor.
Conform datelor oficiale generale, operaţia "lug" se terminase spre sfârşitul zilei de 7 iulie, dar rapoartele din unele judeţe arată că de fapt aceasta a continuat încă cel puţin o zi, până la 8 iulie, ora 20.
Este foarte util a cunoaşte reacţia la deportări a populaţiei care nu a avut de suferit (sau nu a suferit nemijlocit) de pe urma operaţiei. Datorită mai ales străduinţelor KGB-ului, care avea grijă de starea de spirit a populaţiei, astăzi suntem în măsură să cunoaştem atitudinea acesteia faţă de izgonirea de la baştină a zeci de mii de ţărani basarabeni, chiar dacă informaţia selectată de KGB este fragmentară şi, desigur, tendenţioasă. Astfel, cineva din Chişinău scria altcuiva, probabil din Rusia, că se procedase foarte bine cu aşa-zisa răsculăcire (deschiaburire, n.red.), deoarece, se precizează în acea scrisoare, "chiaburii" se opuneau transformărilor sovietice şi "mai ales urau populaţia nou-venită". Câteva zile la rând, informa un altul, "întreaga Moldovă a fost curăţată de elemente dăunătoare şi de oamenii cu un anumit trecut, străini faţă de puterea sovietică". "În Moldova au fost lichidaţi chiaburii, ceea ce va îmbunătăţi activitatea noastră şi în special va fi mai uşor de trăit". "Acum la noi totul va fi mai ieftin... Au fost eliberate multe apartamente, care sunt repartizate locuitorilor oraşului". "De la 5 şi până la 7 iulie 1949 în Chişinău a avut loc o curăţare, adică mulţi locuitori au fost deportaţi în Siberia. Sunt deportate persoanele care au ajutat nemţilor şi românilor să activeze împotriva ruşilor. Casele lor au fost date acelor orăşeni care nu au locuinţe".
Astfel, oricât de vigilent era KGB-ul, totuşi informaţia lui secretă, alcătuită cu cea mai mare grijă, n-a putut ascunde adevărul că izgonirea zecilor de mii de oameni din populaţia basarabeană a adus satisfacţie doar anumitor categorii de venetici, de regulă, ruşilor şi în general sovieticilor care au dat năvală dincoace de Nistru în urma Armatei roşii.
Cum aprecia deportările întreaga populaţie a Basarabiei
Aceeaşi informaţie demonstrează cu lux de amănunte că atitudinea generală a populaţiei faţă de deportări a fost pronunţat negativă, hotărât dezaprobatoare. În timp ce românii basarabeni erau înspăimântaţi şi disperaţi până la trecerea directă la răfuială cu oamenii noului regim, chiar şi mulţi reprezentanţi ai minorităţii neromâneşti a populaţiei se arătau dezorientaţi şi descurajaţi de tot ce aducea acest regim. Nu putem reproduce aici decât o mică parte din numeroasele fapte menţionate în rapoartele KGB-ului, deşi este de la sine înţeles că această instituţie n-a avut nici un interes să scoată în evidenţă dezastrul social-psihologic provocat de exilul forţat al basarabenilor.
Dăm, în continuare, doar câteva crâmpeie dintr-o informaţie specială a KGB-ului, din 14 iulie 1949. "Iată noutatea din satul nostru. La 5 iulie ne-am culcat şi n-am ştiut nimic, iar când ne-am trezit, am văzut 80 de gospodari în maşini. Dar de ce şi pentru ce, ei singuri nu ştiu. Se vede că a sosit ceasul de la urmă, dacă te iau aşa, fără nici o vină. Erau mari strigăte şi plânsete. Toată lumea era speriată în aşa măsură, că nimeni nu a mai ieşit la lucru în câmp. Nu se ştie ce va fi şi cu noi, adică cu cei care au rămas. Se zice că noi o vom păţi şi mai rău decât acei care au fost ridicaţi..." "... Mare nenorocire au făcut în satul nostru şi în satele învecinate, pentru că numai din satul nostru au luat 18 familii. Numai unul Dumnezeu ştie unde au fost duse. Grâul se coace, dar nu are cine să-l strângă, deoarece oamenii sunt necăjiţi şi nu vor să lucreze. Pe câmp nu se vede nimeni..." "Timpuri grele, viaţă chinuită, la 6-7 iulie au fost ridicate 10 familii. Din cauza asta oamenii şi-au părăsit casele, satul e pustiu, fiecare casă e încuiată...". "Situaţia nu e bună, nimeni nu-şi dă seama ce va fi, la 6 spre 7 iulie din satul nostru au fost ridicate 7 familii. Le-au dat două ore pentru a se pregăti, unii au fost suiţi în maşini dintr-o dată şi fără nimic. Au luat mulţi oameni şi din alte sate şi din oraşul Chişinău...". "... În satul nostru e mare nenorocire, deoarece au fost ridicaţi mulţi oameni cu familiile lor. Numai unul Dumnezeu ştie de ei, unde sunt şi încotro au fost duşi. Încă nu se ştie cine va fi ridicat în rândul al doilea. În general, în ultimele patru zile nu ne-am mai oprit din plâns...". "Numai Dumnezeu ştie cum mai trăim şi noi, din satul nostru au fost deportate 20 de familii şi nimeni nu ştie nici măcar încotro au fost duse. Acum au sosit iar la sovietul sătesc şi iar ne vor deporta. Au rămas casele pustii. Au scăpat doar acei care au fugit...". "... Din satul nostru au ridicat mulţi oameni. Lumea este tulburată, oamenii nici nu lucrează, dar nici nu stau pe loc, ci umblă dintr-un loc într-altul ca năuciţi...". "Azi la orele 2 noaptea au venit maşinile şi au ridicat 14 familii. Era mare jale în sat atunci când i-au dus pe oamenii aceştia. Mare nenorocire a căzut pe capul nostru acum..." "... E foarte rău de noi. În sat a fost mare nenorocire, au ridicat 11 familii. Se aude că vor mai fi deportaţi, dar nu se ştie când. Oamenii noştri sunt speriaţi, nu muncesc, e jale pe capul lor, dar mare-i Dumnezeu...". "... În orice parte ai privi, peste tot e jale şi iar jale, deoarece în noaptea trecută au ridicat 60 de familii, iar acum aşteptăm să ne ia şi pe noi. Domnica e fericită că a murit, ea doarme şi nimeni nu o va mai nelinişti...". "... Din satul nostru au fost ridicate o mulţime de familii, dar unde le-au dus - Dumnezeu ştie. Iar acum stăm şi noi ca frunza pe apă. ... E mare jale şi durere, oamenii se vaită şi plâng...". "... Îţi spun cu lacrimi în ochi că Nichita şi Anton au fost ridicaţi împreună cu fetele. Au fost ridicate 20 de familii. Doamne, ce strigăte