Se afișează postările cu eticheta Invatamant. Afișați toate postările

vineri, 3 mai 2013

Șoim și Pionier

AMINTIRI DIN EPOCA DE AUR

Sistemul de învăţământ în regimul comunist era cu totul diferit faţă de ceea ce există în prezent. „Şoimii Patriei”, „Pionierii” şi „UTC-iştii” erau categoriile în care era cuprins obligatoriu fiecare elev. Tinerii erau indoctrinaţi în spiritul Partidului Comunist Român.

Vezi și

Elevi în uniforme, săli de clasă cu poza tovarăşului deasupra catedrei, manuale unice, abecedare cu texte patriotice, sesiuni de muncă pe câmp, îndatoriri şi obligaţii pentru copii, încă de la intrarea în grădiniţă. Aşa arăta sisemul de învăţământ românesc în vremea regimului comunist. Pe vremea lui Ceauşescu anul şcolar era împărţit în trei trimestre. Învăţământul era structurat în ciclu primar (clasele I-IV), gimanziu (clasele V-VIII), treapta I de liceu (IX-X) şi treapta a doua de liceu (clasele (XI-XII). După clasa a VIII-a elevii susţineau examen de admitere la liceu. Pentru a intra în clasa a XI-a de liceu, elevii susţineau un nou examen: treapta I. Cine nu trecea ”treapta”, nu putea continua cursurile la zi la liceu şi urma o şcoală profesională. Anii de studiu în liceu se încheiau cu examenul de Bacalaureat. După Bacalaureat urma facultatea, unde puţini dintre elevi aveau acces, dat fiind numărul redus de locuri. La finalul studiilor, tinerii primeau o repartiţie pentru un loc de muncă, de cele mai multe ori departe de casă.

Citeste mai mult: adev.ro/pbdka2

De ce regret cravata de pionier

Autor: Vlad Teodorescu

La o privire mai atentă, fără prejudecăţi, calitatea de pionier nu a fost aşa de rea...

Ne scrie domnul Aristide Bogdan, din Bucureşti: „Nici nu am intrat bine în clasa a treia şi m-au făcut pionier! Nu mai ştiu dacă era în funcţie de vârstă sau de altceva, dar m-am trezit pe prima listă alcătuită de tovarăşa. Cine crede că a fost simplu, se înşeală. Mai întâi, trebuiau făcuţi – am aflat mai târziu asta – doar 12 pionieri. Şi a început mâncătoria, ca şi cum ar fi depins întreaga viaţă de atârnarea bucăţii din material roşu cu tricolor, la gât. Apoi s-a pus problema unde să fim făcuţi pionieri.

32 Bloguri Link

Politici Sociale

Afaceri online

PC Computer

Locuinta - O investitie necesara

De la prietenii niștri RELIGIE

LITERATURA și CREDINTA

Economico - Sociale

Politici Fiscale , Sociale

Situatia ECONOMICO-SOCIALA

Stiinta si tehnica

Pe prichiciul din celulă

La şedinţa cu părinţii s-au vehiculat mai multe locaţii, la Mausoleu, la statuia soldatului sovietic din Piaţa Victoriei, la Muzeul de Istorie al Partidului şi încă vreo patru-cinci locuri de „preţuire” pentru regimul comunist. Până la urmă s-a votat Doftana, „ca să mai iasă şi copiii la aer curat. Zis şi făcut. În dimineaţa zilei respective m-am trezit cu noaptea-n cap astfel că, la 8 dimineaţa, eram ferchezuit, cu mama de mână, în faţa şcolii, aşteptând autobuzul. Drumul până la Telega s-a desfăşurat în „pioşenie”, ascultând-o pe tovarăşa cum Nicolae Ceauşescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş au fost şi ei închişi aici, pentru convingerile lor politice. Noroc că a fost drumul scurt, deşi nu cred că s-ar fi ajuns la partea făcută publică după Revoluţie, cu privire la cât de zburdalnici ar fi fost Dej şi Ceauşescu pe prichiciul din celulă. Odată ajunşi acolo am ascultat încă odată poveştile din ilegalitate şi istoricul puşcăriei construite după model olandez în 1895.

