Se afișează postările cu eticheta diferente. Afișați toate postările

marți, 19 februarie 2013

Romania lui Ceausescu

România în timpul regimului Ceauşescu

Ceausescu a scos Romania din Evul Mediu, de la lumina lumanarii, la lumina electrica, de la carul cu boi, la intreprinderi producatoare de automobile, camioane, tractoare, locomotive si avioane… Nu stiu daca, pastrand proportiile, exista performante asemanatoare in istorie – poate Ramses cel Mare! Ceausescu a dictat sa se ridice scoli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, cai ferate, aeroporturi, baze militare subterane, lucrari hidrotehnice portuare, flote de avioane si vapoare, irigatii pe mii de hectare, poduri impresionante, ba chiar si… autostrazi. In 24 de ani amarati, rastimp in care a platit datoriile si a dublat populatia urbana! De fapt, este incredibil!" 

„Ceausescu a condus Romania timp de 24 de ani. Nu se poate spune ca era „bine” pe vremea lui Ceausescu, dar putini stiu cum era Romania inainte de Ceausescu! 

Acest conducator a fost pentru tara asta ceea ce au fost Kemal Ataturk pentru Turcia si Abdel Nasser pentru Egipt: TATAL NATIUNII !!! Petre Tutea.

După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (martie 1965), se va desfăşura o ascuţită luptă de culise pentru succesiunea la conducerea Partidului Comunist. Puternic susţinut de primul-ministru al ţării, Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceauşescu este ales de Biroul Politic secretar general al partidului. Cel care va conduce România aproape un sfert de veac a fost ales doar de 5 persoane: Ion Gh. Maurer, C. Stoica, E. Bodnăraş, AI. Drăghici şi Gh. Apostol. La congresul partidului, convocat în vara anului 1965, Nicolae Ceauşescu este confirmat în funcţia de secretar general al P.C.R.

Ce să mai citim?

Virusul Misterios

Europa este o "cum ar fi pe care am moștenit-o"

Măsuri de maximă protecție

Calculul pensiei

Sheme Electronice

Robotul ADN ar putea ucide celulele canceroase

Prima fază a regimului ceauşist (1965-1971) se caracterizează printr-o relativă liberalizare. Este adoptată 0 nouă constituţie (1965), este schimbată denumirea ţării în Republica Socialistă România, iar Partidul Muncitoresc Român devine Partidul Comunist Român. Pe plan intern este sprijinită iniţiativa particulară în comerţ, îmbunătăţirea gradului de confort al populaţiei şi construirea de locuinţe proprietate personală.

Se produce desovietizarea şi liberalizarea vieţii culturale prin eliminarea autorilor sovietici şi reluarea publicării clasicilor literaturii universale. În învăţământ se revine la sistemul tradiţional, autorii români sunt reintroduşi în manuale şi se introduce studiul limbilor occidentale în şcoli. În plan extern, este adoptată 0 politică de independenţă faţă de Moscova, se stabilesc relaţii diplomatice cu Republica Federală Germană (1967), iar în august 1968 este criticată intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, România refuzând să participe la înăbuşirea revoltei anticomuniste din această ţară. Vizitele lui Ceauşescu în Franţa, Anglia, Germania şi S.U.A., precum şi cele ale preşedinţilor Charles de Gaulle (1968) şi Richard Nixon (1969) vor contribui la creşterea rolului României pe plan internaţional.

Concomitent, perioada din 1965-1968 a fost pentru Ceauşescu una de consolidare a puterii personale prin acapararea unor funcţii importante în conducerea statului şi promovarea de cadre noi în structurile de conducere ale P.C.R.

A doua fază a regimului ceauşist, neostalinistă (1971-1980), are ca punct de pornire vizitele făcute de Ceauşescu în China şi Coreea de Nord, când sunt lansate tezele din iulie, care întrerup cursul liberalizării. În şedinţa Comitetului Politic al C.C. al P.C.R. (iulie 1971) se decide accentuarea vieţii politice şi ideologice, accelerarea îndoctrinării populaţiei şi controlul strict al tuturor activităţilor de către activiştii de partid. Se producea 0 reîntoarcere la autoritarismul politic. Este introdus principiul rotirii cadrelor, ce permitea marginalizarea grupurilor contestatare din partid, iar din 1972 membrii familiei Ceauşescu şi rudele sunt plasaţi în posturi cheie. Din 1973, Elena Ceauşescu începe o cariera politică ce 0 va propulsa spre vârful puterii, iar din 1974 N. Ceauşescu devine primul preşedinte al Republicii, socialismul dinastic devenind 0 relitate.