şi bocete au mai fost la 6 iulie! Lui Nichita i-au luat oaia, porumbul şi tot ce mai avea în casă. Sufletul ne este plin de jale ca Nistrul de prundiş...". "... Pe mulţi de la fabrica noastră i-au luat în timpul lucrului. Aceste trei zile am umblat cu toţii ca înnebuniţi. ...La piaţă totul a devenit scump, moldovenii nu se mai văd, din sate a fost ridicată foarte multă lume...". "Din toată Basarabia oamenii sunt ridicaţi tot aşa ca în 1941. Din satul nostru au luat 19 familii, din Mileşti - 21 de familii. Au luat şi femei şi copii. Casele au rămas pustii. Se zice că aceştia au fost chiaburi, dar unii din ei nu aveau nici mâţă. Iaca ce au avut oamenii noştri să tragă. Sunt trimişi la nord. Nimeni nu mai doarme acasă, toate casele sunt încuiate, satul e pustiu, nimeni nu cântă, nu se aude nici un strigăt vesel, pustiu adevărat..." "... De la noi au ridicat astăzi 10 familii. Se aude că încă vor mai lua. Nu dea Domnul să ne ia şi pe noi. Am ajuns zile tare grele. Azi dimineaţă era mare jale în satul nostru, aşa jale cum n-a mai fost de când există satul acesta. S-a adunat toată lumea şi plângea de fierbea satul. I-au luat cu maşinile. Of, of, e mare nenorocire în satul nostru..." "Tata a terminat de coasă, acum trebuie să cărăm totul acasă, dar n-avem nici o dorinţă de a lucra de atunci de când au fost ridicaţi oamenii. Seara închidem totul, încuiem uşile şi plecăm să înnoptăm unde ne duc ochii. Dimineaţa ne vom întoarce acasă, dacă nu se va întâmpla nimic...". "Am fost foarte întristaţi, şi nu numai noi, ci toată lumea, pentru că din satul nostru au fost ridicaţi cei mai buni gospodari şi i-au dus departe, dar unde - nimeni nu ştie, ştie doar unul Sfântul Duh. Erau mari strigăte şi plânsete, ei strigau: Doamne Dumnezeul meu, ce am făcut şi unde ne duc..."
Potrivit datelor de la sfârşitul anului 1949, în acel an fuseseseră deportate 11293 de familii, care aveau 35050 de suflete.
Statistica aceasta este departe de a fi completă, pentru că deportările s-au făcut şi sub alte forme. Astăzi ştim că până şi foametea din anii 1946-1947 a fost folosită de către ocupanţi pentru a ridica zeci de mii de oameni din sate şi a-i trimite în zonele industriale sau de materie primă ale Imperiului, ca forţă de muncă ieftină. Astfel, la 16 decembrie 1946 comitetul raional de partid Ciadâr-Lunga informa conducerea republicii că era pe cale de a trimite în acele zone peste 3000 de oameni de la 14 până la 50 de ani, la care se mai adăugau încă 118 familii înfometate. Nu poate fi uitat în acest context nici fenomenul FZO-ului (aşa-zisa instruire la - sau pentru - fabrici şi uzine), ceea ce a însemnat în realitate ridicarea din sate a zeci şi sute de mii de tineri şi adolescenţi, folosiţi mai ales în minele de extracţie a cărbunelui şi metalelor şi din care foarte puţini au mai revenit la vatră, cei mai mulţi, din cauza condiţiilor de muncă din mine, pierzându-şi viaţa încă din tinereţe.
Evident, mulţi oameni înţelegeau natura şi scopurile deportărilor. Adeseori fenomenul era explicat prin esenţa regimului adus în Basarabia de ocupaţia sovietică. Astfel, cetăţeanca Pelaghia Şcekina din Lipovanca, raionul Cahul, spunea: "Sovieticii aceştia îşi bat joc de noi, chinuie norodul. Parcă asta poate fi socotită putere de stat?" S.S. Lenţa, locuitor din oraşul Soroca, li se adresa tovarăşilor săi de lucru: "Voi nu vedeţi ce se face? Toate fărădelegile acestea ale bolşevicilor vor fi înscrise în istorie şi nu vor fi iertaţi". E. Enghirs, contabil în aceeaşi localitate, spunea că deportarea ţăranilor înstăriţi "s-a făcut pentru a influenţa restul masei ţărăneşti şi a o forţa să intre cât mai repede în kolhoz, adică a realiza colectivizarea delaolaltă în Moscova". Lucrătoarea de la comunicaţiile din Cahul, Nina Bulavina, declara: "Ce fel de viaţă este asta? S-au deprins să-i ducă pe oameni în Siberia ca să le lucreze pe degeaba. Lui Stalin nu-i este greu să-şi îndeplinească planurile cincinale. Ce-l costă pe el? În aşa fel pot fi îndeplinite toate planurile înainte de termen. În închisori sunt 40 de milioane, şi foarte mulţi sunt luaţi şi de pe la noi".
Era firesc ca basarabenii să-şi dea seama că deportările erau o măsură de deznaţionalizare a băştinaşilor. "Pe noi, moldovenii, spunea Parascovia Prepeliţă din oraşul Soroca, ne vor deporta din Moldova şi vor aduce aici ruşi. Puterea sovietică vrea să-i nimicească pe moldoveni, deoarece toţi aceştia sunt împotriva puterii sovietice". "Are loc doar deportarea moldovenilor, declara Alexandra Marcenco din Chişinău. Toţi moldovenii din Chişinău vor fi deportaţi şi vor rămâne aici numai ruşii". A.V. Caproş din satul Logăneşti, raionul Hânceşti, le vorbea astfel consătenilor: "Vedeţi cum se răfuiesc ruşii cu moldovenii noştri? Îşi bat joc de noi, uitaţi-vă câţi au fost deportaţi. Românii nu făceau aşa ceva..." Ţăranul Vasile Pricop din satul Tochile-Răducani, raionul Leova, spunea că "îndată după sosirea lor în Basarabia, ruşii au început să ridice norodul...".
Documentele de arhivă demonstrează că deportările au fost factorul nemijlocit care i-a îndemnat pe sute şi mii de oameni să lupte împotriva ocupaţiei sovietice.
Astfel, înainte ca organizaţia antisovietică intitulată Partidul Democrat Agrar să se fi constituit, fuseseră deportaţi părinţii şi o soră a viitorului conducător al formaţiunii, Vasile Odobescu, părinţii, fraţii şi surorile lui Alexandru Duca, părinţii, un frate şi o soră de-ai lui Ilarion Tăutu. Aceeaşi a fost situaţia şi în cazul grupului de luptă al lui Filimon Bodiu, al organizaţiei Armata Neagră, al Partidului Libertăţii, al Uniunii Democratice a Libertăţii şi al tuturor celorlalte formaţiuni de luptă a basarabenilor împotriva ocupaţiei sovietice, fenomen care a început să ia amploare în vara şi toamna anului 1949.
