Se afișează postările cu eticheta Manifest. Afișați toate postările

vineri, 25 ianuarie 2013

Ana Pauker

Prima femeie din lume care deţine funcţia de ministru de externe

"Stalin cu fustă"

Ana Pauker sau "Stalin cu fusta" al României - aşa cum i se mai spunea în perioada de glorie - , este unul dintre cele mai controversate şi interesante personaje ale istoriei românilor. Născută în anul 1893, la Codăeşti, judeţul Vaslui, sub numele de Hanna Rabinsonh, viitorul ministru de externe al României deprinde limba ebraică din familie (bunicul său fiind rabin) şi ajunge chiar să predea într-o şcoală de profil din Bucureşti.

Este atrasă de socialism încă din tinereţe şi adera la mişcarea comunistă încă din anul 1915. Căsătorită cu activistul comunist Marcel Pauker, ea se înscrie în rândurile acestora în anul 1920. Doi ani mai târziu, este arestată împreună cu soţul ei pentru activităţi politice şi ilegale, iar dupa eliberare, pleacă în Elveţiei.

Vezi și

Merge apoi în Franţa unde devine membră a Comiternului şi se implică în mişcarea comunistă balcanică.
Întoarsă în Romania, ea este arestata în anul 1935, şi execută 6 ani de puşcărie. Totuşi înainte de a fi eliberată este trimisă în Uniunea Sovietică la schimb cu un prizonier român. Între timp, soţul celei care va fi numită "doamna de fier a României" fusese executat în Gulag, în urma epurărilor staliniste.

După ce şi-a petrecut anii războiului la adăpost în URSS, revine în România, în anul 1944, îmbracată în uniformă sovietică, călare pe unul dintre tancurile "eliberatorilor roşii".

Este aleasă secretară a Comitetului Central al PCR, iar în 1947 devine prima femeie din lume care deţine funcţia de ministru de externe şi pe cea de vice-prim ministru. De altfel chiar şi presa internaţionala reacţionează la acest eveniment, revista "Time" îi publică pe copertă imaginea, denumind-o femeia anului.

Ana Pauker este cea care a semnat fără să clipească actul prin care România ceda necondiţionat Insula Serpilor Uniunii Sovietice. În tot acest timp îşi creează imaginea unei veritabile "doamne de fier", şi devene incomodă pentru Gheorghiu-Dej şi comuniştii mai moderaţi şi mai apropiaţi de naţional comunism.

Pentru a scăpa de ea, este acuzată de activităţi ilegale împotriva partidului, de sabotarea agriculturii, de legături cu legionarii şi agenţii străini, acuze fictive însă suficiente cât să fie scoasă din graţiile "Ţarului Roşu", Stalin, unul din protectorii ei de până atunci. Este arestată de către comunişti români care ar fi dorit să o lichideze, după modelul Lucreţiu Pătrăşcanu, însă mâna lungă a Moscovei a apărat-o din nou, pedeapsa i-a fost comutată în arest la domiciliu. Abia în ultimii ani de viaţa i s-a permis să îşi câştige existenţa ca traducătoare la Editura Politică. A murit la 3 iunie 1960, răpusă de un cancer mamar.

http://www.historia.ro

Ana Pauker s-a reîntors în România, în 1944, îmbrăcată în uniforma sovietică, după ce armata sovietică a intrat în ţară. A fost aleasă secretară a Comitetului Central al Partidului Comunist din România şi a jucat un rol important în organizarea guvernului de coaliţie, intitulat "de largă concentrare democratică", de fapt, controlat de comunişti, prezidat de dr. Petru Groza, în anii 1945-1947. In 1947 a fost numită ministru de externe şi vice-prim ministru, fiind prima femeie din lume care a deţinut această funcţie guvernamentală. In această calitate a semnat, între altele, actul prin care România ceda Uniunii Sovietice Insula Șerpilor. Ca lideră a PCdR şi a regimului dictatorial comunist, deosebit de nepopular şi de represiv, şi-a câştigat o reputaţie foarte negativă. Majoritatea contemporanilor şi a istoricilor consideră că a jucat un rol tenebros în istoria României, aducând statului român numeroase prejudicii. Deoarece a condus ţara în mod autoritar, a fost poreclită de poporul român, "Stalin cu fustă".