Dezvoltarea economică a ţării a fost expusă indicaţiilor arbitrare ale dictaturii. Măsuri neştiinţifice şi haotice erau lansate de Ceauşescu însuşi, care urmaăea dezvoltarea economică a României exclusiv prin eforturi proprii. Se trece la industrializarea forţată prin ridicare de giganţi industriali care produc ineficient, cu mare consum de energie, de materii prime şi costuri ridicate, combinatul siderurgic de la Galaţi devenind simbolul acestei politici. Ridicarea unor construcţii megalomanice (Casa Poporului, Canalul Dunăre – Marea Neagră, Canalul Dunăre – Bucureşti şi transformarea capitalei în port dunărean) şi politica economică aberantă a regimului comunist au avut consecinţe dramatice pe plan social. Alimentele de bază sunt raţionalizate iar distribuirea energiei electrice şi termice este limitată la strictul necesar. Pentru mascarea crizei alimentare ce devenea tot mai acută, regimul va publica un program de alimentaţie ştiinţifică (1982). Returnarea datoriei externe (11 miliarde de dolari) se va face prin efortul şi pe seama poporului, ceea ce va contribui la scăderea masivă a nivelului de trai.

Remediul la dificultăţile tot mai mari pe care le suporta populaţia era înăsprirea dominaţiei ideologice ce trebuia să ducă la formarea omului nou, dispus să aprobe entuziast politica dictatorului. După 1974, cultul personalităţii Conducătorului a câştigat tot mai mult teren, fiind inspirat din modelele chinez şi nord-coreean. Numeroşi scriitori, artişti şi istorici vor fi la originea unui val de elogii fără precedent la adresa lui N. Ceauşescu. Milioane de oameni vor fi mobilizaţi pentru a idolatriza persoana dictatorului iar mai târziu a cuplului prezidenţial. După 1980, istoricii oficiali nu vor ezita în fabricarea unor falsuri grosolane pentru a glorifica trecutul revoluţionar al conducătorului, iar unii scriitori îi adresau omagii exagerate, pentru ca în final să fie ales preşedinte de onoare al Academiei (1985) şi numit Erou al R.S.R. (1988) pentru cei 55 de ani de activitate revoluţionară.

Sporirea nemulţumirilor populaţiei faţă de greutăţile cotidiene precum şi faţă de represiunea internă au condus în decembrie 1989 la 0 puternică revoltă populară, anunţată de mişcările populare din Ungaria, Germania de Est (R.D.G), Cehoslovacia şi Bulgaria, de prăbuşirea Zidului Berlinului şi de evenimentele de la Timişoara. Marea revoltă a poporului român izbucneşte în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, la Bucureşti. Sub imensa presiune populară care asedia clădirea Comitetului Central al P.C.R., Nicolae şi Elena Ceauşescu au fugit. Capturat ulterior, cuplul dictatorial va fi judecat în imprejurări excepţionale şi condamnat la moarte (25 decembrie 1989). În felul acesta era înlăturat regimul comunist şi se redeschidea drumul României spre libertate şi democraţie. By Horia

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea, Istorie. Sinteze (recapitularea materiei din programă) 21 de variante complete (rezolvate şi explicate), Ed. Aula, Braşov, 2010

Ultima dorinţă de Anul Nou a lui Nicolae Ceauşescu

"Dragi tovarăşi şi pretini", "Dragi concetăţeni", "Dragi compatrioţi", "Români", "Oameni buni" - aşa era chemat poporul la miezul nopţii să ia parte la bilanţul prezidenţial. În buna tradiţie comunistă, preluată de la Gheorghe Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu slăvea "realizările eroicei noastre clase muncitoare" şi prevestea "tutulor (sic!) oamenilor muncii" un viitor fericit: "o dezvoltare importantă a industriei, agriculturii şi celorlalte ramuri de activitate, ridicarea continuă a nivelului de trai, material şi spiritual, al poporului".