Reocuparea sovietică a Basarabiei în anul 1944 a readus în ţinut deja cunoscutul pentru localnici regim antinaţional de teroare şi de jaf. Urmarea imediată cea mai gravă a acestei fatale schimbări a fost o foamete înspăimântătoare, aşa cum nu avusese loc în ţinut niciodată.
Conducerea de partid a judeţului Bălţi Constata, în prima decadă a lunii iunie 1946, că în toate raioanele şi satele judeţului foarte multă lume nu avea nici un fel de hrană, din care cauză se alimenta cu borhot şi lobodă, şi mulţi copii, rămaşi fără părinţi, umblau din casă în casă, din sat în sat, cerşind şi hrănindu-se cu buruieni. "Anul acesta, raporta la centru conducerea de partid a judeţului Cahul la 4 decembrie 1946, la noi este o foamete groaznică. Pâinea nu poate fi cumpărată nicăieri. Toată populaţia din sat mănâncă fân şi vite moarte..." Multe familii din raionul Chişcăreni nu aveau altă hrană decât tescovină şi ciocleje, chiar dacă aveau câte 5-6 hectare de pământ. La fel era şi în judeţul Chişinău, unde numeroase familii de ţărani se hrăneau cu rumeguş, buruieni şi hoituri.
Învăţătorii de la sate nu aveau o viaţă mai bună. La 6 decembrie 1946, Ministerul Învăţământului al RSS Moldoveneşti informa conducerea superioară de partid a republicii că în fiecare raion zeci de familii de învăţători nu aveau ce mânca. Învăţătorul Petrescu din satul Carbalia, raionul Cahul, zăcea umflat de foame, învăţătorii Bevza, Taban, Jiurcu, Mititelu din satul Roşu din acelaşi raion mâncau papură, ca şi acei din satul Goluboie. În situaţie similară se aflau învăţătorii din satul Jura, raionul Râbniţa, din Mana, raionul Orhei, numeroase familii de învăţători din raioanele Corneşti, Dubăsari, Tiraspol, Slobozia. Se înţelege că acestea sunt doar nişte cazuri semnalate de autorităţi, care se refereau de fapt la un fenomen mult mai răspândit. Foametea i-a forţat pe foarte mulţi învăţători să plece din şcoli, cum s-a întâmplat mai ales în raioanele Susleni şi Cimişlia. În acelaşi timp zeci de mii de copii, din aceeaşi cauză, au încetat să mai frecventeze şcolile. Astfel, foametea a paralizat întregul sistem de învăţământ.
Numeroase familii de săteni îşi părăseau gospodăriile, căutând să-şi salveze viaţa oriunde şi oricât de departe de locurile de baştină. În octombrie 1947, numai din trei sate (Zolotievka, Ochiu Roş şi Larga) ale raionului Bulboaca, judeţul Tighina, au plecat 163 de familii. Aceeaşi era situaţia şi în raioanele Chircăieşti şi Făleşti, judeţul Bălţi, şi de fapt peste tot. Destul de des, părinţii îşi părăseau copiii, ca să nu-i vadă murind de foame. În satul Tălăeşti, judeţul Chişinău, I. Şora şi soţia sa au părăsit 6 copii, M. Ciglei - doi copii, M. Golovneac - trei copii. Jitoriuc din satul Duşmani, raionul Glodeni, a dispărut fără urmă împreună cu soţia, lăsând acasă o mamă bătrână cu patru copii.
Foametea a provocat o creştere înspăimântătoare a criminalităţii. Furturile, mai întotdeauna de produse alimentare, deveniseră fenomenul cel mai obişnuit, şi aceasta în aşa măsură, încât omul îşi putea uşor pierde viaţa pentru o gură de pâine sau pentru un pumn de grăunţe.
Aspectul cel mai grav al foametei: canibalismul
Aspectul cu adevărat oribil al foametei era canibalismul. Pe la începutul lunii iunie 1946, câteva cazuri de canibalism au avut loc în satele Alexandreşti, Recea-Slobozia şi Sturzeni din raionul Râşcani. Canibalismul este dovada foametei îndelungate, de aceea, contrar părerii formulare de alcătuitorii preţioasei culegeri de documente Foametea din Moldova (1946-1947), acest flagel a lovit ţinutul nu în august-septembrie 1946, cum se spune în introducerea acelei cărţi, ci chiar în primele luni ale acelui an. Această concluzie este impusă chiar de materialul documentar din acea carte.
La 8 septembrie 1947, comitetul judeţean de partid Cahul alcătuise un document intitulat "Recomandările comitetului judeţean al PC(b)M către secretarii comitetelor raionale de partid privind preîntâmpinarea faptelor de canibalism din judeţ". Conducerea judeţului, se spune în acel document, "dispune de informaţie privind canibalismul şi întrebuinţarea în calitate de hrană a cadavrelor de oameni în unele sate din raioanele Vulcăneşti, Taraclia, Ciadâr-Lunga, Baimaclia şi, mai ales, Congaz". Un funcţionar informa conducerea de partid şi de stat a republicii că, aflându-se în zilele de 7 şi 8 februarie 1947 în satul Baurci din raionul Congaz, a constatat patru omoruri în scopuri canibalice. "Consumul de cadavre, menţiona acea sursă, a luat un caracter de masă... Au fost constatate cazuri de furt al cadavrelor duse la cimitir şi rămase neînmormântate". La multe cadavre găsite în diferite alte locuri prin sat "li s-au luat muşchii şi membrele". În satul Beşalma, citim în continuare, "situaţia este şi mai gravă... Consumul de cadavre este tot atât de răspândit aici ca şi în celălalt sat". În ianuarie 1947, o ţărancă din satul Ţambula, raionul Bălţi, a tăiat, în scopul de a-i mânca, doi din cei patru copii ai săi, o fetiţă de şase ani şi un băieţel de cinci ani. Un ţăran din Glinjeni, raionul Chişcăreni, a chemat la el o vecină pe care a sugrumat-o şi a mâncat-o. Un altul din satul Cajba, Glodeni, şi-a omorât nepotul de 12 ani, care venise la el, şi l-a mâncat. Datorită eforturilor din ultimii ani ale unui grup de cercetători, istoriografia din Moldova a dat publicităţii o serie de documente uluitoare care conţin o descriere detaliată a multor cazuri de canibalism şi consum de cadavre.