„O căruţă de bani”

Din ceremonialul în sine, domnul Aristide îşi mai aduce aminte ritualul de fixare a cravatei cu ajutorul unui inel din plastic transparent şi „gustarea festivă” ce a urmat apoi, cu suc şi prăjituri aduse de acasă. „Ţin minte că, scrie în continuare domnul Bogdan, că am fost apoi beneficiarul tuturor programelor concepute pentru pionieri. Tabere, cercuri de artă şi tehnice, instruire şi sport în Palatul Pionierilor deschis în Palatul Cotroceni. Acum, copiii mei cer o căruţă de bani pentru tabere, bani pentru meditaţii, bani pentru sport la săli şi piscine private, bani pentru meditaţii în metoda recomandărilor de tip «suveică» a profesorilor de la şcoală. Iată de ce, nu credeam că e posibil, dar am ajuns să o fac: îmi pare rău după cravata de pionier şi de tot ce a reprezentat ea pentru educaţia şi formarea mea ca om. Cine mă contrazice şi este un părinte conştient, să-şi mai arunce o dată ochii pe cheltuielile pentru educaţia copiilor…

„Evenimentul zilei” publică, zilnic, cele mai interesante amintiri din „Epoca de aur”. Dorim să antrenăm şi cititorii noştri în această reconstituire a respectivei perioade, de aceea vă aşteptăm pe toţi cei care aveţi peste 40 de ani să ne scrieţi pe adresa redacţiei (bd. Dimitrie Pompeiu nr. 6, sector 2, Bucureşti) sau pe mail offi ceredactie@evz.ro.

AMINTIRI DIN EPOCA DE AUR. De ce regret

Citeste mai mult: adev.ro/pbdka2

joi, 25 aprilie 2013

Nomenclatura Comunista

România comunistă este o denumire neoficială, folosită cu referire la perioada comunistă din istoria României în care țara a fost cunoscută cu denumirile oficiale de Republica Populară Romînă / Republica Populară Română, respectiv Republica Socialistă România. În această perioadă, Partidul Comunist Român (care s-a numit Partidul Muncitoresc Român între 1948-1965) a fost, de facto, partidul politic unic care a dictat prin guvern viața publică în România.

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a făcut presiuni pentru includerea în guvernele postbelice a unor reprezentanți ai Partidul Comunist din România, recent reintrat în legalitate (partidul fusese interzis în 1924 pe motivul acceptării tezei cominterniste „a dreptului popoarelor oprimate din România imperialistă la autodeterminare până la despărțirea de stat”), în vreme ce liderii necomuniști erau eliminați în mod constant din viața politică.

Vezi și

În primii ani de dominație comunistă resursele României au fost exploatate de sovietici prin intermediul companiilor mixte româno-sovietice SovRom, înființate după încheierea conflagrației mondiale pentru a gestiona plata uriașei datorii de război către URSS, stabilită prin Tratatul de Pace de la Paris la suma deloc neglijabilă de 300.000.000 dolari (la valoarea din 1938, echivalentul a cca. 5 miliarde de dolari la valoarea din 2014). SovRom-urile nu au fost ceva specific românesc, sovieticii înființând asemenea societăți mixte în toate țările care trebuiau să le plătească despăgubiri de război (în Finlanda, de pildă, a fost înființată o societate mixtă pentru producerea construcțiilor de lemn numită Puutalo Oy). Un mare număr de oameni (estimările variază de la 137 [3] la mai multe zeci de mii ^[3]) au fost închiși din motive politice. Există mărturii despre numeroase cazuri de abuzuri, asasinate sau torturi aplicate unui mare număr de oameni, în principal în cazurile oponenților politici.^[4]. La începutul deceniului al șaptelea (1960 - 1970), guvernul român a început să treacă la acțiuni pentru creșterea gradului de independență față de Uniunea Sovietică.

După decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, survenit în martie 1965, Nicolae Ceaușescu a fost ales noul Secretar General al PCR (în 1965) și șef al statului în 1967. Denunțarea invaziei sovietice în Cehoslovacia din 1968 și scurta relaxare a represiunii interne, l-au ajutat pe noul lider comunist de la București să-și creeze o imagine pozitivă în țară și în Occident.

Rapida creștere economică, susținută prin mari credite obținute din vest, nu a putut fi menținută și a scăzut gradual în intensitate până s-a ajuns la austeritate și la represiune internă, care au avut ca rezultat Revoluția din decembrie 1989 și prăbușirea regimului comunist și în România.