Link Bloguri

Politici Sociale

Afaceri online

PC Computer

Locuinta - O investitie necesara

De la prietenii niștri RELIGIE

LITERATURA și CREDINTA

Economico - Sociale

Politici Fiscale , Sociale

Situatia ECONOMICO-SOCIALA

Stiinta si tehnica

"Să facem astfel încât, în 1989, să obţinem cele mai bune rezultate în industrie, cea mai mare producţie agricolă, să realizăm în bune condiţii investiţiile şi progresul tuturor sectoarelor de activitate", răsuna ultima urare de An Nou a secretarului general al PCR, în 1988.

MESAJE de ANUL NOU dintr-o lume dispărută: cadoul dezgropat la rădăcina Casei Poporului

de Alina MatisPublicat

Cele mai frumoase URĂRI DE ANUL NOU într-o capsulă a timpului. Printre multele MESAJE DE ANUL NOU primite în ultimele zile, unul are parfumul discret al unui REVELION de altădată. Cum dar din dar se face rai, le oferim prietenilor noştri de ANUL NOU 2013, alături de un LA MULŢI ANI, cadoul pe care ni l-a făcut Dan Perry - un set de fotografii şi o poveste îngropată la rădăcina Casei Poporului.

"Era o nebunie de Sărbători acolo. Prin decembrie, aveam o sanie...". Aşa începe povestea de ANUL NOU a unui loc din Bucureşti ras de Ceauşescu pentru a-şi înălţa cel mai ambiţios vis.Strada Arionoaiei - sau Arionoaia - este una dintre "victimele" de sub Casa Poporului. Acum, ea mai există doar în puţinele fotografii şi amintiri de-ale locatarilor, cu poveşti de Bucureşti demne de Mircea Eliade.

"...mă dădeam cu sania, pentru că acolo erau dealuri. Probabil de asta şi-a construit Ceauşescu colosul aici, pentru că era sus, era înalt", ne spune, din faţa unei camere web, de la mii de kilometri distanţă, un chip zâmbitor.

"Ani de zile am visat-o..."

MESAJUL DE ANUL NOU al lui Dan Perry nu l-am găsit noi, a fost una dintre întâmplările Internetului. Am dat de un blog cu fotografii din Viscri şi i-am scris, neştiind că este român, pentru a-i cere permisiunea să îi folosim o imagine pentru articolul despre miracolul din aşezarea săsească.

"Era un cartier liniştit, simplu, dar oamenii erau buni, relaţiile dintre ei erau excelente, iar noi toţi am avut o copilărie fericită în locul acesta". Vorbeşte ca despre un tărâm al făgăduinţei despre stradaArionoaiei, despre grădina casei lui, grădina superbă a copilăriei lor, în care trona falnic un ulm. "Pe sub acest ulm, la o anumită vârstă, băieţii au început să fumeze. Aici învăţam... Era o feerie - curtea asta o regret şi azi", spune Perry despre curtea din cartierul Uranus-Izvor, unic în Bucureşti pentru liniştea şi dealurile lui.

"Ani de zile am visat-o. Când vin în România, am plăcere de parcă vin acasă. Este ceva care mă duce înapoi în copilărie", mai spune Perry, care dă din cap şi ridică des în umeri, neştiind să îşi explice ataşamentul pentru acest colţ de Bucureşti demult dispărut.

"Aveam un văr care şi-a cumpărat o bicicletă. Pe vremea aceea, cine avea bicicletă?! Mai nimeni. Mi-a dat-o mie pentru două zile şi am fost împăratul cartierului. Toţi veneau să îi las două minute cu bicicleta", povesteşte, râzând, locatarul de pe Arionoaia.

1961: plecarea din România şi despărţirea de Arionoaia

În vârstă de 70 de ani, Dan Perry s-a născut la Galaţi, într-o familie de evrei cu numele de Solomonovici. Pe când el avea cinci ani, s-au mutat la Bucureşti, pentru că tatăl lui, sionist, intrase în vizorul Securităţii.

Nimeni nu voia să primească un evreu, aşa că şi-au schimbat numele în Pruteanu. Îl întreb dacă există vreo relaţie cu regretatul George Pruteanu şi răspunde zâmbind: "Numai văr primar". "L-ai cunoscut?", întreabă imediat, adăugând că şi el l-a văzut doar de două ori în viaţă.