Impactul foametei asupra morbidităţii populaţiei
Lipsa completă de produse de hrană normală pentru o populaţie foarte numeroasă (în unele regiuni, pentru majoritatea populaţiei, în altele - practic pentru toată populaţia), consumul de plante şi subproduse agroindustriale dăunătoare sănătăţii, de cadavre şi hoituri a provocat o mare creştere a morbidităţii. Se înţelege că aceasta se referă mai ales la sate, pentru că oraşele, în care trăia şi nomenclatura sovietică, erau ajutate mult mai bine cu produse alimentare, care erau luate desigur cu forţa de la ţărani.
În legătură cu aceasta s-ar cere şi o referire la aşa-zisul ajutor acordat de Soviete satelor înfometate ale Basarabiei. Propaganda istoriografică sovietică a trâmbiţat până la surzenie despre acest ajutor. În realitate, ajutorul ca atare n-a existat, el a fost mimat. Desigur, iarăşi în scopuri propagandistice. Pentru că "ajutorul" nu venea din Rusia, ci se dădea din pâinea confiscată de la ţăranii moldoveni înfometaţi. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, la punctele de alimentare, înfiinţate în sate în iarna 1946/47, norma de până la 200 grame de pâine se dădea, de regulă, numai în cazurile când aceste sate dăduseră în prealabil pâinea cerută de către sat. Ca urmare, pe de o parte, jaful de producţie agricolă, practicat de stat, iar pe de altă parte, lipsa unui ajutor real pentru cei înfometaţi au provocat deteriorarea gravă a sănătăţii populaţiei săteşti, ceea ce se constata deja în iunie 1946. Asta demonstrează că fenomenul foametei începuse să se manifeste încă de pe la începutul anului. La începutul lunii iunie, în satele Bălăsineşti, Beleavinţi şi Cotelnea din raionul Lipcani fuseseră înregistraţi câte 300 de bolnavi de distrofie. Peste câteva luni îmbolnăvirea progresase foarte mult. Către sfârşitul lunii septembrie, după date oficiale, departe de a fi complete, în raionul Comrat fuseseră înregistraţi 3000 de bolnavi de distrofie şi de edemuri, din lipsa de albumină, dintre care aproape 2000 erau copii. Potrivit situaţiei de la 15 noiembrie 1946, în judeţul Cahul sufereau de aceste boli 4100 de copii de la 1 până la 12 ani. În total în judeţ fuseseră înregistraţi 6755 de bolnavi. Acestea sunt date comunicate de organele Ministerului Sănătăţii, care, de regulă, nu cunoşteau situaţia reală din sate, în atmosfera aceea de extremă nelinişte şi de mare dezorientare. Mai întotdeauna acestea erau date incomplete, de aceea ele nu oferă imaginea proporţiilor reale ale calamităţii, ci doar constată fenomenul în sine şi direcţia evoluţiei lui.
Conform acestei statistici, la 10 decembrie 1946 în republică fuseseră înregistrate 30043 cazuri de distrofie, fără alte boli prilejuite de foame. Se pare că dinamica reală a îmbolnăvirii din cauza lipsei de hrană este reprezentată mai adecvat de datele referitoare la situaţia din judeţul Bender (Tighina). În acest judeţ erau, la 25 decembrie 1946, 16877 de bolnavi de distrofie, iar la 5 februarie 1947, deci peste ceva mai mult de o lună, 39,5 mii, altfel spus, doar în decurs de patruzeci de zile numărul distroficilor crescuse de 2,3 ori. O lună mai târziu, în fiecare raion erau înregistrate în medie cel puţin câteva mii de bolnavi de distrofie. În raionul Teleneşti erau 5252 de oameni, în Chiperceni - 5609 oameni, în Susleni - 4262, în Orhei - 7300, în Străşeni - 4583 de oameni. Potrivit acestor date incomplete, după cum ştim deja, la începutul anului 1947 sufereau de distrofie de la 10 până la 15 la sută din populaţia sătească. În întregul judeţ Orhei erau 32,3 mii de bolnavi de această boală. Către 1 martie 1947, în întreaga republică fuseseră înregistrate aproape 238 mii de cazuri de distrofie. Deşi se luaseră anumite măsuri pentru reducerea ravagiilor acestei boli, totuşi rezultatele au rămas mult sub aşteptări. Pentru că în decembrie 1947 în multe raioane distroficii alcătuiau de la un sfert până la 30 la sută din populaţie, iar în unele locuri (mai ales în raionul Cimişlia) această cifră se ridica până la 80 la sută.
Saltul fără precedent al mortalităţii
Evident că proporţiile înspăimântătoare ale morbidităţii cauzate de foamea cronică au generat o creştere tot atât de mare a mortalităţii populaţiei. Pe parcursul primelor trei luni ale anului 1946, în republică numărul celor care s-au născut a fost de 9494, iar al morţilor de 14428, în mediul rural acest număr a fost de 7845 şi, respectiv, 12973, deci mureau aproape de două ori mai mulţi decât se năşteau. La începutul verii aceluiaşi an, în multe sate din raioanele Bolotino şi Sângerei mureau zilnic câte 5-7 oameni în fiecare sat, iar în unele localităţi din raionul Lipcani - câte 10-15 oameni. În Chişinău, informa Ministerul de Interne al republicii pe şefii de la Moscova, miliţia strângea întruna de pe stradă "de la 8 până la 12 cadavre ale ţăranilor sosiţi de prin sate."
Revenim, în continuare, la raportul menţionat mai sus, prezentat la 11 februarie 1947, conducerii de partid şi de stat a republicii, de către un funcţionar trimis la 7 februarie din acel an în raionul Congaz. Acesta menţiona că în satele vizitate de el "în luna ianuarie şi la începutul lui februarie murise până la 30%" din populaţie. "Pe drumul de la Ciadâr-Lunga până la Congaz, relata funcţionarul, se tăvăleau cadavre care nu fuseseră strânse multă vreme. În primul sat în care m-am oprit, Baurci, localitate mare, era o linişte de mormânt; oamenii nu puteau fi văzuţi nici în stradă, nici în ogrăzi, intrările şi ieşirile (în şi din curţi, n.a.) erau întroienite. Pridvorul şi încăperea sovietului sătesc din centrul satului sunt ticsite de bătrâne şi copii umflaţi. Unii din ei sunt pe jumătate leşinaţi. Alături este un punct de alimentare. La fereastra unde se distribuie hrana, e încăierare şi strigăte neomeneşti.
...Sovietul sătesc nu are date exacte privind starea populaţiei. Mi s-a spus că în ziua trecută muriseră 20 de oameni. Am propus cercetarea imediată a curţilor. În prima jumătate a zilei au fost găsite 73 de cadavre. Majoritatea cadavrelor erau ascunse în şoproane, pridvoare, în nămeţi. ...În primele zile ale lunii februarie au murit 93 de oameni". În satul Beşalma, povesteşte trimisul de la centru, "situaţia este şi mai proastă. La sovietul sătesc mi-au raportat că, potrivit unor date incomplete, pe parcursul a 8 zile ale lunii februarie şi în ianuarie au murit 630 de oameni".