Ana Pauker (stânga) şi Petru Groza (dreapta) - la primul
Congres al Frontului Plugarilor

"Raportul Vladimir Tismăneanu" (pagina 56), menţionează că la sfârșitul anilor 40 circula, în România, sloganul "Ana, Luca, Teo, Dej - bagă spaima în burgheji", iar succesiunea numelor, în afara nevoii de rimă, ar fi indicat ordinea după importanţa pe care o aveau respectivii conducători în partid, aceştia fiind: Ana Pauker, Vasile Luca (László Luka), Teohari Georgescu și Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Comunista Ana Pauker a participat activ la procesul de impunere în România a unui sistem bazat pe crimă şi fărădelege. Un caz elocvent asupra modului cum acționa este cel al Ecaterinei Gata: pentru că a scuipat-o pe Ana Pauker în timpul interogatoriului, i-au fost smulşi sânii cu cleştele, a fost violată şi apoi omorâtă. Peste ani ucigaşa evreică a murit tot din cauza sânilor.

Deşi era numai ministru de externe, adică "numărul 3" în triumviratul Dej-Luca-Pauker, toţi îi ştiau de frică pentru că se vechea bolşevică avea sprijin înalt de la Moscova, chiar de la Stalin. Pe ascuns se spunea că tovarăşa Ana este Comisarul-Şef, agentul Nr. 1 al Moscovei în România. Evident că obrăznicia i-a atras antipatia celorlalţi din conducerea partidului, în special a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cel care şi-a eliminat pe rând rivalii. http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro

Cum a scăpat tovarăşa Ana Pauker de glonţ

În primele două episoade ale serialului “Crime comuniste cu circuit închis”, “Adevărul” a prezentat cazul Foriş – o crimă comunistă “la patru mâini” – şi cazul “Pătrăşcanu”, un ministru comunist al justiţiei – arestat, anchetat, asasinat. Prezentăm azi un caz aparte: cazul Ana Pauker. Mai precis, cum a scăpat principala rivală a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de glonţ. Ana şi Marcel Pauker au făcut parte din elita celebrelor cupluri de taină ale comunismului. Alături de alte cupluri celebre: Alexandru şi Vanda Nicolschi, Alexandru şi Stela Moghoioroş, Iosif şi Liuba Chişinevschi, Miron şi Sulamita Constantinescu, Ana şi Sorin Toma Alexandra Sidorovici şi Silviu Brucan.

În anii ‘50, tot atâtea nume celebre, tot atâtea legende. Toate, mai ales doamnele/tovarăşele, sub zodia Anei. A tovarăşei Ana. Un Stalin cu fustă. O doamnă de fier a României. Chiar “Împărăteasa”, „Împărăteasa roşie” i s-a spus acelei femei carismatice, care, în anii ’50, a fost printre puţinii lideri comunişti apăruţi pe coperta prestigioasei reviste americane “TIME”.

Ana Pauker, un “Stalin cu fustă”

Aşa i se spunea în epocă: un Stalin cu fustă. Mulţi spuneau că, de fapt, ea, Ana Pauker, “tovarăşa Ana”, cum îi spuneau chiar şi cei din familie, conducea România în anii ’50. A fost activistă comunistă evreică, agentă a Uniunii Sovietice şi fruntaşă a Partidului Comunist Român.

Pe numele ei real Hannah Rabinsohn, s-a născut la Codăeşti, judeţul Vaslui, într-o familie de evrei ortodocşi săraci. Bunicul ei a fost rabin. În timp ce fratele ei mai mic, Zalman, a devenit sionist, din 1915, Ana, “tovarăşa Ana”, a trăit pasional “comunismul” cel mai autentic. Cu clandestinitatea sa şi valurile de arestări, cu tot.

A fost iubită şi a iubit. A avut şase copii: patru de la doi bărbaţi şi alţi doi, înfiaţi. Mulţi memorialişti şi chiar lideri ai Securităţii au spus, în timp, că, de fapt, în ce priveşte controlul politicii partidului comunist din România, “Ana Pauker cu gruparea ei trimisă de la Moscova luau decizii”, iar “Bodnăraş nu putea decât să se comporte ca atare”.În anul 1922 a fost arestată împreună cu soţul său, Marcel Pauker, pentru activităţi politice, şi, după ce au fost eliberaţi, au plecat în exil în Elveţia. De acolo a plecat în Franţa, unde a devenit instructoare a Kominternului şi s-a implicat în mişcarea comunistă din Balcani.

La întoarcerea în România a fost arestată în 1935 şi judecată împreună cu alţi conducători ai PCR, între care Alexandru Moghioroş şi Alexandru Drăghici.