În 1961, pe când avea 17 ani, Dan şi ai lui au plecat în Israel. Aici, şi-au luat numele de Perry, mai scurt şi mai uşor de scris şi pronunţat în ebraică.

În tot acest timp, a ţinut legătura cu Ciufi, prietenul care stătea la etaj, în aceeaşi casă de pe Arionoaiei ca şi familia Pruteanu. Ciufi, care a rămas până la sfârşit pe Arionoaiei, îi trimitea scrisori codate despre viaţa românească.

Înapoi în ţară: "Îmi mănânc unghiile pentru că nu am făcut încă 100-200 de poze"

Au trecut 20 de ani până Dan Perry s-a întors pe strada copilăriei lui şi vorbeşte cu plăcere, dar şi cu regret despre norocul ca, în 1980, să aibă aparat foto la el şi inspiraţia de a face multe fotografii cu Arionoaia. Acestea sunt ultimele imagini pe care le are cu strada, făcute într-o perioadă în care preţiosul film foto nu se "consuma" cu străzi, clădiri, ori cu peisaje.

"Acum, îmi mănânc unghiile pentru că nu am făcut încă 100-200 de poze", mărturiseşte Dan Perry, cu ciudă în glas când îşi aminteşte, numai el ştie a câta oară, că i s-a stricat aparatul foto atunci. "Începuseră demolările şi l-am întrebat pe prietenul Ciufi: <<Crezi că o să dea jos tot?>>. Iar el a zis: <<Nu cred>>. Nu ştiam de Casa Poporului", spune românul.

Patru ani mai târziu, strada Arionoaiei, împreună cu tot cartierul Uranus-Izvor, din centrul Bucureştiului, nu mai existau. Planul faraonic al lui Nicolae Ceauşescu, pus în aplicare de tânăra arhitectă Anca Petrescu, a ras toată zona, a nivelat dealul, a distrus biserici şi clădiri istorice - în total, peste 7 kilometri pătraţi au fost "şterşi", pentru a face loc Casei Poporului. Aproximativ 40.000 de oameni din această zonă au fost relocaţi şi au rămas doar cu amintirea acestui colţ din Bucureştiul comunist.

"A fost distrugător pentru toţi"

"Pentru mine a fost distrugător când am aflat (de dărâmarea străzii şi de Casa Poporului, n.red.). La fel a fost şi pentru toţi prietenii care stădeau în zonă. Distrugător pentru toţi", spune Perry despre palatul construit peste copilăria lor.

Fiecare îşi aminteşte cu drag despre strada/casa copilăriei lor. Foştii copii de pe Arionoaiei par, însă, să fi pus pe un piedestal acest loc, poate tocmai pentru că le-a fost luat în nişte circumstanţe care au făcut istorie.

La următoarea vizită în România, Dan Perry, care lucrează ca tehnician în arhitectură, a fost să constate ce casă a primit poporul în schimbul casei lui şi a prietenilor din Uranus-Izvor. "Am fost în Casa Poporului, l-am chemat şi pe Ciufi, dar nu a vrut în niciun chip să vină. E aşa de supărat şi o să fie supărat toată viaţa pentru că l-au scos din casa lui. M-am dus să văd singur". Şi i-a plăcut ce a văzut.

"Pentru mine, dat fiind că lucrez în arhitectură, Casa Poporului e, totuşi, o construcţie interesantă", spune Perry, adăugând repede că locuinţele pentru oamenii daţi afară din casele lor sunt "oribile". "Acum am văzut că le mai pun puţin ruj pe buze şi le reabilitează termic", adaugă românul.

Acum, Perry vine anual în România şi şi-a planificat ca, atunci când se pensionează, să stea şi câteva luni la rând în ţară. Chiar dacă Arionoaia nu mai e, prietenii de atunci sunt în continuare. Se întâlnesc cu toţii şi au chiar un înlocuitor al curţii cu ulm de pe vremea când erau puştani: casa de la munte a unuia dintre ei. "Am izbutit să îmi adun toţi colegii din clasă. Am făcut o reuniune în 2006, la 46 de ani de la şcoală, şi încă una, în 2011, la 50 de ani. Iar anul trecut, ne-am întâlnit între", povesteşte bărbatul.