Spre sfârşitul anului 1947, proporţiile mortalităţii încep treptat să se reducă, dacă am judeca după datele statisticii oficiale. În luna noiembrie, decedaseră 3264 de oameni, cu 21,2% mai mult decât se născuseră. În anul 1946, populaţia sătească a republicii se redusese cu 477 de oameni, iar în 1947, ca urmare a distrofiei, reducerea a fost de 100633 de oameni, ceea ce înseamnă o pierdere anuală de peste 10 la sută. În general pe parcursul anului 1947 populaţia rurală s-a redus cu 193,9 mii de oameni. Foametea a provocat mari pierderi de vieţi omeneşti şi în prima jumătate a anului 1948. La începutul acelui an, numărul decedaţilor era mult mai mare decât la sfârşitul anului anterior.
Examinarea unei bogate statistici privind mortalitatea în general, şi în special cea provocată de distrofie în raioanele Comrat, Căuşeni, Cimişlia şi Volontirovca din judeţul Bender, potrivit situaţiei de la sfârşitul anului 1946 şi începutul lui 1947, arată că peste 70 la sută din întregul număr de decese erau rezultatul distrofiei.
Ţinând cont de această constatare, apoi de rata foarte ridicată a mortalităţii, ca urmare a foametei pe parcursul anilor 1946-1947 şi în prima jumătate a anului 1948, precum şi de numărul mediu anual al deceselor, foarte mare (de până la 200 de mii), trebuie să observăm că estimările mai vechi, conform cărora tributul foametei ar fi alcătuit cam 150-200 mii de vieţi omeneşti, sunt depăşite. Documentele examinate de noi demonstrează că acest indicator trebuie să varieze între 250-300 de mii, luând ca cifră medie 280 de mii.
Deportările în masă
Pe când rănile foametei nu fuseseră încă lecuite, începu o altă mare dramă a ţărănimii basarabene - deportările în masă ale gospodarilor de frunte ai satelor. De fapt această dezrădăcinare a ţărănimii moldovene şi izgonirea ei în Siberia era după război o reluare a procesului început în ajunul războiului.
Un oarecare Butov, preşedinte al biroului pentru Moldova al CC al PC(b) din toată Uniunea, trimitea încă la 1 noiembrie 1945 secretarului partidului bolşevic Gh. Malenkov un raport, în care cerea să se ia măsuri drastice pentru "reducerea influenţei economice a părţii chiabureşti înstărite a ţărănimii" din Basarabia pe motiv că aceasta ar fi colaborat cu administraţia românească şi cu partidele politice din România.
Foametea însă a amânat realizarea acestui plan, care era urzit la Moscova, bineînţeles, nu la Chişinău. Autorităţile au revenit la el de cum au dispărut urmele imediate ale foametei. Astfel, la 17 martie, Ivanov, preşedintele biroului CC al PC(b) din toată Uniunea pentru RSS Moldovenească, Koval, secretarul CC al PC(b) al Moldovei, şi Rudi, preşedintele Consiliului de miniştri al RSSM, trimiteau lui Stalin o scrisoare, în care îl rugau să permită deportarea din Moldova a peste 10 mii de familii. Motivul principal era acelaşi: capii acestor familii, în calitate de "elemente chiabureşti şi naţionaliste, au constituit întotdeauna sprijinul regimurilor reacţionare române pe teritoriul fostei Basarabii, făceau parte din diferite partide burghezo-naţionaliste româneşti, erau promotori ai politicii antisovietice la sat".
Sigur că gospodarii satelor basarabene nu aveau cum agrea Sovietele, care arătau pe faţă că doreau să distrugă tot ce era mai bun în agricultura ţărănească a ţinutului. Dar masa gospodarilor de frunte ai satelor nu era implicată aproape deloc în activitatea partidelor politice din România, întrucât era absorbită complet de interese economice, cu toate că foarte mulţi ţărani - mai ales după ce au înţeles ce aveau de gând să facă sovieticii cu ei - regretau în mod sincer pierderea legăturii cu România de peste Prut.
Dar deportările au fost determinate şi de un alt considerent, poate încă mai important, şi anume de a lichida, prin izolarea fruntaşilor satului, rezistenţa la colectivizarea forţată a gospodăriilor ţărăneşti şi la crearea accelerată, pe această cale, a sistemului socialist în agricultură. Acesta este un adevăr pe care nu-l ascundea nici chiar istoriografia sovietică şi este relevat cu destulă obiectivitate în cercetările mai noi ale istoricilor moldoveni.
Conducerea partidului bolşevic din Rusia şi guvernul sovietic au "aprobat", la 6 aprilie 1949, "rugămintea" menţionată mai sus a administraţiei sovietice din Moldova, hotărând să deporteze în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia "11280 de familii cu 40850 de oameni". Decizia era însoţită de o informaţie adiţională, care preciza că guvernul sovietic hotărâse ca "deportarea categoriilor menţionate mai sus să se facă pentru vecie (subliniere în document - n.a.)". În afară de acest fapt extraordinar de semnificativ pentru dezvăluirea adevăratului caracter al regimului de ocupaţie sovietic, fapt necunoscut mai înainte de istoriografie, se mai cer menţionate în mod special încă două detalii ce se impun la citirea acestor documente. Unul dintre ele este confiscarea întregii averi a celor deportaţi, ceea ce demonstrează, indirect, că într-adevăr această populaţie era expatriată pe vecie. Al doilea, că cei deportaţi erau susceptibili de tratamentul stipulat de dreptul penal, deci erau calificaţi drept elemente infracţionale, ceea ce era în egală măsură absurd şi inuman.
O chestiune nouă este aceea dacă ţăranii aveau ştire de "surpriza" pe care le-o pregătea regimul de ocupaţie. Tradiţia istoriografică nu cunoaşte altă părere decât că ridicarea în 1949 a zecilor de mii de ţărani s-a făcut pe neaşteptate. De fapt nu este deloc aşa, pentru că documentele care au fost date la iveală în ultimii ani spulberă iluzia surprizei. Ne referim în continuare doar la o parte neînsemnată din mulţimea de astfel de date.