După cel de-al Doilea Război Mondial, și în România, asemeni celorlalte state est-europene se aplică o economie planificată, mai exact economie de comandă-control, cu planuri cincinale.^[5]

Se impune un ritm ridicat de creștere economică, în special industrializarea forțată, prin care anumite ramuri ale industriei (industria constructoare de mașini, siderurgică, chimică) trebuia să crească spectaculos, dar cu neglijarea producției bunurilor de consum.

În zona rurală, se urmărea eliminarea elementelor cu potențial capitalist (țăranii înstăriți, denumiți chiaburi și considerați dușmani ai regimului) și colectivizarea agriculturii.

Conform propagandei, scopul consta în ridicarea nivelului de trai și a culturii maselor.

Neîndeplinirea planului de producție era pusă pe seama celor socotiți indezirabili de către regim. S-a ajuns ca aceștia să fie considerați sabotori și deferiți justiției. Astfel de procese au abundat în anii 1949 și 1950.^[6]

Restricționarea libertății de emigrare a cetățenilor[modificare | modificare sursă]

Regimul comunist a fost restrictiv în ce privește libertatea de a ieși din țară, iar emigranții erau considerați trădători.^[7]

Emigrarea evreilor

În perioada 1959-1989, statul român a permis emigrarea a aproape 200.000 de etnici evrei, pentru care Israel a plătit sume importante în valută forte, produse agricole și alte diverse avantaje.

România comunistă a obținut, în 1975, clauza națiunii celei mai favorizate, printr-o serie de concesii făcute Washingtonului, inclusiv acceptul de a permite emigrarea evreilor către Israel sau Statele Unite ale Americii.^[8]

Emigrarea etnicilor germani

Potrivit declarațiilor lui Heinz-Günter Hüsch, avocatul care a reprezentat RFG în negocierile cu România în perioada 1968-1989, în martie – decembrie '70, s-a negociat plecarea a 4.000 de etnici germani. Pentru '71 – 6.000 de etnici germani, la fel în 1972, în 1973 - 4.000 de etnici germani. Decretul Consiliului de Stat nr.402 din 1 noiembrie 1982^[9] prevedea următoarele: „Persoanele care cer și li se aprobă stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să plătească integral datoriile pe care le au față de stat, unități socialiste și alte organizații. De asemenea, au obligația să achite în întregime pensiile de întreținere și orice alte datorii față de persoanele fizice. Persoanele cărora li s-a aprobat stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să restituie, în valută, statului roman, cheltuielile efectuate pentru școlarizare, specializare și perfecționare, inclusiv bursele, în cadrul învățămîntului liceal, superior, postuniversitar și doctorat.” Sumele plătite de statul german pentru compensarea acestor cheltuieli de școlarizare erau împărțite pe categorii: 1.800 de mărci germane pentru persoanele cu studii medii, 5.500 de mărci germane pentru studenți și 7.000 de mărci germane pentru cei cu studii superioare încheiate. În 1988 suma cerută pentru fiecare persoană era unică – 8.950 de mărci. Banii ajungeau într-un cont al Băncii Române de Comerț Exterior. „În 99% din cazuri, banii au fost folosiți pentru plata datoriei externe a României”, a arătat Florian Banu, cercetător în cadrul CNSAS, care a publicat un studiu pe această temă. În urma negocierilor purtate de Heinz-Günter Hüsch cu reprezentanții Securității, din România au plecat între 1968 și 1989 peste 200.000 de etnici germani din România.

Surse media estimează că un număr de circa 230.000 de șvabi și sași au părăsit în acest fel România, statul german achitând, în compensare, aproximativ trei miliarde de mărci.

Emigrarea altor categorii de cetățeni

În perioada 1970-1973, operațiunea „Peregrinii” a adus în visteria României peste șase milioane de dolari din vânzarea românilor get-beget.

Cetățenii români ale căror rude doreau să plece din țară sau chiar candidați la emigrare erau contactați și li se cereau bani, apartamente în România, mașini și alte lucruri de valoare în schimbul promisiunii de emigrare. Tarifele practicate mergeau de la 800 până la 10.000 de dolari de persoană.