A fost condamnată la zece ani de închisoare. În luna mai 1941 a fost lăsată să plece în Uniunea Sovietică, în schimbul unui român deţinut de autorităţile sovietice după ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.

La Moscova, unde soţul său, Marcel Pauker, fusese asasinat din ordinul lui Stalin, Ana Pauker a devenit şefa grupului de comunişti români exilaţi, cunoscut ulterior sub denumirea de “facţiunea moscovită”. S-a reîntors în România în 1944, în glorie, îmbrăcată în uniforma sovietică, după ce Armata Roşie a “eliberat” ţara. În 1947 a fost numită ministru de externe.

Ulterior, la instigarea Moscovei după uneltirile puse la cale chiar de la Bucureşti, a fost acuzată de “deviaţionism” şi arestată. S-a spus chiar că ar fi fost torturată, arsă cu ţigara în anchetă. În februarie 1952 a fost supusă unui şir de interogatorii în vederea unui proces penal, dar după moartea lui Stalin, în 1953, a fost eliberată, dar ţinută în arest la domiciliu. A lucrat o perioadă la Editura Politică şi a murit în 1960, în anonimat. De cancer.

Deşi era doar ministru de externe, adică “numărul 3″ în triumviratul “Dej-Luca-Pauker”, toţi îi ştiau de frică pentru că toţi ştiau că are sprijin înalt, chiar de la Moscova, de la întâistătătorul comunismului, Iosif Visarionovici Stalin.

Mai mult, mai în şoaptă, mai cu perdea, toţi spuneau şi simţeau că “tovarăşa Ana” este “comisarul-şef”, “agentul nr.1 al Moscovei în România. Evident că asta i-a atras invidia din partea rivalilor, şi în special din partea lui Gheorghiu-Dej. Cel care, rând pe rând, şi-a eliminat toţi adversarii incomozi.

Semnalul mazilirii l-a dat chiar Stalin

Eliminarea “grupului Pauker” de la Bucureşti şi eventuala asasinare a Anei Pauker s-au hotărât de foarte sus. Chiar de la Moscova, din Palatul Kremlinului. În 1952, în timpul unei întâlniri la vârf dintre Stalin şi Dej, “tătucul de la Moscova” i-a dat ordin lui Dej s-o elimine pe Ana Pauker şi întregul său grup (Vasile Luca, Teohari Georgescu şi alţii) “care trădau cauza comunismului” în favoarea sionismului şi iudaismului.

O singură metodă i-a fost indicată de Stalin lui Dej: glonţul, “un glonţ la mir”. În cartea sa de Amintiri cu Dej, nonagenarul lider comunist Gheorghe Apostol, citat, la rândul său de Sorin Toma (fostul redactor-şef al “Scînteii”), într-o altă carte de amintiri, povesteşte un episod straniu, petrecut în holul unui hotel de lux din Moscova, unde se afla delegaţia condusă de Dej care tocmai ce discutase cu Stalin. Şi puseseră la cale “marele asasinat”.

Aşa cum povesteşte Apostol, la întâlnirea de la Kremlin, Stalin, după multe pahare de vodcă golite împreună cu tovarăşi de la Bucureşti, îi ceruse lui Dej, nici mai mult, nici mai puţin decât s-o elimine pe Ana Pauker, s-o împuşte în cap, “să-i tragă una la mir”. Pentru că Dej ar fi ezitat cu răspunsul, Miron Constantinescu, fostul director al “Scînteii”, până în ‘47, ar fi zis: “Tovarăşe Stalin, Gheorghi Afanasievici (n.r. – adică Dej) este foarte sentimental!”

Evident că asta l-a umilit şi evident l-a înfuriat foarte tare pe Dej. “Miroane, cum ajungem la Bucureşti, convocăm Biroul Politic. Expunem cele petrecute şi vom hotărî lichidarea Anei Pauker. Vom propune Biroului Politic ca persoana care o va împuşca (n.r. – pe “tovarăşa Ana”) să fii tu, Miroane. Auzi?”, susţine Gheorghe Apostol că i-ar fi zis Dej lui Miron.

Cu alte cuvinte i-a spus clar: “Miroane, ai sarcina s-o împuşti în cap pe Ana Pauker!”. Se zice că Miron ar fi plâns, la propriu, pe tot parcursul survolului Moscova-Bucureşti. Până la urmă, Ana Pauker nu a fost împuşcată/executată, dar a fost eliminată din conducerea partidului, cu surle şi trâmbiţe, în 1953. Moartea lui Stalin a fost săparea tovarăşei Ana.