La 15 mai 1949, un ofiţer de miliţie declara, în prezenţa unui grup de oameni din satul Ermoclia din raionul Căuşeni, că aşa-zişii chiaburi "peste câteva zile vor fi deportaţi în adâncul Uniunii Sovietice, iar averea lor va fi confiscată". La 26 mai, fiind interogat de către oamenii Securităţii, directorul şcolii din satul Redi-Cereşnovăţ, A. Topor, mărturisea că în zilele de 26-28 aprilie fusese vizitat acasă de către un oarecare Mihailiuk, căpitan KGB, care i-a spus că urma să fie deportat. Spunând acestea, ofiţerul "scoase din geanta sa nişte mape, în care, povestea Topor, am citit numele Kveatkovschi F.C., Sochircă A.C., Iustin Ţarălungă şi, se pare, Anton Popa. Găsind mapa cu numele meu, Mihailiuk mi-a arătat de departe prima pagină a dosarului ca dovadă a afirmaţiei sale că voi fi deportat. Aceasta se prezenta ca o anchetă executată la tipografie pe hârtie albă. În partea de sus am citit cuvântul "premilitar", scris la maşină, apoi numele meu de familie, prenumele, numele după tată, anul naşterii, originea socială, studiile. După asta soţia mea a început să plângă. Atunci a început să plângă şi Mihailiuk, zicând: "Îmi pare rău pentru voi, dar vă vor duce de aici nu mai târziu decât peste 10 zile". Un ţăran din Drochia, A. Bejan, s-a destăinuit, din întâmplare, unui agent KGB: "Nişte buni cunoscuţi de ai mei mi-au povestit că am fost inclus în lista chiaburilor. Pe la sfârşitul lui mai sau în iunie, când se vor termina examenele în instituţiile de învăţământ, persoanele din listele cu chiaburi, comercianţi, cei care au fugit în România şi s-au întors, cei suspecţi din punct de vedere politic vor fi trimişi din Moldova. O rudă de a mea din Edineţ este în relaţii bune cu un căpitan de Securitate, care i-a spus că a fost inclus în listele cu chiaburi şi i-a zis, dacă doreşti să nu fii deportat, atunci şterge-o de aici de cu vreme. Aşa a şi făcut, a fugit nu se ştie încotro". O femeie pe nume Moskviciuk, administrator de case din Chişinău, a declarat: "În curând vom evacua din Basarabia toate persoanele suspecte". De altfel, în luna mai Chişinăul fierbea de astfel de zvonuri. Până şi corespondenţa interceptată de KGB conţinea o mulţime de relatări despre apropiatele deportări. G.A. Jmurciuk, cetăţean din raionul Sângerei, scria unei rude din regiunea Voroşilovgrad: "Nu ne scrieţi scrisori, deoarece pe la noi lumea vorbeşte că toţi basarabenii vor fi deportaţi în alte locuri". Mulţi moldoveni deportaţi în Siberia încă în iunie 1941 scriau rudelor de la baştină şi întrebau dacă într-adevăr vor fi deportate degrabă şi ele. "Pe la noi pe aici se aude, scria E.I. Buzdugan din regiunea Tomsk, că din Basarabia va fi deportată foarte multă lume. Aşa să fie oare?"
Din documentele arhivei Ministerului Securităţii Naţionale al Republicii Moldova, care încep să fie valorificate abia acum, cunoaştem că mulţi basarabeni au intrat în formaţiunile de luptă împotriva sovieticilor tocmai pentru că erau informaţi că urmau să fie izgoniţi pentru totdeauna din satele lor. Prin iunie 1949, ţăranul Gavril Andronovici din satul Condrăteşti, raionul Corneşti, mărturisea într-un cerc de prieteni, care la scurt timp după aceea vor constitui nucleul organizaţiei Armata Neagră, că fusese inclus în lista chiaburilor şi că mâine-poimâine va fi ridicat şi trimis în Siberia. Această ştire a fost confirmată şi de alţi participanţi la acea întrunire din casa lui Andronovici. Tribunalul militar din Odesa menţiona că în 1949 mulţi ţărani din raioanele Corneşti, Chişcăreni şi Bravicea au aflat din timp despre ridicările ce se pregăteau, de aceea au părăsit satele şi s-au ascuns prin păduri.
Ultimele directive privind deportarea au fost date la sfârşitul lunii iunie şi începutul lui iulie 1949. Ceea ce pretindea a se chema guvern al Moldovei fixa, prin hotărârea sa din 28 iunie 1949, numărul definitiv al familiilor care urmau să fie ridicate şi repartizarea lor pe raioane, iar prin decizia din 30 iunie aducea o serie de detalii care completau hotărârea menţionată a guvernului sovietic din 6 aprilie privind confiscarea averii celor deportaţi. Tot la 30 iunie, Ministerul de Interne al URSS stabilea că cele 11280 de familii cu 41200 de oameni (deci cu 350 mai mult decât se hotărâse la 6 aprilie) urmau să fie trimise în regiunile Kurgan, Tiumen, Irkutsk, Altai, Bureat-Mongolia. Între timp, până nu fusese încă dat semnalul de atac, ofiţerii KGB trimişi în judeţele şi raioanele republicii lucrau cu sârg la completarea listelor, aşa încât până la 2 iulie fuseseră luate în evidenţă 12718 familii cu 43387 de oameni ce ar fi urmat să fie expulzaţi din ţinut. Înainte de zisul semnal, se stabiliseră definitiv cifrele: 13000 familii cu 45537 de viitori expatriaţi.
Cum se ştie, semnalul pentru deportare (aşa-zisa operaţie "lug" - în traducere din ruseşte: "Sud") a fost dat la ora 2 noaptea în 6 iulie.
Rezistenţa populaţiei la deportări
Deşi autorităţile au luat toate măsurile ca operaţia să se desfăşoare rapid şi prin surprindere, totuşi au existat numeroase cazuri de rezistenţă a acelora care urmau să fie arestaţi şi evacuaţi. Din informaţia evident incompletă ce ne stă astăzi la dispoziţie, cunoaştem că trupele însărcinate cu realizarea acestei operaţii au avut de înfruntat în multe locuri o împotrivire dârză a ţăranilor, inclusiv rezistenţă cu arma în mână. Aşa a fost în satele Clocuşna, raionul Ocniţa, Cosăuţi, raionul Soroca, Băneştii Noi, raionul Orhei, Frumoasa, raionul Bravicea, Carahasani, raionul Olăneşti, Cunicea, raionul Cotiujeni, Răculeşti, raionul Susleni, precum şi în raioanele Kotovsk şi Chişinău.
Metoda cea mai răspândită şi mai eficientă a fost totuşi fuga ţăranilor de acasă şi din sate fie înainte de 6 iulie, fie chiar în momentul intrării trupelor în sate. Către acea dată, dispăruseră 508 de familii care urmau să fie deportate, din alte 174 de familii n-a fost găsită acasă nici o persoană matură, iar 105 familii s-au ascuns în momentul începerii operaţiunii. Cele mai multe familii au reuşit să se salveze în raionul Chişinău - 64 din 141, adică tocmai în unul dintre raioanele care au opus cea mai mare rezistenţă Sovietelor.
Conform datelor oficiale generale, operaţia "lug" se terminase spre sfârşitul zilei de 7 iulie, dar rapoartele din unele judeţe arată că de fapt aceasta a continuat încă cel puţin o zi, până la 8 iulie, ora 20.