În plus, pe lângă prietenii de şcoală ori de joacă, mai e şi ţara, pe care a bătut-o în lung şi în lat, a fotografiat-o şi a promovat-o prin toate cercurile în care se învârte în Israel. "Fac reclamă mare, doamnă!", exclamă el, explicând că până şi screensaver-ul de pe calculatorul de la birou e numai cu poze din România.

"România e foarte frumoasă, foarte frumoasă. Ultima oară când am fost la Castelul Peleş, am făcut 480 de poze. Am văzut în viaţa mea multe castele - multe, multe castele. Dar eu cred că Peleşul e cel mai frumos", adaugă el şi începe să enumere toate bisericile, cetăţile şi oraşele frumoase din România care îi vin în minte şi îi plac.

De la Arionoaia de odinioară la mall-urile de azi

Dan Perry nu numai că vizitează şi fotografiază România, dar şi lucrează aici ocazional. Firma de arhitectură la care este partener este cea care a construit mall-urile AFI din diverse oraşe din ţară. "Acum, lucrez la un mall nou din Bucureşti", spune el, cu referire la noul AFI, care se va deschide în Bucureştii Noi, pe terenul fostei fabrici Laromet.

Cu toate că iubeşte România cu o dragoste aflată undeva la mijloc între pasiunea unui turist şi ataşamentul unui om înrădăcinat într-un loc, Dan Perry spune fără ezitare că nu s-a gândit niciodată să se întoarcă definitiv în ţară. Israelul e casa lui acum, acolo sunt soţia, fiica şi fiul lui, cei cinci nepoţi, acolo este cariera lui. Soţia este singura pe care a adus-o în ţara lui natală. Ba mai mult, a şi învăţat-o română. Copiii şi nepoţii, însă, sunt complet străini de România.

"Cu mine cred că se termină capitolul "România". Ei (copiii, n.red.) nu ştiu română. Fata mea e măritată cu un scoţian, vorbeşte cu copiii în engleză. Băiatul e însurat cu o chinezoaică, iar nora mea vorbeşte cu nepoata în chineză. Ne îndepărtăm de România şi de apropiem de China şi de Scoţia", constată, din faţa unui calculator din Haifa, autorul pozelor de pe Arionoaiei. Acesta este şi motivul, spune el, pentru care postează pe Internet fotografii din România şi din cartierul peste care s-a înălţat Casa Poporului - pentru ca şi alţii din generaţia lui să îşi păstreze vii imaginile, exact cum a făcut-o el.

"Nu există altă sursă. Cu noi, se termină această Arionoaiei şi toate străduţele alea mici dimprejur...", este constatarea cu care Dan Perry încheie, departe de Bucureşti, povestea bucăţii lui din România ştearsă de istorie.

http://www.gandul.info/interviurile-gandul/mesaje-de-anul-nou-dintr-o-lume-disparuta-cadoul-dezgropat-la-radacina-casei-poporului-10391230

Vezi și

vineri, 18 ianuarie 2013

Epoca Gheorghiu-Dej

Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist dur, nu agrea reformele lui Nikita Hrușciov și de procesul „destalinizare” inițiat de acesta după 1956. Dej s-a opus realizării obiectivelor economice controversate ale CAER-ului, prin care România ar fi fost transformată prin, profilare agricolă, în „coșul de pâine” al blocului sovietic, inițiind în schimb un program energic de dezvoltare a industriei grele. Dej a închis cele mai mari lagăre de prizonieri politici, a abandonat lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a desființat sistemul rațiilor de alimente și a crescut salariile muncitorilor.

Au fost luate de asemenea măsuri pentru limitarea influenței culturii ruse în țara: limba rusă a încetat să mai fie obiect obligatoriu de studiu în școlile de toate gradele, iar editura „Cartea Rusă” a fost închisă.

Vezi și

Toate acestea, combinate cu resentimentele legate de ocuparea unor provincii istorice românești de sovietici (Bucovina de Nord, transformată în regiune a RSS Ucrainiană și Basarabia în RSS Moldovenească și regiune a RSS Ucraineană), au condus în mod inevitabil România comunistă pe un drum relativ independent și cu pronunțat caracter național.