La catafalc, Beethoven, nu Internaţionala

A murit în 1960. De cancer, nu de glonţ. Cum ar fi vrut Stalin, cum ar fi vrut Dej. În casa fiicei sale Tatiana şi a ginerelui său, dr. Gheorghe Brătescu. Operată, în plină glorie, în 1950 de cancer la sân, a suferit în tăcere. S-a tratat nu la Spitalul Elias, ci la Colentina şi la domiciliu.

După ce a fost arestată şi anchetată, în 1953, boala s-a amplificat şi, în cele din urmă, deşi s-a încercat tratamentul cu un “ser miraculos”, “tovarăşa Ana” a trecut în lumea umbrelor.

La catafalc nu i s-a cântat Internaţionala, ca tuturor celorlalţi mari comunişti morţi “la datorie”, ci un marş funebru. De Beethoven. Nepoţica tovarăşei Ana când a auzit de la mama sa că bunica a murit, a întrebat: Şi când termină de murit, bunica se va întoarce?

Evident, nu s-a mai întors decât fantoma ei. Şi mitul Anei Pauker. În 1968 a fost reabilitată de Nicolae Ceauşescu. Aşa cum au fost reabilitaţi şi Vasile Luca, şi Fioriş, şi Pătrăşcan, şi alţii, mulţi alţii de pe “lista lui Dej”. de Christian Levant (2007) http://dezvaluiri.wordpress.com

Pauker și Iliescu, bagă spaima în Băsescu !

Stafia comunismului ducându-și nepoțeii să-l vadă pe Mihai I al României ținând un discurs în Parlament.

La 1 decembrie 1946, printr-un discurs susținut în fața Parlamentului, Regele Mihai I al României practic valida alegerile trucate/furate de către comuniști. Acum 65 de ani l-a aplaudat Ana Pauker (Hanna Rabinsohn). Arc peste timp, 65 de ani mai târziu, pupilul sinistrei Stalin în fustă (cum a fost numită în epocă), Ion Iliescu aplauda prezența lui Mihai de România în Parlament. După un alt discurs ce s-ar dori, în viziunea lui Ion Iliescu și gașca sa, unul de validare al Uniunii Social Democrate (un adevărat nou Bloc al Partidelor Democrate). Pentru cei care au deschis mai târziu cartea de istorie, Ana Pauker este cea care l-a lansat în politică pe Ion Iliescu. Pe când acesta era un tânăr liceean, l-a trimis într-o tabără a tinerilor comuniști din Iugoslavia. Apoi tovarășa l-a trimis pentru 5 ani să aibă și cialavek-ul bucuria de a studia la Moscova. Asta deoarece mama adoptivă a lui Ion Iliescu, Aristița, era menajera și bucătăreasa „Împărătesei Roșii”.

Posted on octombrie 26, 2011 by Sare'n Ochi

Discursul Regelui Mihai din 1946, după câştigarea alegerilor trucate de către comunişti

La 65 de ani de la ultimul său discurs în Parlamentul României, Majestatea Sa Regele Mihai a transmis marţi primul său mesaj în faţa aleşilor. Dacă actualul discurs a fost intens mediatizat, adevarul.ro vă invită să citiţi discursul susţinut de Regele Mihai, la 1 decembrie 1946, după câştigarea alegerilor trucate de către comunişti.

vineri, 18 ianuarie 2013

Epoca Gheorghiu-Dej

Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist dur, nu agrea reformele lui Nikita Hrușciov și de procesul „destalinizare” inițiat de acesta după 1956. Dej s-a opus realizării obiectivelor economice controversate ale CAER-ului, prin care România ar fi fost transformată prin, profilare agricolă, în „coșul de pâine” al blocului sovietic, inițiind în schimb un program energic de dezvoltare a industriei grele. Dej a închis cele mai mari lagăre de prizonieri politici, a abandonat lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a desființat sistemul rațiilor de alimente și a crescut salariile muncitorilor.

Au fost luate de asemenea măsuri pentru limitarea influenței culturii ruse în țara: limba rusă a încetat să mai fie obiect obligatoriu de studiu în școlile de toate gradele, iar editura „Cartea Rusă” a fost închisă.