Este foarte util a cunoaşte reacţia la deportări a populaţiei care nu a avut de suferit (sau nu a suferit nemijlocit) de pe urma operaţiei. Datorită mai ales străduinţelor KGB-ului, care avea grijă de starea de spirit a populaţiei, astăzi suntem în măsură să cunoaştem atitudinea acesteia faţă de izgonirea de la baştină a zeci de mii de ţărani basarabeni, chiar dacă informaţia selectată de KGB este fragmentară şi, desigur, tendenţioasă. Astfel, cineva din Chişinău scria altcuiva, probabil din Rusia, că se procedase foarte bine cu aşa-zisa răsculăcire (deschiaburire, n.red.), deoarece, se precizează în acea scrisoare, "chiaburii" se opuneau transformărilor sovietice şi "mai ales urau populaţia nou-venită". Câteva zile la rând, informa un altul, "întreaga Moldovă a fost curăţată de elemente dăunătoare şi de oamenii cu un anumit trecut, străini faţă de puterea sovietică". "În Moldova au fost lichidaţi chiaburii, ceea ce va îmbunătăţi activitatea noastră şi în special va fi mai uşor de trăit". "Acum la noi totul va fi mai ieftin... Au fost eliberate multe apartamente, care sunt repartizate locuitorilor oraşului". "De la 5 şi până la 7 iulie 1949 în Chişinău a avut loc o curăţare, adică mulţi locuitori au fost deportaţi în Siberia. Sunt deportate persoanele care au ajutat nemţilor şi românilor să activeze împotriva ruşilor. Casele lor au fost date acelor orăşeni care nu au locuinţe".
Astfel, oricât de vigilent era KGB-ul, totuşi informaţia lui secretă, alcătuită cu cea mai mare grijă, n-a putut ascunde adevărul că izgonirea zecilor de mii de oameni din populaţia basarabeană a adus satisfacţie doar anumitor categorii de venetici, de regulă, ruşilor şi în general sovieticilor care au dat năvală dincoace de Nistru în urma Armatei roşii.
Cum aprecia deportările întreaga populaţie a Basarabiei
Aceeaşi informaţie demonstrează cu lux de amănunte că atitudinea generală a populaţiei faţă de deportări a fost pronunţat negativă, hotărât dezaprobatoare. În timp ce românii basarabeni erau înspăimântaţi şi disperaţi până la trecerea directă la răfuială cu oamenii noului regim, chiar şi mulţi reprezentanţi ai minorităţii neromâneşti a populaţiei se arătau dezorientaţi şi descurajaţi de tot ce aducea acest regim. Nu putem reproduce aici decât o mică parte din numeroasele fapte menţionate în rapoartele KGB-ului, deşi este de la sine înţeles că această instituţie n-a avut nici un interes să scoată în evidenţă dezastrul social-psihologic provocat de exilul forţat al basarabenilor.
Dăm, în continuare, doar câteva crâmpeie dintr-o informaţie specială a KGB-ului, din 14 iulie 1949. "Iată noutatea din satul nostru. La 5 iulie ne-am culcat şi n-am ştiut nimic, iar când ne-am trezit, am văzut 80 de gospodari în maşini. Dar de ce şi pentru ce, ei singuri nu ştiu. Se vede că a sosit ceasul de la urmă, dacă te iau aşa, fără nici o vină. Erau mari strigăte şi plânsete. Toată lumea era speriată în aşa măsură, că nimeni nu a mai ieşit la lucru în câmp. Nu se ştie ce va fi şi cu noi, adică cu cei care au rămas. Se zice că noi o vom păţi şi mai rău decât acei care au fost ridicaţi..." "... Mare nenorocire au făcut în satul nostru şi în satele învecinate, pentru că numai din satul nostru au luat 18 familii. Numai unul Dumnezeu ştie unde au fost duse. Grâul se coace, dar nu are cine să-l strângă, deoarece oamenii sunt necăjiţi şi nu vor să lucreze. Pe câmp nu se vede nimeni..." "Timpuri grele, viaţă chinuită, la 6-7 iulie au fost ridicate 10 familii. Din cauza asta oamenii şi-au părăsit casele, satul e pustiu, fiecare casă e încuiată...". "Situaţia nu e bună, nimeni nu-şi dă seama ce va fi, la 6 spre 7 iulie din satul nostru au fost ridicate 7 familii. Le-au dat două ore pentru a se pregăti, unii au fost suiţi în maşini dintr-o dată şi fără nimic. Au luat mulţi oameni şi din alte sate şi din oraşul Chişinău...". "... În satul nostru e mare nenorocire, deoarece au fost ridicaţi mulţi oameni cu familiile lor. Numai unul Dumnezeu ştie de ei, unde sunt şi încotro au fost duşi. Încă nu se ştie cine va fi ridicat în rândul al doilea. În general, în ultimele patru zile nu ne-am mai oprit din plâns...". "Numai Dumnezeu ştie cum mai trăim şi noi, din satul nostru au fost deportate 20 de familii şi nimeni nu ştie nici măcar încotro au fost duse. Acum au sosit iar la sovietul sătesc şi iar ne vor deporta. Au rămas casele pustii. Au scăpat doar acei care au fugit...". "... Din satul nostru au ridicat mulţi oameni. Lumea este tulburată, oamenii nici nu lucrează, dar nici nu stau pe loc, ci umblă dintr-un loc într-altul ca năuciţi...". "Azi la orele 2 noaptea au venit maşinile şi au ridicat 14 familii. Era mare jale în sat atunci când i-au dus pe oamenii aceştia. Mare nenorocire a căzut pe capul nostru acum..." "... E foarte rău de noi. În sat a fost mare nenorocire, au ridicat 11 familii. Se aude că vor mai fi deportaţi, dar nu se ştie când. Oamenii noştri sunt speriaţi, nu muncesc, e jale pe capul lor, dar mare-i Dumnezeu...". "... În orice parte ai privi, peste tot e jale şi iar jale, deoarece în noaptea trecută au ridicat 60 de familii, iar acum aşteptăm să ne ia şi pe noi. Domnica e fericită că a murit, ea doarme şi nimeni nu o va mai nelinişti...". "... Din satul nostru au fost ridicate o mulţime de familii, dar unde le-au dus - Dumnezeu ştie. Iar acum stăm şi noi ca frunza pe apă. ... E mare jale şi durere, oamenii se vaită şi plâng...". "... Îţi spun cu lacrimi în ochi că Nichita şi Anton au fost ridicaţi împreună cu fetele. Au fost ridicate 20 de familii. Doamne, ce strigăte şi bocete au mai fost la 6 iulie! Lui Nichita i-au luat oaia, porumbul şi tot ce mai avea în casă. Sufletul ne este plin de jale ca