Gheorghiu-Dej, un stalinist convins, considera că regimul sovietic (devenit mai liberal) al lui Hrușciov amenința indirect să-i submineze autoritatea. Într-un efort de întărire a poziției în țară, Dej a hotărât să înceapă cooperarea externă cu toate statele, indiferent de sistemul economico-politic, atâta vreme cât erau recunoscute principiile egalității internaționale și ale neamestecului în afacerile interne. Această politică a dus între altele, și la strângerea legăturilor cu Republica Populară Chineză, care era de asemenea promotoare a autodeterminării naționale.

În 1954, Gheorghiu-Dej a demisionat din funcția de Secretar General al partidului, dar a rămas premier al guvernului. S-a format în schimb un secretariat format din patru membri, unul dintre membri fiind Nicolae Ceaușescu, secretariat care a controlat partidul timp de un an, până când Dej a reluat frâiele puterii. În ciuda noii politici de cooperare internațională, România a devenit membră a Pactului de la Varșovia în 1955, prin care s-a oficializat subordonarea unei mari părți a armatei naționale mașinii militare sovietice (ocupația militară sovietică în România a luat sfârșit în 1958). Mai târziu, România a refuzat să permită efectuarea de manevre militare ale trupelor Pactului de la Varșovia pe teritoriul românesc și a limitat participarea propriilor militari la manevre pe teritoriul altor țări membre ale Pactului.

În 1956, premierul sovietic Nikita Hrușciov a denunțat politica predecesorului său, Stalin, în discursul secret ținut în fața delegaților la Congresul al XX-lea a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Gheorghiu-Dej și conducerea Partidului Muncitoresc Român i-au transformat pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu în principali răspunzători ai exceselor comuniste trecute și au pretins că partidul epurase deja elementele staliniste chiar din timpul vieții lui Stalin.

Link Bloguri
Politici Sociale
Afaceri online
PC Computer
Locuinta - O investitie necesara
De la prietenii niștri RELIGIE
LITERATURA și CREDINTA
Economico - Sociale
Politici Fiscale , Sociale
Situatia ECONOMICO-SOCIALA
Stiinta si tehnica

În octombrie 1956, conducătorii comuniști polonezi refuzaseră să cedeze în fața amenințărilor militare sovietice de intervenție militară în afacerile interne și refuzaseră să instaleze în fruntea partidului un birou politic mai obedient. Câteva săptămâni mai târziu, Partidul Comunist din Ungaria s-a dezintegrat practic în timpul unei mari revoluții populare, lipsită de succes. Sfidarea poloneză și răscoala populară maghiară i-a inspirat pe studenții și muncitorii români să demonstreze în universități și în orașele industriale în favoarea unei mai mari libertăți, a unor condiții de viață mai bune și pentru încetarea dominației sovietice. Temându-se că revolta maghiară poate incita proprii cetățeni de etnie maghiară să se revolte, Dej a sprijinit pregătirile pentru o intervenție sovietică la Budapesta, iar Armata Roșie și-a întărit prezența în România, în special de-a lungul graniței de vest a țării. În România, revoltele populare s-au dovedit fragmentare și ușor de controlat, în schimb, în Ungaria, situația nu a putut fi stăpânită decât după intervenția în forța a armatei sovietice.

După revoluția din 1956, Gheorghiu-Dej a cooperat strâns cu noul conducător comunist maghiar de la Budapesta, János Kádár. Deși inițial România îl primise pe teritoriul ei pe Imre Nagy, fostul premier reformator maghiar exilat, în cele din urmă a fost nevoită să-l cedeze autorităților comuniste conduse de Kadar, de la Budapesta, pentru a fi judecat și mai apoi executat. Kádár a renunțat la pretențiile Ungariei^{[necesită citare]} asupra Transilvaniei și i-a denunțat pe ungurii transilvani care sprijiniseră revoluția^{[necesită citare]}, etichetându-i ca șovini și iredentiști.

Pe plan internațional, în anul 1958, s-a reușit pe cale diplomatică, retragerea trupelor Armatei Roșii din România, acest fapt fiind împlinit și prin aportul lui Bodnăraș, care, după unele păreri neoficiale ^{[necesită citare]} l-ar fi influențat la Cotnari pe Nikita Hrușciov și ar fi folosit acest prilej pentru a obține retragerea dorită de români.

Pe plan intern, guvernul român a luat măsuri pentru potolirea nemulțumirilor populare prin reducerea investițiilor în industria grea, creșterea producției de bunuri de larg consum, descentralizarea conducerii economice, creșterea veniturilor populației și introducerea unor elemente de autoconducere muncitorească. Autoritățile au renunțat la sistemul cotelor obligatorii impuse producătorilor agricoli privați, dar a accelerat programul de colectivizare a agriculturii pe la mijlocul deceniului al șaselea, flosindu-se totuși de metode mai puțin brutale decât până atunci. În 1962, guvernul a declarat încheiat procesul de colectivizare, în acel moment, 77% din terenul arabil fiind în posesia cooperativelor agricole de producție (CAP) și a intreprinderilor agricole de stat (IAS).

În ciuda afirmațiilor lui Gheorghiu-Dej cu privire la epurarea partidului de elementele staliniste, el a rămas susceptibil la atacurile din partea dușmanilor politici, dată fiind complicitatea lui evidentă la toate abuzurile din perioade 1944–1953. La o plenară a Partidului Muncitoresc Român din 1956, Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi, amândoi membri ai Biroului Politic și vicepremieri, l-au criticat pe Gheorghiu-Dej. Constantinescu, care era adeptul liberalizării de tip hrușciovist, reprezenta o amenințare specială pentru Gheorghiu-Dej, deoarece se bucura de legături foarte bune la Moscova. Partidul Muncitoresc Român i-a epurat pe Constantinescu și Chișinevschi în 1957, denunțându-i pe amândoi ca fiind staliniști și acuzându-i de complicitate cu Ana Pauker. Până la urmă, Gheorghiu-Dej a reușit să scape de toți concurenții politici, care i-ar fi amenințat poziția de lider al partidului. Ceaușescu l-a înlocuit pe Constantinescu în funcția de șef al serviciului de cadre al PMR, o poziție care se va dovedi foarte folositoare în pregătirea viitoarei sale ascensiuni.

Gheorghiu-Dej nu a reușit să ajungă la o înțelegere acceptabilă cu liderii Ungariei în problema Transilvaniei. Gheorghiu-Dej a luat două măsuri pentru a încerca rezolvarea problemei minorității maghiare din România: a arestat lideri ai Alianța Populară Maghiară pe de-o parte, dar a înființat Regiunea Mureș Autonomă Maghiară în zonele locuite compact de secui în sud-estul Transilvaniei.

Evreii României, care au supraviețuit în România în mare parte anilor Holocaustului nazist german, au primit cu ușurare știrea schimbării proaliate de la 23 august 1944 și a sfârșitului alianței dintre România și Germania nazistă și a prezenței trupelor hitleriste in țară. Odată cu consolidarea dominației comuniste și a perspectivelor de limitare și apoi reprimare a drepturilor omului, ale trecerii la economia și regimul de dictatură de tip sovietic, majoritatea evreilor români, atrasă tot mai mult de ideologia sionistă a autodeterminării politice și economice în Palestina a început să-și lege viitorul de emigrarea în noul stat evreiesc Israel, care a luat naștere în mai 1948. Emigrarea în masă a avut loc, după voia capricioasă a noii stăpâniri, într-un ritm variat la sfârșitul deceniului al cincilea și apoi în a doua jumătate a deceniului al șaselea, în paralel cu numeroase șicane și cu represiunea dură de către regim a mișcării sioniste. O minoritate a avut la începutul regimului lui Dej o atitudine favorabilă comunismului român, ca reacție la antisemitismul precedent al fasciștilor germani. Totuși, pe la sfârșitul deceniului al șaselea, și din rândurile acesteia cei mai mulți au devenit dezamăgiți de discriminarea din partidul comunist și de sistemul de guvernare și au emigrat, mai ales în Israel, în deceniul al șaptelea si al optulea (1960-1980).

Populația germană, care în primii ani ai noului regim, a fost încercată greu de deportările în URSS și Bărăgan, a obținut și ea posibiltatea de a scăpa de vitregia dictaturii de tip sovietic și de a emigra, nu fără dificultăți, în Germania de Vest mai ales în anii '60-'70, tot într-un ritm stabilit după bunul plac al autorităților.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Popular%C4%83_Rom%C3%A2n%C4%83