Vezi și

Toate acestea, combinate cu resentimentele legate de ocuparea unor provincii istorice românești de sovietici (Bucovina de Nord, transformată în regiune a RSS Ucrainiană și Basarabia în RSS Moldovenească și regiune a RSS Ucraineană), au condus în mod inevitabil România comunistă pe un drum relativ independent și cu pronunțat caracter național.

Gheorghiu-Dej, un stalinist convins, considera că regimul sovietic (devenit mai liberal) al lui Hrușciov amenința indirect să-i submineze autoritatea. Într-un efort de întărire a poziției în țară, Dej a hotărât să înceapă cooperarea externă cu toate statele, indiferent de sistemul economico-politic, atâta vreme cât erau recunoscute principiile egalității internaționale și ale neamestecului în afacerile interne. Această politică a dus între altele, și la strângerea legăturilor cu Republica Populară Chineză, care era de asemenea promotoare a autodeterminării naționale.

În 1954, Gheorghiu-Dej a demisionat din funcția de Secretar General al partidului, dar a rămas premier al guvernului. S-a format în schimb un secretariat format din patru membri, unul dintre membri fiind Nicolae Ceaușescu, secretariat care a controlat partidul timp de un an, până când Dej a reluat frâiele puterii. În ciuda noii politici de cooperare internațională, România a devenit membră a Pactului de la Varșovia în 1955, prin care s-a oficializat subordonarea unei mari părți a armatei naționale mașinii militare sovietice (ocupația militară sovietică în România a luat sfârșit în 1958). Mai târziu, România a refuzat să permită efectuarea de manevre militare ale trupelor Pactului de la Varșovia pe teritoriul românesc și a limitat participarea propriilor militari la manevre pe teritoriul altor țări membre ale Pactului.

În 1956, premierul sovietic Nikita Hrușciov a denunțat politica predecesorului său, Stalin, în discursul secret ținut în fața delegaților la Congresul al XX-lea a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Gheorghiu-Dej și conducerea Partidului Muncitoresc Român i-au transformat pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu în principali răspunzători ai exceselor comuniste trecute și au pretins că partidul epurase deja elementele staliniste chiar din timpul vieții lui Stalin.

Link Bloguri
Politici Sociale
Afaceri online
PC Computer
Locuinta - O investitie necesara
De la prietenii niștri RELIGIE
LITERATURA și CREDINTA
Economico - Sociale
Politici Fiscale , Sociale
Situatia ECONOMICO-SOCIALA
Stiinta si tehnica

În octombrie 1956, conducătorii comuniști polonezi refuzaseră să cedeze în fața amenințărilor militare sovietice de intervenție militară în afacerile interne și refuzaseră să instaleze în fruntea partidului un birou politic mai obedient. Câteva săptămâni mai târziu, Partidul Comunist din Ungaria s-a dezintegrat practic în timpul unei mari revoluții populare, lipsită de succes. Sfidarea poloneză și răscoala populară maghiară i-a inspirat pe studenții și muncitorii români să demonstreze în universități și în orașele industriale în favoarea unei mai mari libertăți, a unor condiții de viață mai bune și pentru încetarea dominației sovietice. Temându-se că revolta maghiară poate incita proprii cetățeni de etnie maghiară să se revolte, Dej a sprijinit pregătirile pentru o intervenție sovietică la Budapesta, iar Armata Roșie și-a întărit prezența în România, în special de-a lungul graniței de vest a țării. În România, revoltele populare s-au dovedit fragmentare și ușor de controlat, în schimb, în Ungaria, situația nu a putut fi stăpânită decât după intervenția în forța a armatei sovietice.

După revoluția din 1956, Gheorghiu-Dej a cooperat strâns cu noul conducător comunist maghiar de la Budapesta, János Kádár. Deși inițial România îl primise pe teritoriul ei pe Imre Nagy, fostul premier reformator maghiar exilat, în cele din urmă a fost nevoită să-l cedeze autorităților comuniste conduse de Kadar, de la Budapesta, pentru a fi judecat și mai apoi executat. Kádár a renunțat la pretențiile Ungariei^{[necesită citare]} asupra Transilvaniei și i-a denunțat pe ungurii transilvani care sprijiniseră revoluția^{[necesită citare]}, etichetându-i ca șovini și iredentiști.

Pe plan internațional, în anul 1958, s-a reușit pe cale diplomatică, retragerea trupelor Armatei Roșii din România, acest fapt fiind împlinit și prin aportul lui Bodnăraș, care, după unele păreri neoficiale ^{[necesită citare]} l-ar fi influențat la Cotnari pe Nikita Hrușciov și ar fi folosit acest prilej pentru a obține retragerea dorită de români.

Pe plan intern, guvernul român a luat măsuri pentru potolirea nemulțumirilor populare prin reducerea investițiilor în industria grea, creșterea producției de bunuri de larg consum, descentralizarea conducerii economice, creșterea veniturilor populației și introducerea unor elemente de autoconducere muncitorească. Autoritățile au renunțat la sistemul cotelor obligatorii impuse producătorilor agricoli privați, dar a accelerat programul de colectivizare a agriculturii pe la mijlocul deceniului al șaselea, flosindu-se totuși de metode mai puțin brutale decât până atunci. În 1962, guvernul a declarat încheiat procesul de colectivizare, în acel moment, 77% din terenul arabil fiind în posesia cooperativelor agricole de producție (CAP) și a intreprinderilor agricole de stat (IAS).

În ciuda afirmațiilor lui Gheorghiu-Dej cu privire la epurarea partidului de elementele staliniste, el a rămas susceptibil la atacurile din partea dușmanilor politici, dată fiind complicitatea lui evidentă la toate abuzurile din perioade 1944–1953. La o plenară a Partidului Muncitoresc Român din 1956, Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi, amândoi membri ai Biroului Politic și vicepremieri, l-au criticat pe Gheorghiu-Dej. Constantinescu, care era adeptul liberalizării de tip hrușciovist, reprezenta o amenințare specială pentru Gheorghiu-Dej, deoarece se bucura de legături foarte bune la Moscova. Partidul Muncitoresc Român i-a epurat pe Constantinescu și Chișinevschi în 1957, denunțându-i pe amândoi ca fiind staliniști și acuzându-i de complicitate cu Ana Pauker. Până la urmă, Gheorghiu-Dej a reușit să scape de toți concurenții politici, care i-ar fi amenințat poziția de lider al partidului. Ceaușescu l-a înlocuit pe Constantinescu în funcția de șef al serviciului de cadre al PMR, o poziție care se va dovedi foarte folositoare în pregătirea viitoarei sale ascensiuni.

Gheorghiu-Dej nu a reușit să ajungă la o înțelegere acceptabilă cu liderii Ungariei în problema Transilvaniei. Gheorghiu-Dej a luat două măsuri pentru a încerca rezolvarea problemei minorității maghiare din România: a arestat lideri ai Alianța Populară Maghiară pe de-o parte, dar a înființat Regiunea Mureș Autonomă Maghiară în zonele locuite compact de secui în sud-estul Transilvaniei.

Evreii României, care au supraviețuit în România în mare parte anilor Holocaustului nazist german, au primit cu ușurare știrea schimbării proaliate de la 23 august 1944 și a sfârșitului alianței dintre România și Germania nazistă și a prezenței trupelor hitleriste in țară. Odată cu consolidarea dominației comuniste și a perspectivelor de limitare și apoi reprimare a drepturilor omului, ale trecerii la economia și regimul de dictatură de tip sovietic, majoritatea evreilor români, atrasă tot mai mult de ideologia sionistă a autodeterminării politice și economice în Palestina a început să-și lege viitorul de emigrarea în noul stat evreiesc Israel, care a luat naștere în mai 1948. Emigrarea în masă a avut loc, după voia capricioasă a noii stăpâniri, într-un ritm variat la sfârșitul deceniului al cincilea și apoi în a doua jumătate a deceniului al șaselea, în paralel cu numeroase șicane și cu represiunea dură de către regim a mișcării sioniste. O minoritate a avut la începutul regimului lui Dej o atitudine favorabilă comunismului român, ca reacție la antisemitismul precedent al fasciștilor germani. Totuși, pe la sfârșitul deceniului al șaselea, și din rândurile acesteia cei mai mulți au devenit dezamăgiți de discriminarea din partidul comunist și de sistemul de guvernare și au emigrat, mai ales în Israel, în deceniul al șaptelea si al optulea (1960-1980).

Populația germană, care în primii ani ai noului regim, a fost încercată greu de deportările în URSS și Bărăgan, a obținut și ea posibiltatea de a scăpa de vitregia dictaturii de tip sovietic și de a emigra, nu fără dificultăți, în Germania de Vest mai ales în anii '60-'70, tot într-un ritm stabilit după bunul plac al autorităților.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Popular%C4%83_Rom%C3%A2n%C4%83