Nistrul de prundiş...". "... Pe mulţi de la fabrica noastră i-au luat în timpul lucrului. Aceste trei zile am umblat cu toţii ca înnebuniţi. ...La piaţă totul a devenit scump, moldovenii nu se mai văd, din sate a fost ridicată foarte multă lume...". "Din toată Basarabia oamenii sunt ridicaţi tot aşa ca în 1941. Din satul nostru au luat 19 familii, din Mileşti - 21 de familii. Au luat şi femei şi copii. Casele au rămas pustii. Se zice că aceştia au fost chiaburi, dar unii din ei nu aveau nici mâţă. Iaca ce au avut oamenii noştri să tragă. Sunt trimişi la nord. Nimeni nu mai doarme acasă, toate casele sunt încuiate, satul e pustiu, nimeni nu cântă, nu se aude nici un strigăt vesel, pustiu adevărat..." "... De la noi au ridicat astăzi 10 familii. Se aude că încă vor mai lua. Nu dea Domnul să ne ia şi pe noi. Am ajuns zile tare grele. Azi dimineaţă era mare jale în satul nostru, aşa jale cum n-a mai fost de când există satul acesta. S-a adunat toată lumea şi plângea de fierbea satul. I-au luat cu maşinile. Of, of, e mare nenorocire în satul nostru..." "Tata a terminat de coasă, acum trebuie să cărăm totul acasă, dar n-avem nici o dorinţă de a lucra de atunci de când au fost ridicaţi oamenii. Seara închidem totul, încuiem uşile şi plecăm să înnoptăm unde ne duc ochii. Dimineaţa ne vom întoarce acasă, dacă nu se va întâmpla nimic...". "Am fost foarte întristaţi, şi nu numai noi, ci toată lumea, pentru că din satul nostru au fost ridicaţi cei mai buni gospodari şi i-au dus departe, dar unde - nimeni nu ştie, ştie doar unul Sfântul Duh. Erau mari strigăte şi plânsete, ei strigau: Doamne Dumnezeul meu, ce am făcut şi unde ne duc..."
Potrivit datelor de la sfârşitul anului 1949, în acel an fuseseseră deportate 11293 de familii, care aveau 35050 de suflete.
Statistica aceasta este departe de a fi completă, pentru că deportările s-au făcut şi sub alte forme. Astăzi ştim că până şi foametea din anii 1946-1947 a fost folosită de către ocupanţi pentru a ridica zeci de mii de oameni din sate şi a-i trimite în zonele industriale sau de materie primă ale Imperiului, ca forţă de muncă ieftină. Astfel, la 16 decembrie 1946 comitetul raional de partid Ciadâr-Lunga informa conducerea republicii că era pe cale de a trimite în acele zone peste 3000 de oameni de la 14 până la 50 de ani, la care se mai adăugau încă 118 familii înfometate. Nu poate fi uitat în acest context nici fenomenul FZO-ului (aşa-zisa instruire la - sau pentru - fabrici şi uzine), ceea ce a însemnat în realitate ridicarea din sate a zeci şi sute de mii de tineri şi adolescenţi, folosiţi mai ales în minele de extracţie a cărbunelui şi metalelor şi din care foarte puţini au mai revenit la vatră, cei mai mulţi, din cauza condiţiilor de muncă din mine, pierzându-şi viaţa încă din tinereţe.
Evident, mulţi oameni înţelegeau natura şi scopurile deportărilor. Adeseori fenomenul era explicat prin esenţa regimului adus în Basarabia de ocupaţia sovietică. Astfel, cetăţeanca Pelaghia Şcekina din Lipovanca, raionul Cahul, spunea: "Sovieticii aceştia îşi bat joc de noi, chinuie norodul. Parcă asta poate fi socotită putere de stat?" S.S. Lenţa, locuitor din oraşul Soroca, li se adresa tovarăşilor săi de lucru: "Voi nu vedeţi ce se face? Toate fărădelegile acestea ale bolşevicilor vor fi înscrise în istorie şi nu vor fi iertaţi". E. Enghirs, contabil în aceeaşi localitate, spunea că deportarea ţăranilor înstăriţi "s-a făcut pentru a influenţa restul masei ţărăneşti şi a o forţa să intre cât mai repede în kolhoz, adică a realiza colectivizarea delaolaltă în Moscova". Lucrătoarea de la comunicaţiile din Cahul, Nina Bulavina, declara: "Ce fel de viaţă este asta? S-au deprins să-i ducă pe oameni în Siberia ca să le lucreze pe degeaba. Lui Stalin nu-i este greu să-şi îndeplinească planurile cincinale. Ce-l costă pe el? În aşa fel pot fi îndeplinite toate planurile înainte de termen. În închisori sunt 40 de milioane, şi foarte mulţi sunt luaţi şi de pe la noi".
Era firesc ca basarabenii să-şi dea seama că deportările erau o măsură de deznaţionalizare a băştinaşilor. "Pe noi, moldovenii, spunea Parascovia Prepeliţă din oraşul Soroca, ne vor deporta din Moldova şi vor aduce aici ruşi. Puterea sovietică vrea să-i nimicească pe moldoveni, deoarece toţi aceştia sunt împotriva puterii sovietice". "Are loc doar deportarea moldovenilor, declara Alexandra Marcenco din Chişinău. Toţi moldovenii din Chişinău vor fi deportaţi şi vor rămâne aici numai ruşii". A.V. Caproş din satul Logăneşti, raionul Hânceşti, le vorbea astfel consătenilor: "Vedeţi cum se răfuiesc ruşii cu moldovenii noştri? Îşi bat joc de noi, uitaţi-vă câţi au fost deportaţi. Românii nu făceau aşa ceva..." Ţăranul Vasile Pricop din satul Tochile-Răducani, raionul Leova, spunea că "îndată după sosirea lor în Basarabia, ruşii au început să ridice norodul...".
Documentele de arhivă demonstrează că deportările au fost factorul nemijlocit care i-a îndemnat pe sute şi mii de oameni să lupte împotriva ocupaţiei sovietice.
Astfel, înainte ca organizaţia antisovietică intitulată Partidul Democrat Agrar să se fi constituit, fuseseră deportaţi părinţii şi o soră a viitorului conducător al formaţiunii, Vasile Odobescu, părinţii, fraţii şi surorile lui Alexandru Duca, părinţii, un frate şi o soră de-ai lui Ilarion Tăutu. Aceeaşi a fost situaţia şi în cazul grupului de luptă al lui Filimon Bodiu, al organizaţiei Armata Neagră, al Partidului Libertăţii, al Uniunii Democratice a Libertăţii şi al tuturor celorlalte formaţiuni de luptă a basarabenilor împotriva ocupaţiei sovietice, fenomen care a început să ia amploare în vara şi toamna anului 1949.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu